TIFF 2022

În ordinea vizionării, iată experiența mea de anul acesta:

Call Jane (Rețeaua Jane): Un film important, despre vremea de dinainte de Roe v. Wade. O serie de femei curajoase se organizează să ofere servicii de avort în condiții decente. Au avut 12000 de intervenții, cu nicio victimă, până au avut norocul să se autodesființeze după sentința din Roe v. Wade. Elizabeth Banks arată că poate avea roluri serioase. Sigourney Weaver e la fel de mișto și de badass ca în toate filmele ei. Un film calm, realizat cu blândețea pe care doar o femeie-regizor poate să o transmită, care arată cinismul bărbaților trecuți de prima tinerețe cu privire la viața femeilor: dacă ai 50% șanse să mori ducând o sarcină până la capăt, pe ei nu-i interesează; trag din trabuc și ridică din umeri. Secretara unuia dintre doctori îi spune jovială lui Banks: "Aruncă-te pe scări, dragă, eu așa am rezolvat". Credeam că e un film despre istorie, dar, din păcate, e un film despre prezent. Săptămâna următoare femeile din SUA au pierdut dreptul constituțional de a alege cu privire la viața lor. Pare că dorința de a controla tot, mai ales corpul, mintea și acțiunile femeilor, va fi o luptă de durată. America nu mai este farul călăuzitor al drepturilor omului, iar noi, femeile din lumea întreagă, trebuie să rămânem în alertă. Cum spunea o doamnă venerabilă printr-o pancartă după ce Polonia a restricționat dreptul la avort: "I can't believe that after all these years I still need to fight for this shit!"

Heaven Above (Precum în cer): O nebunie de film sârbesc. Poveste în 3 acte, oarecum interconectate. O incursiune în imageria Balcanilor de la începutul anilor '90, urmărită până în prezent  - de la baracă, la apartamentul de lux. Și 3 idei faine după scrierile unui autor căruia nu i-am reținut numele. 

1. Ce faci dacă-ți crește coroană de sfânt. Păi, protagonistul a fost pus să păcătuiască pentru a o pierde și... n-a ieșit bine.

2. Dacă un criminal ar renaște prin credință în dimineața execuției sale și ar reveni la forma de nou-născut, ai mai omorî bebelușul?

3. Dacă hrana sufletească ce vine din a privi un tablou s-ar transforma în hrană efectivă, ar deveni Pământul un loc mai bun? Surprinzător, nu neapărat. Unii nu vor să eradicheze foametea din lume, ci vor doar să fie ei bogați și să aibă controlul resurselor.

Bonus: veți afla că știți deja să înjurați în sârbă.

Despre trup și suflet: mult-premiatul film unguresc pe care nu l-am văzut acum 5 ani, când a apărut. Mai bine mai târziu decât niciodată. De neratat. El și ea, cu idiosincrasiile lor, își dau seama că noaptea visează același lucru. Dar oare vor reuși să-și găsească drumul unul spre celălalt și în viața reală? Nu vreau să dau niciun indiciu, dacă nu l-ați văzut. Un film care te unge pe suflet, care mie îmi amintește de Whisky, pe care l-am revăzut în primăvară la Victoria, la vreo 17 ani după ce a câștigat Trofeul Transilvania. Încă un film făcut de un rezigor femeie.

Alcarras: programarea la ore de vârf și în locațiile vedetă a crescut așteptările în legătură cu acest film. Doar că s-a dovedit un film numai bun pentru dormitat. Genul ăla de film spaniol de care am văzut cam multe în ultima vreme în care nu se întâmplă mai nimic. Adică filmezi niște personaje câteva zile și se ajunge la concluzia anunțată în primele 10 minute. Și dacă mă filmezi pe mine 3 zile în viața mea normală poți să scoți de-un film ca ăsta. Adică voi avea parte de o întâmplare sau două mai deosebite, de un dialog mai interesant, dar, în esență, nicio scenă memorabilă, niciun punct culminant. Îmi amintește de un alt film spaniol anost, văzut anul trecut, în care personajul principal feminin e filmat cum stă în orașul ei într-o săptămână de concediu. Nu știu, sincer, dar valul ăsta nou spaniol nu-mi spune nimic. Mai bine fac eu un film despre cum am fost în vacanță în Croația și mi s-a stricat mașina - e muuuult mai interesant.

Eu sunt Zlatan: un film din secțiunea EducaTIFF, drăguț și inspirațional. Cartea e, cică, mult mai bună. Bad boy Zlatan are fitilul scurt, face prostioare, dar, în esență e de treabă. Este povestea copilăriei lui, înainte de a fi recunoscut ca un superstar. Un băiat de 1.95, căruia îi place fotbalul și care s-a ridicat la nivelul de sportiv de performanță chiar dacă a făcut adesea foamea.

Cetățeanul Ashe: nu am prins nicio secvență cu Arthur Ashe la TV. Dar l-am prins pe Ilie Năstase, care ne povestește amintirile lui. Inclusiv la proiecția acestui film. Ashe a fost un băiat care a făcut totul ca la carte. Norocul vieții lui de tenisman a fost că tatăl lui era îngrijtorul unor terenuri de tenis aflate la 10 minute de unde locuiau. Un băiat inteligent și calm, care și-a câștigat prin valoarea personală dreptul de a fi singurul negru care intra în cluburile și vestiarele albilor. Când i s-a cerut să se manifeste zgomotos împotriva discriminării în SUA, nu a făcut-o; vocea lui a fost mult mai calmă și, pe termen lung, s-a dovedit a fi mult mai influentă. Genul de activist care a refuzat să aibă virulența "ortodoxiei negre", pentru că avea alt stil. Cam ca Obama. Corpul lui a fost, însă, prea fragil. Infarct și bypass la 36 de ani, tumoare cerebrală la 49 și ghinionul de a fi primit transfuzie cu sânge infectat cu HIV. Mort de SIDA la nici 50 de ani. Își dorea să fie ținut minte ca fiind mai mult decât un sportiv. Filmul ăsta îi va îndeplini dorința. Ah, da, iar la anul, la TIFF, vom vedea premiera filmului lui Tudor Giurgiu despre Ilie Năstase.

Rhino. Un film ucrainean, cu multă violență, dar pe care îl recomand. Scena de început e cea mai frumoasă poveste vizuală despre trecerea timpului - păcat că filmul nu a continuat așa și păcat de final, care a părut fușerit. Probabil s-a pus atâta suflet în început, că n-a mai avut timp și chef regizorul să se aplece și asupra sfârșitului. Actorul a luat, pe bună dreptate, premii de interpretare: n-ai ce să-i ceri mai mult unui actor.

Gotland (Tărâmul Domnului): Ne-am dus să-l vedem pentru că ne interesează tot ce e islandez, în perioada asta. Dacă totul merge bine, luna asta facem concediul acolo. Deci m-am dus pentru peisaje... și am adormit. E un film de autor, în care trebuie să ai răbdarea să privești un minut o erupție vulcanică. Un film care îmi amintește de The Power of the Dog, doar că n-a avut aceeași putere narativă și același final apoteotic. E, totuși, un film de 3/5, poate chiar mai mult, dacă te prinde în dispoziția necesară.

El Buen Patron (Cel mai tare șef): premiat de spanioli drept cel mai bun film al anului. Cu Javier Bardem. Un pic de pomul lăudat. M-am dus cu așteptarea să fie o comedie spumoasă, dar n-a fost. Dacă îl luați ca atare, poate vă va plăcea mai mult. Cel mai bine se doarme la Iulius Park Open Air, deci cred că am ratat niște secvențe, pe alocuri.

Evenimentul: Un film extraodinar. M-am dus la cinemaul din cartier luată pe sus direct din meetinguri corporatiste, m-am bucurat de al doilea aur al lui David Popovici cu 2 minute înainte de începerea proiecției și mi-am dat seama destul de repede că e un film bun. Dar nu reținusem sinopsisul, nici ce premii a luat, nici cine e actrița. Când am văzut numele de Anamaria Vartolomei pe generic mi-am spus că toate premiile sunt meritate. Încă o poveste care credeam că este despre trecut, dar este, în mod dureros, încă actuală. Încă o poveste despre câte vieți s-au pierdut din cauza avoturilor ilegale. De data asta, scena este Franța. O poveste personală, după cartea lui Annie Ernaux. Povestea e din anii '60, cartea a ieșit în 2000, iar filmul în 2021, iar scriitoarea a fost implicată în producție. De data asta, regizorul-femeie spune povestea nu cu blândețe, ci cu furie. Scenele viscerale sunt absolut necesare. Ca să nu uităm. Anamaria Vartolomei spunea într-un interviu că un jurnalist bărbat a venit la ea și i-a spus că întotdeauna a fost împotriva avorturilor, dar că filmul ăsta l-a pus pe gânduri. Da, e un film pe care trebuie să-l vadă bărbații. Și trebuie să-l vadă și fetișcanele vesele din SUA care sărbătoreau deunăzi că guvernul a impus reguli noi ca să le controleze corpul și care ziceau că trupul lor nu e trupul lor. Un film care m-a făcut să mă gândesc la 4, 3, 2, la Decrețeii și la cele 10000 de românce care și-au pierdut viața din cauza decretului lui Ceaușescu.

Balaur: lungmetrajul de debut al unui IT-ist din Piatra Neamț. Pornind de la un fapt divers real - o preoteasă profesoară de religie are o aventură cu un elev de liceu -, credeam că se va ajunge într-o zonă interesantă. S-a ajuns într-o zonă de thriller filmat la Vâlcea, un fel de Fatal atraction meets Desperate housewives, care m-a dezamăgit. În fine, am știut că pot să-mi iau liniștită bilet la filmul câștigător al festivalului, pentru că nu urma să fie ăsta.

Full time: un film despre viața nebună pe care o ducem cu toții încercând să balansăm un job cu viața de familie. Un film despre oamenii muncitori cărora nu le ajung banii, despre dificultatea de a te angaja după o anumită vârstă, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă mamele. Ritmul e amețitor, iar filmul își transmite eficient mesajul. Finalul este bine realizat: când, după ce ai peirdut tot, îți dai seama că, totuși, totul va fi bine, tragi un plâns care să spele toate relele.

Metronom: ritmul poate fi lent, dar are acel "ceva" pe care îl au toate filmele românești bune de după 2000 - o scenă care te zguduie. În cazul ăsta, e scena de la Securitate. Să nu uităm niciodată ce otravă a fost comunismul!

Crai nou: un film de debut premiat, cu o regizoare simpatică, pe care mi-a făcut plăcere s-o ascult povestind mai multe despre idee, intenție și procesul creativ. Mă bucur că poetul mi-a povestit ce a vrut să spună poetul, pentru că altfel rămâi foarte confuz după filmul ăsta. Cea mai amplă colecție de personaje disfuncționale pe care le-am văzut la un loc.

Navalny: un documentar despre un erou al zilelor noastre. Un masterclass de jurnalism. Sper doar ca Rusia să-l merite. Vă închipuiți o lume fără Putin și cu Navalny președinte al Rusiei...? Speranța moare ultima.

Fuga din Mogadishu: pentru mine, cinemaul corean e un brand. O promisiune a calității. N-am fost dezamăgită.

Casa noastră (Utama): în 20 de ani de festival, publicul și juriul de specialitate nu s-au pus niciodată de acord cu privire la cel mai bun film din competiție. Până acum. Un film absolut minunat. Încă un film sud-american de pus la colecția filmelor pe care mi le voi aminti întotdeauna: Whisky, La jaula de oro, Utama... Un film despre lumile pe cale de dispariție. Vorba lui Tudor Giurgiu - povestea putea să fie și în Apuseni. Totuși, avem ca locație Bolivia, lângă Uyuni (fun fact: redacția AperiTIFF are nevoie de Google maps, pentru că au prezentat povestea ca refuzul unui cuplu de bătrâni care refuză să se mute în orașul alăturat, La Paz (sic!)). Limbi: quechua, spaniolă. Predicție: extincție. Poveste spusă în ritmul realismului magic specific locului, prin lentila tragică a zilelor noastre dominate de tehnologie. Film făcut cu oamenii locului și cu un actor profesionist. Personaje la fel de puternice precum domnul Sabin din Întregalde. Pe ansamblu, când va veni la cinema (cele mai mari șanse sunt la Victoria), să mergeți să-l vedeți. În acest moment, filmul are 239 de voturi pe IMDB. Merită mai multe. Lumea merită să știe despre acest film.

Fiica: o adolescentă însărcinată e găzduită de profesorul ei de la școala de corecție și de soția lui, cu condiția să le dea lor copilul. Un alt film care se transformă în thriller. Nu mi-a displăcut.

Dean Martin: The King of Cool: un documentar drăguț, în care mi-ar fi plăcut să fie mai multă muzică. Genul de film la care să te uiți acasă, pe Netflix sau HBO. L-am ales pentru locație - Muzeul de Artă -, dar pot să spun că la Iulius Park e mai comod.

Pe ansamblu, o ediție bună a TIFF-ului. Nu am găsit duda aia care mă ia prin surprindere în fiecare an - și pe care bag seama că o caut în subconștient :)

La anul și la mai multe filme!

Amok

V-am recomandat deja pe Facebook să mergeţi să vedeţi acest film azi, la ora 11:00, la Cinema "Florin Piersic". Eu l-am văzut joi seara, la Cinema Dacia, după ce ploaia a împiedicat proiecţia lui în aer liber pe malul Someşului. Apropo, Cinema-ul Dacia arată senzaţional - cel mai mare spaţiu pentru picioare (dublu decât la Piersic), scaune noi, scenă pentru spectacole - sper că mănăşturenii ştiu ce bijuterie au în cartier.

Amok e un film violent, memorabil, perfect. Descrierea pe IMDB - aici. La început îi vedem pe Phillip ("ăla mic şi blond") şi Petar ("ăla negricios") furând banii din "casieria" unui autobuz. Apoi se distrează aruncând sticle. Deducem că sunt nişte golani. Aflăm imediat că sunt copii instituţionalizaţi, care se bucură de orele de permisie în afara orfelinatului. În curând vedem că în lanţul trofic sunt destul de jos: iau bătaie de la golanii dinăuntrul şi din afara orfelinatului, trebuie să-l mituiască pe supraveghetorul de seară care ştie că s-au întors prea târziu, sunt numiţi "şobolani", "jeguri", "scursuri" tot timpul, Phillip e molestat regulat de una dintre angajatele centrului. Înţelegem şi că există câteva raze de lumină: Petar are o prietenă din afara orfelinatului, relația cu câțiva băieți e strânsă, profesorul lor Goran ştie cum să-i abordeze şi să-i mai înveţe câte ceva, lui Phillip îi place să citească.

Şi apoi se dezlănţuie iadul. Phillip este adus la Poliţie pentru una dintre spargerile date. E însoţit de un profesor şi nu vrea să recunoască nimic. Profesorul merge - convenabil - la baie, iar Phillip ia bătaie de la poliţist, care apoi îşi sfâşâie singur cămaşa şi-i spune că-l poate arunca oricând în închisoare, pentru atacarea unui poliţist. Phillip e la mână poliţistului și la un raport de abatere distanță de închisoare. Prin urmare se prezintă într-o seară la locul de întâlnire comunicat de polițist. Este dus într-unul dintre subsolurile sinistre din Skopje, unde se organizează lupte. Forțat să devină gladiator, omoară cu mâinile goale un copil de vârsta lui. Ajunge la orfelinat mai mult mort decât viu și nu îndrăznește să spună nimic. Goran suspectează un abuz al Poliției, dar nimeni nu vrea să facă nimic - nici profesorul care s-a dus la baie, nici directorul (care delapidează banii din donații), nici presa. Raportul împotriva lui Phillip sosește, deci e o chestiune de timp până va fi trimis la închisoare. Goran îi dă cel mai prețios sfat din viață: "găsește o cale să supraviețuiești". Și, în acel moment, ca în Apocalypto, prada devine vânător. Phillip îi unește pe băieții disprețuiți ai orfelinatului și-i organizează într-o temută bandă interlopă. Toți cei care i-au făcut să sufere sunt cotonogiți, ba chiar se lasă cu împușcături și crime. Dar, în orice moment, actele băieților sunt justificate și nu cred că e vreun spectator care să nu țină cu ei.

Acum că v-am povestit numai 70% din acțiune, merită să vă zic de Q&A. Regizorul, un tip la vreo 35 de ani, a fost cu noi, după miezul nopții, mulțumindu-ne că ne-am făcut timp să venim. Ne-a povestit că filmul, în ansamblu, e o ficțiune, dar că s-a inspirat din realitățile sumbre și puțin mediatizate ale zonelor defavorizate din Skopje. Primul casting pe care l-a făcut a fost un eșec: se prezentau la audiții tot felul de băieți cuminți, din familii bune. Apoi s-au dus în zonele rău famate și i-au găsit pe băieții ăștia cărora le place să se bată și în viața reală. Câțiva sunt ultrași, unul e acum în închisoare, Phillip e fiu de militar și duce o existență... bipolară: e cuminte acasă, dar bătăuș în cartier; avea 15 ani când s-a turnat filmul, acum are 18 și își dorește să ajungă actor. Intensitatea acelui băiat e într-adevăr remarcabilă.

L-am întrebat cum a fost primit filmul (pentru că personal, mă așteptam să fie un mare hit) și mi-a spus că a fost un success de public, de asemenea, cei câțiva critici din Macedonia l-au apreciat, dar că a avut reacții negative din partea autorităților, care nu recunosc că așa ceva face parte din realitățile Macedoniei.

A, și de ce se numește "Amok"? Pentru că "Scum" era deja luat și pentru că în sine cuvântul amok înseamnă să scapi de sub control și să te manifești violent. v. wikipedia și Cambridge.

L-am felicitat și aplaudat pe regizor la final. Am fost mulțumită de Q&A. Și, să vedeți întâmplare, translatorul a fost același de la "WinWin". Semn că intervievatul face toți banii.

Iar eu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea...

E vremea TIFF-ului şi, ca de obicei, îmi fac timp pentru 10-15 filme. Cum sunt proiecţii şi la Iulius Mall, mi s-a părut o super idee să mergem cu echipa. Am zis să mergem la WinWin, film austriac, aşa, la final de program. Descrierea din AperiTIFF era următoarea:

Trei investitori, lupi în blană de oaie, nu-şi pot descoperi inimă sau suflet. În avioanele lor private străbat mapamondul, vorbind de dragoste şi câştigând bani. Iluziile sunt specialitatea lor. Cărţile le pot fi la vedere, dar atunci când nu există risc scopul poate fi doar unul: adevărul e minciună, pentru că a minţi este a spune adevărul. Cum te simţi când ţi se face o farsă?


Din potenţial 9 spectatori per echipă, ne-am trezit doar 3. Se pare că restul au avut o intuiţie...

Deci. ajuns-am 3 la film, iar în sală mai erau încă maxim 20 de oameni. Chiar când intrăm, prindem ultimele fragmente din invitaţia de a mai rămâne, pentru întrebări, la final. [Hopa, e regizorul aici. Asta-i bine, îmi zic.]

Să vă zic despre film. Multe gros-planuri. Investitorii forţează afaceri în care investesc 1 euro şi preiau datoriile. Politicienii se bucură să se poată lăuda cu investitori salvatori. Numai că investitorii ăştia par a fi nişte impostori. Dincolo de hainele şi cinele scumpe, iau oameni ai străzii de pe stradă, îî îmbracă, îi învaţă să recite citate şi îi pun să fie Board-ul de conducere al primei companii cumpărate. Nu ştim câte companii reuşesc să cumpere, dar la prima îl cunoaştem pe CEO (un tip care cântă la pian - e relevant pentru ce urmează să vă povestesc) şi vedem că reprezentanta sindicatului se emoţionează până la lacrimi de şansa viitorului alături de noul investitor. Poliţia vine într-o zi la sediul lor - o clădire absolut goală în care investitorii se dau cu Segway-ul - şi constată că precis activitatea e în regulă, pentru că nu există niciun document şi niciun computer la faţa locului, deci nicio ilegalitate n-ar putea fi dovedită. La un moment dat, un individ (reprezentant al unei companii pe potenţiala listă de achiziţii) le spune că sunt impostori, dar că el e deschis la aproape orice. Investitorul-şef se sinucide teatral (tot filmul e teatral, burlesc şi satiric, deci nu-ţi vine să plângi; e un film absolut lipsit de orice dramatism) în acea întâlnire şi i se organizează priveghiul. Apoi îl vedem la o cafea şi dansând cu CEO-ul pianist şi la final dormind într-un avion privat. Şi cam atât.

Firul ăsta relativ logic (veţi vedea că beleaua ce urma să se işte ţine şi de nevoia mea de logică) e intercalat cu secvenţe de musical în pădure, cu întâlniri în care investitorii se vopsesc pe faţă sau au nas de clovn (simbol deloc subtil că oamenii ăştia pot să facă orice), cu obsesia ministresei economiei pentru murse-ul (man+purse=murse) galben al investitorului-şef şi cu scene în care vedem cum se pregătesc ei pentru întâlniri.

Deloc intenţionat de regizor, o scenă crucială pentru spectatorii de la Iulius Cinema City devine una în care un investitor îl testează pe altul, să vadă dacă şi-a făcut temele - adică dacă poate întreţine conversaţii pe diverse teme, de exemplu: câte testicule avea Hitler (dacă vă roade întrebarea, daţi un comment şi vă răspund) sau Ce instrumente folosesc consultanţii pentru a diagnostica starea de sănătate a unei afeceri: a) Analiza SWOT b) Basel III c) şi d) le-am uitat, dar, cum la întrebările grilă răspunsurile false pot fi oricât de ridicole, pot să inventez; c) analiza varianţei; d) zodia CEO-ului.  Apropo, personajul răspunde că niciuna şi că cea mai importantă e politica. Ţineţi numai minte întrebarea din grilă, ne-am înţeles?

Buuuun. Se termină filmul şi văd confuzia din ochii colegelor. Ne întrebăm reciproc - Tu ai înţeles?. Fix asta s-au întrebat şi doi băieţi care stăteau cu un rând mai jos de noi. Din ăia 20+3 de spectatori, 15 au sprintat-o de cum a apărut genericul. Nimeni n-a aplaudat. Interesant detaliu, nu? Mie mi se năzăreşte o explicaţie: având în vedere că CEO-ul pianist dansa cu investitorul-şef-nemort, probabil că erau în cârdăşie. Şi pentru că au cumpărat mai întâi compania lui, deci aveau ceva în portofoliu, le-a fost uşor să pară credibili pentru următoarele deal-uri, chiar dacă ei nu deţineau (mai) nimic. Pare logic nu? Ei, când e regizorul în sală, nu trebuie să trăieşti cu confuzia, deci mi-am propus să întreb.

Dar, mai întâi, traducătorul care îl însoţea pe regizor începe Q&A-ul rugându-l pe foarte blondul cineast să ne povestească de unde i-a venit inspiraţia şi motivaţia pentru film. Iar regizorul începe:

- Am făcut acest film inspirat de astfel de clădiri. Ce ironie, să ruleze filmul meu într-un mall [grimasă vizibilă]. Trăiască Iulius Mall [sarcasmul s-a materializat şi s-a înălţat spre cer. Domnu' Dascălu, ştiaţi ce pasiuni stârniţi în artişti?]! Moarte capitalismului de tip mall!  [noi trei din priviri: Fetelor, voi aţi înţeles? E ciudat ăsta sau mi se pare? Sprâncenele ridicate traduc consensul nostru de a-l privi cu circumspecţie. Dar hai să vedem ce-o să zică la întrebările publicului].

- Şi vă mai zic ceva. Am zburat de la Viena gratis. Mi s-a plătit hotelul şi mănânc gratis pe timpul Festivalului. Am un înger care mă însoţeşte peste tot în oraş [Sincer, nu ştiu dacă s-a referit la propriu sau la figurat. Dacă e la propriu, mă gândesc că îngerul asignat e traducătorul care îl însoţeşte la proiecţii]. Oraşul este foarte frumos [Nici măcar aici nu s-a aplaudat]. Şi, într-o seară, stăteam eu în centrul acestui oraş frumos şi beam o bere. Şi, la un moment dat, apare un tip cu o muzicuţă. Începe să cânte - nu se pricepea deloc - şi să cerşească bani. Şi imediat apar doi poliţişti şi-l iau la întrebări. Şi exact asta vrea să zică filmul meu: dacă pari că ai bani. poţi să scapi cu orice, nimeni nu-ţi face nimic. [Alo, fractură logică sau mi se pare mie? Fetelor, voi aţi înţeles? Cum e situaţia asta fix o metaforă pentru film? Oare trebuia să-i ia Poliţia pe toţi cei care au auzit muzicuţa? Acuma chiar vreau să-l întreb despre CEO-ul pianist şi rolul lui în înselătorie]

Ridic mâna să întreb, dar un domn din spatele sălii e mult mai hotarât.

- Eu am o întrebare!! [Ar trebui să scriu totul cu majuscule, că omul a cam ţipat].

Să auzim.

- Se vorbeşte la un moment dat în film despre Basel III. Domnul regizor ştie ce înseamnă asta?

Îngerul-traducător dă să-i traducă regizorului întrebarea în engleză. La care spectatorul:

- Să nu mă întrerupeţi, da?

Îngerul tace.

- Eu nu cred că ştie ce e aia şi s-a strecurat o greşeală gravă în scenariu. Basel III reprezintă [urmează o lungă explicaţie pendant-academică, fapt ce mă duce cu gândul că omul era prof la FSEGA. Evident, ce e Basel III e irelevant - vă scutesc de explicaţii, fix cum comentariul în sine e absolut irelevant. După cum povesteam, era o enumerare banală, într-o întrebare tip grilă. A te lega de Basel III mi-a amintit de o poveste auzită în facultate, cum că nişte europeni au făcut un film în Africa şi i l-au arătat unui trib. Singura lor întrebare a fost: "Ce s-a întâmplat cu puiul?". Europenii au dat rewind şi au zărit un pui care a trecut la un moment dat prin cadru. În rest, filmul era despre complet altceva]

După un minut de peroraţii, Îngerul îndrăzneşte să caşte gura:

- Dacă îmi permiteţi să intervin.
- NU vă permit să mă întrerupeţi.

La care Îngerul a strigat:
- Dacă vreţi un răspuns, va trebui să mă lasaţi să traduc.

OK. Traduce. La care regizorul, în engleză:
- Nu ştiu ce e Basel III şi nu-mi pasă (în engleză I don't give a shit). Dacă întrebarea asta vă chinuie, mă bucur. Aţi venit la un film care nu e pentru dumneavoastră (aici cred că fac o eroare de traducere şi dau impresia că omul vorbea cu dvs. în loc de tu).

[Total de acord cu regizorul. Bravo lui! Dialog absurd foarte amuzant, dar ar fi bine să nu degenereze. Lumea are întrebări de pus. De exemplu, care rolului CEO-ului pianist, nu?]

Domnul Basel III nu renunţă:
- Nu este acceptabil să nu răspundeţi într-o dezbatere academică [Aoleu, suntem la dezbateri academice acum? E epică faza, dar ar cam trebui să trecem mai departe, frate, că am luat-o pe arătură!]

Noroc cu unul dintre băieţii care stăteau cu un rând mai jos:
- [pe un ton ridicat] Pot să pun şi eu, totuşi, o întrebare?

Voluntarul responsabil cu microfonul e mai mult decât bucuros să i-l smulgă domnului Basel III. Şi vine întrebarea:

- Am sentimente amestecate în legătură cu filmul dvs. Mi-au plăcut imaginea, decorurile, jocul unor actori, dar mă tem că n-am înţeles firul logic. Puteţi să ne clarificaţi care e ideea filmului? [Bravo, băiatul de la rândul din faţă, cam asta vreau să ştiu şi eu, doar că eu vreau să-i pun întrebarea mult mai ţintit - dacă CEO-ul pianist e implicat sau nu. Şi i-aş zice şi că au fost faine costumele].

- Filmul meu e o satiră. Ideea e că astfel de oameni pot să facă orice. Şi când încearcă să le spună autorităţilor că sunt impostori, nimeni nu face nimic. Şi oamenii ăştia sunt mână-n-mână cu politicul. Sistemul de justiţie nu funcţionează. Chiar şi când faci lucruri rele şi mărturiseşti, nu păţeşti nimic, pentru că avocaţii controlează totul. [O sprânceană mi s-a ridicat spre stânga, cealaltă spre dreapta]. De exemplu, e absurd că, dacă te acuză cineva de o crimă (engl. murder) pe care n-ai comis-o, trebuie să demonstrezi că eşti nevinovat. [Ăăăăă, ce?! Mno, păi ori demonstrezi ori recunoşti, nu? Dar omul ăsta a luat-o pe ulei. Nu, fetelor? Şi nici n-a răspuns la întrebare]

Băiatul din rândul de mai jos renunţă. Tot nu ne-am lămurit cu firul roşu.

O doamnă nevorbitoare de engleză ridică mâna mai repede şi-şi pune întrebarea:

- Oare documentarea a făcut-o în  România?

Îngerul-traducător e mulţumit şi-i zice regizorului că a primit o întrebare "chiar drăguţă, de data asta" [spre deosebire de primele două, nu? "În sfârşit, ceva semn de inteligenţă", pare a spune printre dinţi].

- A, corupţia e la fel peste tot. Doar că în România e vizibilă. În Austria, avem marele noroc că suntem luaţi drepţi nemţi, dar nu suntem [Mno, sper că nu vrei aderarea la Germania!]. În Austria, Luxemburg, Elveţia, corupţia e ascunsă adânc. Altfel cum se explică că Elveţia, ţara vacilor, e aşa de dezvoltată. Când am fost primăvara asta la World Economic Forum la Davos, le-am spus că unele job-uri trebuie să dispară. De exemplu, mineritul. Ăla nu-i un job pentru corpul omenesc. N-are nici un sens. Singurele job-uri care vor exista în viitor vor fi cele creative şi cele sociale. [Alooo, e mare buruiana în creieraşul ăla? Sărim de la corupţie, la vaci şi joburile viitorului... wow... trebuia să fi filmat toate astea. Spectacolul e acest Q&A, nu filmul ăsta].

În sfârşit, ajung să-mi pun întrebarea:
- Metafora filmului mi-a fost clară, la fel faptul că e o satiră. Aş vrea să-mi clarific, însă, un aspect ce ţine de firul logic al filmului, că avem o nelămurire eu şi prietenele [şi băiatul din rândul de mai jos cred]. CEO-ul pianist era cu ei?

[în fine, l-am întrebat în vreo 3 feluri diferite, ca să înţeleagă. Traducătorul nu mai avea chef de tradus de la o vreme şi m-a pus să traduc tot ce ziceam. Dacă regizorul n-a înţeles întrebarea, înseamnă că intrepretarea mea nu e în aria lui poştală, mă tem. Şi-l văd lăsându-şi capul în jos, pentru că, nu-i aşa, avea de-a face cu încă un idiot. Şi-mi zice:].

- Întrebările astea sunt foarte frustrante pentru mine. Mai ales că ai înţeles ideea filmului. Ce mai contează detaliile? [Alo, gara, dacă detaliile nu sunt importante, după ce te-ai mai chinuit să faci unele scene? Ne puteai scuti de personaje secundare şterse, gen tipul care vorbeşte cu şefa de cabinet, de selectarea cărţilor galbene dintr-o bibliotecă, de costumul de găină purtat de investitorul femeie care ciuguleşte M&M-uri de pe masă...]

N-am rezistat şi am avut un comeback:

- Dacă te frustrează astfel de întrebări, mă bucur. Poţi să-ţi dai seama cum se simt spectatorii când nu înţeleg tot ce ai vrut să zici. Dar întrebarea mea a fost cât se poate de prietenoasă. Dacă nu vrei să răspunzi, e în regulă. Spune-ne că nu avem voie să punem anumite întrebări şi asta e, înţelegem.

- Filmul trebuie să fie autosuficient. Luaţi-l ca atare. Nu vreau să răspund la astfel de întrebări.

Abia am apucat să mă gândesc  că am ucis cu mintea tainele ce se întind în calea mea, că dl. Basel III îmi sare în apărare:

- Păi normal că are întrebări. Nu s-a înţeles tot. Dacă aţi venit aici, politicos e să răspundeţi. [Mno, nu m mai e aşa nebun dl. Basel III, nu?]

La care, Artistul, în superioritatea lui:
- Ştiţi că Michael Nuştiucum [n-am auzit niciodată de el - ah, e rău să fii ignorant!-, dar, evident, un idol al Marelui Blond din faţa noastră] nu răspunde niciodată la întrebări despre filmele lui? Deja am fost suficient de prietenos cu voi.

Traducătorul se animează:
- Chiar, nu răspunde? [Bine că măcar un om de acolo a auzit de Michal ăsta!]

Dl. Basel III dă să ia microfonul pentru o replică, iar traducătorul simte pericolul:
- Eu zic să încheiem aici. Mulţumim pentru interes, la revedere!

Am rămas perplecşi şi cu replici, dar am decis cu fetele să râdem de toată situaţia. A meritat pe deplin să rămânem după film. Apropo, n-a aplaudat nimeni nici la finalul QA. Dar probabil fiecare dintre noi a plecat cu impresia că restul sunt un pic luaţi. Cu excepţia Artistului, care nu doar crede, ci are certitudini.

Ada, Miha, vom avea întotdeauna Basel III!

Dude cu staif

A inceput TIFF-ul si cu el o serie de filme de 2 bani care te iau prin surprindere. La cei 15 ani de experienta ca spectator, am invatat demult sa nu ma duc la niciun film, daca nu a luat ceva premii. Asa ca azi am fost la "Statele Unite ale dragostei", film polonez, care a luat Ursul de Argint pentru scenariu la Berlin. Cica povestile a 4 femei nefericite, imediat dupa caderea Zidului Berlinului. In realitate, o colectie de nuditate gratuita, urmarita insistent, un voyerism premiat. O colectie de cururi si penisuri goale in ipostaze explicite, si sa mor daca am inteles valoarea artistica! Povestile celor 4 femei se intersecteaza in anumite scene, care sunt prezentate apoi si din perspectiva unui alt personaj. Un procedeu atat de ras-utilizat, incat, sincer, l-as cataloga drept facil. O singura poveste s-ar salva din mizeria asta de film: cea a directoarei de scoala, amanta doctorului din localitate, care constata uimita, ca, dupa 6 ani de relatie, la moartea sotiei, doctorul o paraseste. Socata de respingere, se razbuna spunandu-i adevarul fiicei adolescente a doctorului. Fata e socata si fuge de directoare pe un rau inghetat. Gheata se rupe, fata dispare in adancuri, iar directoarea ramane pe mal, fara sa schiteze vreun gest. In rest, aproape irelevant ca actiunea se intampla in 1990 - OK, sunt blocuri comuniste (alea-s acolo si acum), profesoara de rusa isi pierde postul, exista magazine de inchiriat casete video (si porno, si pentru toata familia), oamenii pleaca sa lucreze in Germania. Deci slabuta si localizarea temporala.

In concluzie, 100 de minute din viata pe care n-o sa le recuperez niciodata. Sutele de spectatori de la Republica au iesit si s-au dus cu capul invartindu-li-se, desi regizorul era in sala si ar fi asteptat intrebari. Am preferat sa ies la aer, pentru ca altfel i-as fi spus de la obraz ca a facut un film stupid si irelevant, care m-a invatat, totusi, ca faptul ca ai luat un premiu la Berlin nu inseamna mare lucru. Probabil de-aia n-o sa ajung in juriu la festivaluri:) Nu in ultimul rand, merita consemnata conversatia unui cuplu tanar:
El: Ei, si pe o scala de la 1 la 10, ce nota i-ai da filmului?
Ea: Zero.
El: Mda...

Sau observatia unei fete: "Daca m-as fi uitat la Sex and the City ala penibil din Dubai or something, as fi fost de 1000 de ori mai castigata".

Ce mai, genul de film care a umplut casa, pentru ca oamenii pun pret pe premii. Asa cum, recent, cineva si-a pus ochelarii pe podeaua unui muzeu, si fraierii au inceput sa le faca poze, ca, deh! credeau ca se afla in prezenta unui act artistic. Deci, daca va intrebati "oare sunt prea prost sa inteleg arta?", raspunsul este "Nu. Unii ne iau pe toti de prosti".

Apropo, s-ar fi impus steluta rosie pentru film nerecomandat minorilor.

***

Care erau sansele sa dau a doua gherla consecutiva, o ora mai tarziu, de data asta la un film "distins" cu marele premiu special al juriului la Venetia - "Anomalisa"? Nu stiu, dar s-a intamplat. Alte 90 de minute din viata irosita. Apropo, nu putea scrie dracului nimeni in AperiTIFF ca filmul asta e o ANIMATIE 3D? In gen Guinoles? Penibil - din nou asteptari inselate. De remarcat ca papusile erau corecte anatomic si atentia la detalii in timpul scenelor sexuale nu a lipsit. O alta prostie cu staif. Sa nu ziceti ca nu v-am prevenit! :)

Cronici de TIFF

...căci am promis.

1. Les nuits fauves. Film care a împlinit la TIFF 20 de ani. O revelaţie în vremea lui, întrucât regizorul era la debut (şi s-a distribuit în rolul principal). Cyril Collard îl cheamă şi arată ca un John Stamos francez. Actriţa din rolul principal, Romane Bohringer, a făcut şi ea carieră după acest film, care a luat o grămadă de Cesar-uri şi asta pentru că, probabil, a fost considerat foarte curajos când a apărut. O frază despre subiect, ca să înţelegeţi: e povestea unui bisexual seropozitiv şi promiscuu, care nu se poate hotărî cu care dintre cei doi amanţi de sex opus să rămână şi, ca tot omul indecis, merge noaptea sub poduri dubioase pentru contacte pasagere, în grup, cu necunoscuţi. Bine, vorbeşte maliţia din mine; filmul are şi momente mai bune. Probabil cel mai interesant e traseul emoţional al prietenei de 18 ani a personajului principal, care prietenă trece prin nişte crize de personalitate severe, cu faţete care variază de la gelozie, la tendinţe de omucidere şi suicid, la dragoste placidă şi până la detaşare. Cel mai mult m-am bucurat când a trecut de faza "deşi eşti seropozitiv, nu pot să iau virusul de la tine, pentru că te iubesc". Ziceam de curajul filmului - cred că a fost printre primele care au contribuit la conştientizare şi educaţie în legătură cu HIV/SIDA în acea vreme. Peste 20 de ani, e un film care nu mai spune mare lucru, fără a fi prost. Ba, mai mult, e interzis minorilor (probabil pentru scenele de sub pod). Pentru mine a venit într-un weekend în care am citit "Oraşul şi stâlpul" (Gore Vidal) şi "Patty Diphusa" (Pedro Almodovar) şi a fost cam mult. Mi-am jurat că următorul film va fi ceva light, de preferinţă o comedie.

2. Hotelul Marigold. O comedie! Un film simpatic, despre nişte pensionari englezi care nu mai au bani să trăiască în UK şi se mută la un hotel din India. Evident, hotelul e o dărăpănătură, însă episodul ăsta le dă ocazia să-şi reconsidere viaţa. Unii au, în sfârşit, curajul să se se despartă, alţii îşi găsesc sufletul pereche, alţii şi-l regăsesc, alţii încep să facă tot ce au amânat o viaţă întreagă. Personaje bine conturate, dintre care se disting cele ale lui Judi Dench şi Maggie Smith. Ţin minte un documentar despre cât de puţine roluri sunt pentru actriţele în vârstă - ei bine, uite că se poate; ba, mai mult, au putut să-şi etaleze, cu multă graţie, toate ridurile. Maggie Smith demonstrează că există viaţă după Harry Potter, iar Dev Patel - după Slumdog Millionaire.

3. Numai vântul. Filmul care m-a marcat cel mai tare la această ediţie. Marele premiu al Juriului, adică Ursul de Argint, la Berlin, 2012. O mândrie naţională pentru Ungaria, ceea ce explică de ce în sală nu se vorbea româneşte. Filmul începe cu un spoiler, ca să nu ai dubii: în 2008-2009, câteva familii de ţigani au fost atacate şi ucise în Ungaria. Acele fapte au inspirat acest film de ficţiune (asta mi-a amintit de proful meu de cinema din Franţa care ne-a pus să scriem un scenariu pornind de la un fapt divers). Personajele principale sunt o familie de ţigani "decenţi", categorie definită de un personaj: au o casă, se spală, copiii merg la şcoală, părinţii lucrează, au un telefon mobil, nu deranjează pe nimeni. Să descriem portretul de familie. Vrăbiuţa îşi creşte cei doi copii, îşi îngrijeşte tatăl infirm, are două slujbe de îngrijitoare, vrea să plece la soţul ei în Toronto şi îşi vede de treabă. Fiica ei merge la şcoală, salută politicos, are grijă de vecini, învaţă engleza, e prietenă cu zeiţele emo ale şcolii, pentru care desenează modele de tatuaje, vorbeşte cu tatăl ei pe Skype şi îşi vede chiar prea mult de treabă - de exemplu, alege să ignore, nu să semnaleze faptul că o colegă e agresată sexual în vestiar. Rio e copilul problemă, care merge pe coclauri în loc să ajungă la şcoală, care subtilizează obiecte şi le depozitează într-un bordei secret. Cu toţii ştiu că în sat au fost ucise noaptea, prin împuşcare, 5 familii de ţigani, de la bunici la nepoţi şi până la animale. Copiii sunt îngijoraţi şi încearcă să provoace o acţiune din partea părinţilor: fiica îi spune tatălui, dar i se spune să fie cuminţi şi să rămână noaptea cu toţii în casă, uniţi, pentru că nu li se va întâmpla nimic rău. Rio nu poate să adoarmă pentru că se aşteaptă să apară comando-ul şi la casa lor, însă mama îi comandă să se culce, pentru că e "numai vântul" (asta după ce i s-a zis explicit la serviciu că miroase a mort şi că va fi ucisă). Până şi bătrânul invalid a avut o tentativă de a fugi înainte de lăsarea serii. Convinşi că decenţa îi va salva, părinţii ilustrează o variantă a atitudinii mioritice - nu cred că vor să mă omoare pe mine, pentru că sunt un om bun. Doar că decenţa singură n-a salvat pe nimeni în faţa urii etnice sau rasiale. În cele mai lungi 60 de secunde dintr-un film, mama, copiii şi bunicul încearcă să adoarmă; e întuneric beznă, dar mi-i pot închipui cu urechile ciulite şi cu inima cât un purice. Te întrebi dacă va veni comando-ul şi la ei. O aşteptare apăsătoare a deznodământului, ca în The Elephant. Şi comando-ul vine. La numărarea cadavrelor la morgă îţi dai seama că băiatul rebel a avut dreptate să nu-şi asculte mama. Cred că ideea întărită de filmul ăsta - şi posibil final fericit pentru Mioriţa - e următoarea: când l-apus de soare vin să te omoare, dacă nu poţi să lupţi, ascultă-ţi instinctele şi FUGI!

4. Un bărbat şi o femeie. Ce film frumos! Nu cred că există alt cuvânt. E frumos, pur şi simplu. Construit curat, cu decenţă încântătoare şi cu un ritm lent, aproape neverosimil pentru vremurile în care trăim. Îşi mai poate închipui cineva azi o declaraţie de dragoste printr-o telegramă între doi oameni care nu se tutuiesc? "Bravo! Vă iubesc. Anne". Superb! Senzaţională a fost prezenţa lui Lelouch în sală. Am aflat lucruri foarte interesante la Q&A. Foarte curios pentru mine, deşi sala (Cinema "Florin Piersic") a fost arhiplină, la Q&A au rămas maxim 100 de oameni. Am aflat, deci, că Lelouch nu a mai văzut filmul ăsta de 20 de ani şi că n-ar schimba nimic la el. Că a vrut să lucreze cu Romy Schneider, dar că era prea "actriţă" pentru gustul lui şi că le spunea încontinuu actorilor să nu joace! De altfel, de câte ori putea să-i ajute să fie naturali o făcea - de exemplu, Anouk Aimee nu ştia că Trintignant o aşteaptă pe peron, aşa că n-a trebuit să mimeze surpriza. Foarte adevărată a fost constatarea că acest film aparţine anilor 60, şi dacă ar fi să fie refăcut, tot în acea perioadă ar trebui plasat. Nu de alta, dar, în zilele noastre, în loc să-şi scrie telegrame care ajung în 3 zile, cei doi şi-ar fi scris, probabil, 200 de SMS-uri. Azi ar ieşi cu totul alt film. Cel vechi e, însă, un deliciu!

5. Hugo. Bonus, că doar n-am promis nicio cronică. E cel mai bun film la care să-ţi duci copiii din câte am văzut în ultima vreme, fără a fi neapărat un film pentru copii. Regizat de Scorsese, cu o atenţie la detalii incredibilă. În 3D, a fost o experienţă fabuloasă. Nu e întâmplător că Hugo vorbeşte de Georges Melies, că filmul lui Călătorie spre lună a fost proiectat la Bonţida şi că un film de promovare de la TIFF parodiază racheta din ochiul lunii cu telecomanda din ochiul lunii. Poezie clasică marca TIFF. Am apreciat.

6. A doua soţie. Bonus la bonus. Singurul film din competiţie pe care l-am văzut. Mi-a plăcut mult şi am fost suprinsă că n-a luat niciun premiu. Un film în care crezi că ştii ce se întâmplă, dar ţi se dovedeşte contrariul cel puţin de două ori. Vezi o nuntă aranjată în Turcia şi o mireasă timidă dusă la Viena şi crezi că ar putea fi fericită cu soţul ei tânăr şi frumos. Apoi dintr-o dată, în contextul în care se face patul pentru noaptea nunţii, constaţi că fata trebuie să se culce cu tatăl mirelui, la insistenţele mamei lui. Dacă a fost vreun spectator neconfuz la faza asta, să scrie aici cum a reuşit să fie aşa de deştept. După care primeşti explicaţia. Mama mirelui e pe moarte şi-şi doreşte o soţie pentru soţul ei, ca să aibă cine să îngrijească familia. Băiatul a acceptat aranjamentul pentru că nu i-a putut refuza mamei ultima dorinţă şi pentru că e un paravan destul de bun pentru faptul că e homosexual. A doua soţie rămâne însărcinată şi primeşte dragostea necondiţionată a titularei, cu preţul animozităţii unora dintre cei 6 copii ai familiei. Apoi prima soţie merge la chimio şi suferă o operaţie. După imaginea doctorului care iese din sală ca să le spună rezultatul operaţiei, avem un salt la o înmormântare. Al doilea şoc: a murit socrul, nu soacra, deci a doua soţie, plus plodul ei, nu sunt decât o povară în plus pentru familie. În rest, a doua soţie îşi ia un job şi se face utilă. Ghinion că se îndrăgosteşte şi e descoperită, luând o bătaie soră cu moartea de la titulară. Discuţia despre moralitatea situaţiei rămâne în stadiu incipient, dar portretele personajelor sunt excelente. Ca să povestesc şi finalul, a doua soţie pare a fi devenit o fiinţă tolerată în casă: e evitat expedierea la pachet în Turcia, prin intervenţia soţului ei de drept şi a unei surori, dar nu putem şti ce o aşteaptă. A fost frumos s-o avem pe actriţă la un Q&A. O fată frumoasă, timidă, aflată la debut, care a venit în vizită de la Istanbul. Pentru momentele astea iubesc eu TIFF-ul.

Jurnal de TIFF

Doar ce-am scris titlul ăsta şi mi-am amintit de perioada în care chiar făceam jurnalul online al festivalului, împreună cu nişte colegi talentaţi. Se pare că eu din vremea aceea apar într-un clip de prezentare al TIFF care rulează pe canalele Transilvania. Eu nu l-am văzut - încă - dar mi s-a spus din două părţi, deci musai că e real. Între timp, am rămas un fan al festivalului, din categoria "vede 10 filme". Am devenit şi foarte selectivă - de exemplu, nu mă duc la nimereală, prefer filmele cu premii, mă uit la notele date de public şi pe IMDB (dacă e cazul), şi aşa se face că până acum am mers la 4 filme şi n-am dat nicio gherlă. Mai aveam 10 pe listă, dar biletele au început să se epuizeze. Oricum, ce vroiam să punctez e că am 5 filme pe listă sâmbătă, deci mi se potriveşte sloganul de anul acesta - TIFF cu filme m-o hrănit...

Cred că fiecare dintre filmele pe care le-am văzut până acum merită un post. Dacă-mi mai rămâne timp de atâtea filme de pe listă marcate cu "de văzut", o să le onorez pe toate 4: Nuits Fauves, Hotelul Marigold, Numai vântul, Un bărbat şi o femeie (cu Claude Lelouch în sală!). Jur că era mai uşor să am cont de Twitter şi să comentez la cald, da' amu' o mere ş-aşa...

Porno TIFF

Că TIFF-ul are plăceri cam perverse – ştiam . Un exemplu clasic e hiper-mediatizarea acum câţiva ani a unui film ca „9 Songs” care e tot numai sex explicit şi care a făcut sală plină la Republica. Eu nu l-am văzut, dar nimeni nu mi-a putut povesti acţiunea... În rest, câteva filme cu sex gay explicit pe ici pe colo. „Datorită” acestei felii de meniu, TIFF-ul e un loc în care, în fiecare an, onaniştii/voyeuriştii şi/sau impotenţii care se ascund în camera sau biroul lor (uneori, dacă biroul e în Parlament, intimitatea e distrusă) să se uite la filme porno pot să iasă la lumină, să vizioneze în public şi să se pretindă esteţi, cinefili cultivaţi etc. Dar asta o ştiam. Ce nu ştiam, însă, e până unde merge abjecţia. Dar am aflat! O să încerc să nu o perpetuez dând prea multe detalii; dar tot trebuie să vă ajut să vă faceţi o părere proprie. Deci, povestea.

Am mers la Victoria pentru filmul „Nothing Personal” din Competiţie. În sală, 3 membri ai juriului. Bun venit de la Chirilov, care ne spune că filmul a luat premii. Şi că vom vedea bonus şi un scurt metraj din secţiunea „Umbre”, înainte de filmul pentru care am venit. Apoi, un tip din echipa TIFF prezintă scurt metrajul. „Vigilencia”, din Spania. „Un film fără dialoguri; avem doar regizorul şi camera sa”. „No, deci să vedem şi sper să nu mi se facă frică”, îmi zic. Şi începe. Voi rezuma, pentru binele tuturor. Avem două camere: una în care sunt 3 bărbaţi în costum, care poarta fiecare pe tot capul o mască de plastic cu câte o gaură de cheie în loc de ochi şi gură; şi cealaltă, în care avem o scenă de sex anal pe freeze între un manechin/statuie reprezentând un bătrân gol ce stă în picioare şi o femeie cu mască pe o masă. Apare şi regizorul - un bătrân decrepit machiat şi holbat -, care filmează câte un minut, din toate unghiurile posibile scena din camera cu femeia, şi pe freeze şi în acţiune, apoi merge în cealaltă cameră, şi foloseşte obiectivul camerei pentru a filma şi realiza o scenă de masturbare şi una de sex oral cu unul dintre bărbaţii cu mască. Şi să vă gândiţi că toate scenele durau câte un minut din fiecare unghi posibil.

Deci asta e creaţia artistică care m-a făcut să reacţionez cu voce tare. După primele 2 minute am zis „Na, deci toţi oligofrenii pot să filmeze ceva şi să ajungă la TIFF”. Apoi diverse altele, aplicând, totuşi, cea mai strictă cenzură de care am fost în stare... „Ce porcărie incredibilă!”, „Poate lui Chirilov îi place asta?! Ce simţ artistic desăvârşit!”, „Păi acum înţeleg de ce l-au dat înainte de filmul din competiţie. Cine ar mai fi stat la chestia asta?”. De fapt asta era întrebarea esenţială. Oamenii acceptă tot ce li se dă, orice s-ar da? Doar pentru că e într-un festival de film? Pentru că încercăm să găsim un sens artistic, că doar nişte specialişti au selectat atent creaţiiie artistice? Şi dacă nu înţelegem, noi suntem ăia proşti? Pentru că împăratul nu poate fi gol? Sau pentru că supuşii sunt prea timizi să-i spună? N-am suportat insulta până la final, aşa că mi-am verificat mailul pe mobil. Şi mă gândeam dacă nu ar trebui să iau o poziţie publică la sfârşit. Să mă ridic şi să le spun că suntem batjocoriţi pe faţă şi pe toate părţile. Şi apoi m-am gândit că majoritatea oamenilor din sală ar fi de acord cu mine... şi dup-aia? Nu puteam să le zic să protestăm împreună, să plecăm sau să facă orice altceva. Dacă nu aveam ce acţiune să propun, nu m-am mai ridicat. Am mai observat însă că foarte mulţi indivizi erau trecuţi pe generic. Şi am zis pentru cei din jur că doar îţi trebuie o armată de oameni să faci capodopera cultă a mâncătorilor de porno pe pâine...

La final, era o linişte ruşinoasă (şi/sau ruşinată?), imperturbabilă. Iar eu am zis „Bravo, bravo!” pentru toată sala, într-un mod pe care l-am intenţionat cât se poate de ironic. Şi, surpriză! Vreo doi inidivizi au început să aplaude. Nu mai mult de 3 secunde. Nu ştiu dacă pe mine sau filmul. În a doua variantă, îmi permit să cred că ei erau pornofilii sub acoperire de care vorbeam.

În rest, filmul din competiţie a fost nici prea prea, nici foarte foarte.

PS: Eu rămân un fan al acestui festival. Încă. Dacă n-aş fi prea revoltată, poate aş avea răbdare să laud lirismul şi dimensiunea de thriller cu accente ilare din „Cum mi-am petrecut sfârşitul verii” (Rusia, categoria Supernova)... Poate altă dată.

ObservaTIFF

...adică frânturi de festival, aşa cum le-am trăit eu. (completare la ce puteţi citi aici.)
Păi, să vedem... primul contact a fost legat de acTIFF, pe care nu l-am mai coordonat eu. Din cauza job-urilor. Nu cred că am făcut bine, în fine, poate revin altă dată. A urmat deschiderea, cu un „432” ce te loveşte în plex. Excelent, dar...oribil. N-ai cum să te simţi bine după el. Prima dezamăgire: echipa n-a dialogat cu publicul (aşteptam asta, după experienţa plăcută de la „Moartea domnului Lăzărescu” şi după „A fost sau n-a fost”). Dezamăgirea mi-a fost întreită pe parcurs, căci nici la „Moromeţii” nu a fost Q&A, nici Franco Nero n-a stat până la sfârşit la „Forever Blues” (din jenă?), ca să-l întreb ce naiba a avut în cap când s-a gândit să facă un film plasat în Italia, cu personaje numite Marco, Luca, Gianni etc. care vorbesc ENGLEZĂ!!??? şi ce mai engleză...

Un moment memorabil a fost „AlbastruÎnchisAproapeNegru”, un film ce merita 5 steluţe cu steluţe:) Ştiu că am îndemnat multă lume să meargă, dar la următoarea proiecţie au rămas vreo 30 de oameni pe dinafară (pe cele 308 locuri de la Victoria s-au înghesuit, totuşi, 386 de spectatori). În ziua aia, calitatea filmelor pe care le-am văzut a fost descrescătoare: după „AlbastruÎnchis...”, „Moartea unui prim-ministru” a părut acceptabil, dar seara s-a sfârşit cu o dudă imensă, dar cu PR bun: „I Really Hate My Job” (da, aştept argumente că mă înşel). La ăla a fost Q&A. Mersi mult... Am "îndrăznit" să critic filmul ăla mizerabil şi pe alte bloguri, dar au sărit mulţi să-mi tragă castane...vă invit şi aici.

Ce a mai fost OK? „Marea privatizare” (instrument didactic perfect pentru a arăta faţa umană a globalizării, dincolo de statistici, cu endorsement din partea lui Joseph Stiglitz), „Capcana” (film-şcoală, după un best-seller sârbesc, cu o dilemă morală mai profundă decât în „Propunere indecentă”), „Time” (pe ăsta vreau să-l mai văd o dată, nu de alta, dar dacă n-am avut aceeaşi interpretare a faptelor cu Adi, înseamnă unul dintre noi l-a înţeles greşit), „Nuovomondo” (cuceritor, inteligent, bine filmat, făcut cu economie de mijloace, cu puţine cuvinte, ca să nu mai vorbim că pentru prima dată Charlotte Gainsbourg mi s-a părut frumoasă) .

Ce mi-a mai plăcut: atmosfera degajată (Nae Caranfil mişuna prin hol la Republica şi nu-l lua nimeni la întrebări), preţul acceptabil al biletelor, sălile pline, calitatea publicului, voluntarii, „da”-ul zis de Nosferatu în spot.

Regretele de anul ăsta: că n-am prea văzut poze bune din festival (daţi-mi un link la o galerie bună, eventual) şi că l-am ascultat pe Adi şi nu m-am dus la „Sagrada familia”. Evident, regret că n-am văzut „California dreamin'” (nici n-am îndrăznit să sper că aş putea apuca bilete), dar, cum vine săptămâna viitoare la Arta, nu-i grav. Apropo, a fost filmul cu nota cea mai mare în barometrul general, dar nu putea lua premiul publicului, pentru că n-a fost în competiţie. În 2005 se întâmplase acelaşi lucru cu „Visul ceh”, iar realizatorii au fost foarte confuzi şi supăraţi, pentru că au aşteptat în van să li se dea premiul, în cadrul ceremoniei de închidere. Nu li s-a dat nici măcar o diplomă simbolică şi, mai grav, nu li s-a explicat că nu sunt eligibili pentru premiul publicului.

În rest... Au fost probleme cu subtitrările. Era clar că au fost făcute direct după cele din engleză, fără a vedea filmul. Două dovezi: fragmentele în engleză inserate în filmele făcute în alte limbi nu au fost traduse, plus desele erori în identificarea genului persoanei despre care se vorbeşte („Eşti foarte drăguţă”, îi spune ea lui...).

PS: Adrian Pintea a murit prea devreme. Mai avea vreo 20 de ani până să se gândească cineva să-i dea premiul pentru întreaga activitate. Mulţi spectatori prezenţi la „Moromeţii” au aflat vestea de la Victor Rebengiuc. Moment de reculegere. Emoţionant. La TV, Andreea Esca avea lacrimi în ochi. O premieră. Trist.