duminică, 9 noiembrie 2014

E groasă

La situația politică mă refer. Stau calmă acum, dar e posibil - dacă nu probabil - ca peste 8 zile să fiu extrem de nefericită. Căci Victor Ponta conduce în sondaje și a avut 10% peste Iohannis în turul I. Și, sincer, mă tem foarte mult de concetățenii mei. Pentru că n-au cultură politică, pentru că încă au nostalgii comuniste severe (că a fost mai bine pe vremea aia, că trebuie să li se dea...), pentru că sunt la fel de manipulabili ca bunii creștini din Evul Mediu, pentru că par, vorba lui Brâncuși, tot mai săraci și tot mai proști.

Deși nimeni nu e Mesia în politică, e clar că, de data asta, un candidat e mult mai bun și mai democratic decât celălalt. Dar vor vedea românii - care l-au ales pe Iliescu, care îi admiră pe DD sau pe Vadim - asta?

Ce mă îngrozește la Ponta și la PSD e lejeritatea cu care mint și nesimțirea cu care reiterează minciunile. De exemplu, pentru cine vrea să-i creadă, oamenii care au protestat ieri în marile orașe au fost aduși cu autocarele de Iohannis și s-au dedat la acte de violență. Asta spune dna Firea, iar la România TV a lui Ghiță se vorbește de violențe extreme.

Campania asta murdară are zeci de fețe și am reacționat, când le-am văzut, pe Facebook. Dar poate că nu strică să le trec și aici, ca într-un compendiu și poate într-o ordine aletoare.

Alianțele din turul II. Ce a făcut Iohannis, declarând că nu va purta astfel de discuții cu nimeni, e deja o mare lecție. Românii așteptau deja propunerile de șmen, chiar se gândeau că Ponta se mișcă așa de repede, încât toate alianțele sunt luate. Dar, surpriză! Neamțul e mai presus de asta. Dna Nuți Udrea s-a prins că e de bine și a zis ceva similar: cum că alegătorii nu sunt obiecte de mutat dintr-un buzunar într-altul. Mi-am spus, wow! omul ăsta e chiar alt tip de politician. Salut și inițiativa dnei Macovei, care a făcut primul pas spre o alianță/susținere, din principiu, nu pentru vreo funcție.

Dezbaterea televizată. Ponta e culmea tupeului și a miticului șmecher. A decis ca pe moșia lui că se va duce după un anumit program la 4 televiziuni și va dezbate fie cu moderatorii, fie cu Iohannis, dacă vine și el. Dacă nu vrea să vină, înseamnă că refuză dezbaterea. Asta le-a spus proștilor și asta repetă proștii, că altceva nu știu. Și, ce să vezi? Iohannis a spus că Ponta nu-i în măsură să-i facă- program. Cel mai normal răspuns din lume. Cum ar fi fost să spună DA? Recunoaștere mai clară a inferiorității n-ar fi existat. Adicătelea contracandidatul îți spune Fă ce vrei, poți să vii și tu, dar eu oricum fac ce-am hotărât și merg când vreau eu și unde vreau eu și tu să-i spui, Sigur, dacă numai așa se poate...? Normal că nu se duce! Lucrurile astea se negociază ca între adulți și se discută cu staff-urile de campanie. Oriunde ar fi dezbaterea, ar fi bine să existe jurnaliști de la toate televiziunile și să fie transmisă la toate televiziunile.

Votul din diaspora. O mai mare umilință pentru mii de români nu știu de când nu s-a mai văzut! Bag seama că PSD-ul nu vrea să piardă de două ori cu diaspora, deci au făcut tot posibilul să-i descurajeze din a vota. Sunt 4 milioane de oameni peste granițe, iar dintre aștia numai vreo 20% ar vota cu Ponta. Deci au comis-o ținând oamenii la coadă, punându-i să completeze o declarație și închizându-le ușa în nas (asta după ce unii au condus sute de km ca să voteze) și apoi, care au fost primele reacții? Ponta la Antena 3: Am auzit că la Valencia vreo 50 de oameni n-au putut vota; dacă au fost probleme, vom analiza. Vedeți, dacă nu s-a putut fura, acum e coadă! Și de unde au știut oamenii ăia să vină cu pancarte și cum a știut Băsescu să ceară demisia lui Corlățean înainte să se facă ora 9 în Anglia (ei, nu știu, no, poate s-o fi uitat la televizor toată ziua și o fi văzut cozi interminabile, destul cât să-i dea apă la moară?...)? Corlățean, prin telefon: Nu au fost probleme mari, noi am asigurat aceleași condiții ca în 2009, nu intră în atribuțiile mele, BEC e responsabil. Dragnea: Oamenii de la cozi au fost puși de Băsescu; cei care n-au putut vota ar fi votat cu Ponta, iar cei care cumăpărau voturile studenților (prin Hașdeu, de exemplu) erau din tabăra lui Iohannis. Cum Dumnezeu să reacționezi când cineva minte pe față, cu o naturalețe sinistră? În aceeași notă, un pesedist zicea în studio la B1 că MAE n-a greșit cu nimic, că doar a asigurat dublul secțiilor de votare față de 2009. Cei din studio spuneau că nu-i adevărat și, din fericire, orice se poate proba acum cu un google search; prin urmare, după 5 minute a zis că n-a știut el bine și a acceptat că numărul de secții n-a fost mărit. Tot așa, când au strâmbat occidentalii din nas, Ponta s-a redresat și ne-a promis capul lui Moțoc. Se poate continua la nesfârșit, dar ce ar trebui făcut? S-a clarificat că MAE era responsabil și că are puterea de a decide numărul de secții (deci încă o minciună peste care s-a trecut). Încă ar fi timp să se mai facă 300 de secții dacă s-ar vrea, dar, desigur, nu se vrea. Încă ar fi timp ca oamenii să se preînregistreze ca votanți și atunci s-ar putea face secții mai aproape de ei. Dar nu se vrea. Și pentru că diaspora nu va vota mai mult de 8-10%, mă tem că Muntenia și Moldova îl vor scoate pe bunul român ortodox președinte. Și noi ce-o să facem? O să ieșim în stradă? Ca să fie legați unii și acuzați de băsism? O să ne revoltăm pe Facebook?

Fraudarea votului în țară. În acest moment, e mai ușor să votezi ca mort din Teleorman decât ca român din diaspora. Iar mașinăria PSD în județele roșii este infernală. 11% voturi pe liste speciale?!? Chiar nu poate demonstra nimeni votul multiplu? Deja știm că nu mai trebuie să deplaseze oameni, ci doar buletine de vot, dar poate cineva să-i oprească? Și pe lângă voturile furate indiferenților și morților, mai sunt voturile furate proștilor. Un aliat important e Biserica, iar materialul de la TVR a arătat că a existat o circulară care le cerea preoților să-i îndemne pe oameni să voteze cu un român creștin ortodox. Un alt aliat este prostia pură, pe care o poți manipula prin teme clasice: mitul străinului malefic, care ne-a furat țara și care vrea să ne vândă, vânzarea și secesiunea Ardealului (vezi Dragnea), războiul civil (vezi Lia Olguța Vasilescu). Sau pe care o poți speria prin scrisori prin poștă, cum că Iohannis va tăia pensiile. Mno, nu-i așa că și votul universal are dezavantajele lui?
Vedeți aici mândră româncă pesedistă, posesoare de drept la vot:

https://www.facebook.com/video.php?v=1527280580850890&pnref=story


Falsele asigurări. Am mai spus-o: dacă Ponta e Mickey Mouse, Tăriceanu e Pluto (pentru că Pluto e animalul de companie al lui Mickey). Pluto e bun la înaintare, că e de dreapta și endorsează ideea că banii de pomeni electorale se vor scoate de undeva, dar nu din introducerea unui impozit progresiv și nu din mărirea cotei unice. Evident, până nu vedem bugetul, nu trebuie să credem pe nimeni pe cuvânt (dar, tupeu maxim! PSD-ul nu se sinchisește de termenul legal de 15 noiembrie pentru a da bugetul, pentru că deja anticipează un alt Guvern, care ar trebui să facă ce vrea). Ponta încearcă să convingă fraierii că pentru prima dată avem excedent bugetar - dar nu menționează că sursa e nerealizarea unor investiții. Revenind, Ponta garantează că guvernul va rămâne de dreapta grație lui Pluto, dar acesta a început deja să pregătească terenul creșterilor de taxe, spunând la Europa FM că românilor le convine să aibă cea mai mică taxă pe venit, dar că la noi colectarea nu e ca în Germania, deci așa nu se mai poate continua... Poate dacă am avea un președinte etnic neamț?...

Memoria scurtă. Nu mai cred demult că vreun politician român ar putea să-și dea demisia de onoare. Și constat că, pe lângă prostia oamenilor, principalul lor aliat e memoria scurtă a acestora. Pentru că, în mod suspect, nu vorbim despre caracatița familiei lui Ponta, nu vorbim despre cum PSD-ul e implicat în mafia pădurilor, a falimentării serelor etc., etc. Nu mai vorbim nici dacă Ponta avea voie să fie și procuror și James Bond, cum vorbește despre sine în perioada când a fost ofițer acoperit. Nu mai vorbim nici despre cum s-a băgat sub preș un plagiat. Și practic, dacă uităm, ne merităm soarta.

Mă aștept la anul la impozit progresiv, la o lege a amnistiei interesantă, la o altă lege pentru Roșia Montană. Și atunci voi avea argumentul final pentru a pleca din țară. Sau se va întâmpla o minune pe 16 noiembrie?



Dacă mi-ar păsa ce zice lumea...

...vinerea asta aş fi putut fi foarte jenată de două ori.

Dimineaţa:
Intrarea în parcarea de lângă Iulius Business Center este condiționată de activarea badge-ului personal de către IT-iștii Iulius Mall. La mine pasul fusese făcut, doar că mi-am pierdut badge-ul și a trebuit s-o iau de la capăt. Prin urmarre, iată-mă mergând la Recepția de la etajul 2 pentru a-mi cere activarea badge-ului. Cum intru în Recepție, pe canapeaua de așteptare îl văd pe un fost coleg (parcă s-a schimbat un pic, îmi zic) pe care îl salut:
- Ciao!
- Ciao!, îmi zice zâmbind.
- Cam ciudat că n-a continuat conversația, mă gândesc. În fine, fiecare cu ale lui...

Doamna de la Recepție mă trimite la intrarea în parcare, să dau cu cardul pe cititor. Trec pe lângă coleg și mi se pare ciudat că nu zice nimic (dacă el, ca bărbat, n-o zis nimic, io, ca femeie ce să zic...?), prin urmare, pentru că nu vreau să încep o conversație de complezență ciudată cu nimeni, mă limitez la a-i zâmbi. El zâmbește înapoi.

Mă întorc din parcare și trec iar pe lângă el. Evident, n-am cum să mă prefac că nu există, doar am fost colegi, nu? Deci mai stabilesc o dată contactul vizual. De data asta, îmi zâmbește el primul, prietenos. Mă simt încurajată, deci încep conversația:
- Ce mai faci?
- Bine, uite, acuma aștept pe cineva.
Punct, pauză, altceva n-a avut de spus. Nici măcar un Dar tu? de politețe. Cam necioplit, totuși, nu? OK, n-am socializat niciodată prea mult, dar nici măcar 3 fraze nu putem schimba între vechi colegi? În fine, nu-i cazul să-mi bat capul cu toți indivizii. Deci mă întorc cu spatele la el, cu fața la doamna de la Recepție și-i dau badge-ul doamnei, ca să facă ce trebuie făcut în sistem. Totuși, ceva nu e coșer, deci nu mă rabd, și mă întorc și-i pun singura întrebare al cărei răspuns ar putea clarifica totul:
- Te confund?
- [Foarte distrat] Cel mai probabil, da.
- [Cu zâmbetul omului care a înțeles că s-a prins târziu] OK:)
- Se va activa în cursul zilei de azi, îmi spune doamna de la Recepție.
Îi mulțumesc și dau să plec, când nefostcolegul meu decide să încheie politicos întâlnirea:
- Să ai o zi bună!
Mă întorc mirato-distrată și...ce-i să-i mai zic? Să-l întreb dacă s-a distrat bine? Dacă vrea să ne împritenim? Mă limitez la... Și tu!

***

Seara:
Trec pe lângă doamna de la Recepție și o întreb dacă știe dacă badge-ul meu a fost activat. Apropo, mașina îmi era deja în parcare, pentru că de dimineață folosisem badge-ul altcuiva; pentru ieșire, însă, aveam nevoie ca al meu să funcționeze. Înțeleg că doamna n-are de unde să știe și că trebuie să merg să testez la cititor. Așadar, mă îndrept spre cititor. În jur, vreo 10 oameni care fumează și povestesc la sfârșit de program și de săptămână. Cu cel mai natural gest, dau cu badge-ul și constat că bariera se deschide. Bun, deci pot să ies și cu mașina. Normal, intru în parcare prin dreptul barierei ridicate. Și atunci observ: oamenii erau siderați că am dat cu badge-ul să intru în parcare. Pentru ei, n-avea niciun sens. De ce nu intră pe lângă barieră, că doar este loc pentru pietoni să treacă? De ce și-a ridicat bariera? Cam asta cred că se gândeau. Mi-am zis că-i caz clasic de mulți văd, puțini pricep și m-am dus la mașină. În altă ordine de idei, când am ajuns acasă, ușa de la bloc era larg deschisă, dar tot am dat cu badge-ul de interfon...



Cum să pui un om în încurcătură de 3 ori în 2 minute

Într-o dimineaţă nebună la birou, am decis că era nevoie să-mi ofer un cadou - un capuccino decaf de la Starbucks (da, te costă cât o mână şi-un picior, dar te face să te simţi bine...). Prin urmare, împreună cu o colegă cu care aveam ceva de discutat, mergem la Starbucks şi ne întrerupem discuţiile numai cât să dăm comanda către vânzător. Şi pentru că, oricât ai fi de ocupat, tot poţi strecura o glumă bună, în momentul în care omul mă întreabă "Ce nume să trec pe pahar?" (apropo, chiar apreciez că şi-au schimbat întrebarea de acum câteva luni - "Cum te cheamă?"), mă întrerup din conversaţia cu colega cât să-i spun foarte serioasă "Catwoman" şi îmi continuu nestingherită discuţia.
Omul a reacţionat foarte bine; da, s-au văzut două secude de derută (ce aliteraţie am produs!), dar mi-a scris numele cu conştinciozitate. Ce-o fi crezut cu adevărat... e, probabil, altă poveste.

Bun, deci aşa l-am pus pe om în încurcătură prima dată. Cu intenţie.

Doar că în următorul minut l-am încurcat rău de încă două ori şi m-am simţit destul de prost. Trebuie să menţionez că omul emana un amestesc de oboseală, calm şi/sau defetism cum rareori întâlneşti.

Deci, după ce scrie cuminte "Catwoman", îmi spune cât costă. 14 lei. Cu marea mea orientare către lucrătorii din faţa mea, mă gândesc că-i mai uşor dacă-i dau 54 (că n-aveam decât de 50 şi de 1), ca să-mi dea 40 rest. Prin urmare, îi întind una de 50 şi 4 de 1 şi-i zic:

-  14, da?
- Da, îmi răspunde.

Îmi continuu eu liniştită conversaţia, în timp ce cu coada ochiului îl văd punând bancnotele în casă, pe mărimi şi cu o parte a creierului îmi aşteptam restul. Omul îmi întinde bonul şi-mi mulţumeşte. Fără rest. Moment în care îi zic:

- Dar vezi că ţi-am dat o hârtie de 50.

Omul se scuză, îşi aminteşte (că doar se jucase adineaori cu mărimea bancnotelor) şi-şi cheamă şefa să-i deschidă casa.

- N-am fost atent - hârtia era de 50, nu de 10 - şi trebuie să-i dau restul... Printre dinţi, în faţa clientului, şefa cea cu jumate de metru mai scundă decât el îi zice:
- Bine, dar să fii mai atent. Mi s-a părut că aud un mic sâsâit de şarpe în feedback-ul ăla. Interpretarea mea - că astfel de situaţii se întâmplau des şi că fata era destul de iritată. În fine, mă gândesc, fiecare cu job-ul lui, eu îmi văd de conversaţie în timp ce-mi aştept restul.

Şi restul vine. 36 de lei.

Inspir adânc, îmi analizez partea de vină şi n-am ce-i să fac. Ştiu ce va urma.

- Scuze, dar pe lângă hârtia de 50, ţi-am dat şi 4 de un leu. Îţi aminteşti? Credeam că e mai uşor să-mi dai rest 40...
- Mă scuzaţi...

Apoi îşi cheamă din nou şefa, care, dacă ar fi putut, l-ar fi pus la colţ pe coji de nucă, se deschide casa şi-mi primesc restul. Şi am plecat un pic supărată că eu n-am fost cât de poate de clară în intenţii, iar el n-a fost deloc atent...

duminică, 26 octombrie 2014

Interesanta lejeritate a ființei

Vi se întâmplă câte odată să stați și să vă minunați de cât de mult vi s-au schimbat obiceiurile în ultimii, să zicem, 15 ani? Am pus limita asta, pentru că atunci am început să fiu nedespărțită de computer și de telefonul mobil. Vi s-a întâmplat în ultima vreme să mergeți undeva fără telefon? Și dacă da, nu ați devenit anxioși? Nu v-ați întrebat cum ați putut trăi înainte fără el? Cum de ați putut ține legătura cu oamenii înainte, cum de ați putut avea prieteni? Și cum de v-ați simțit în siguranță când nu erați la un apel distanță de orice ajutor v-ar fi trebuit? Dar fără acte și bani - ați mai plecat recent pe undeva (până la magazinul din colțul blocului nu se pune)? Ați rezista într-un experiment social în care ați fi lăsați la o anumită distanță de casă numai cu hainele de pe voi?

Ei bine, toate aceste întrebări mi s-au ivit cu ocazia unei întâmplări - s-o numim haioase - de la birou. Aveam într-o seară un meeting prelungit cu șeful, iar la final știam că sunt la limită pentru a ajunge la programarea de la masaj. Dau să merg în birou, când, surpriză - biroul era închis cu cheia. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru - că ultima colegă a plecat și a închis ușa, crezând că nu mai e nimeni. Bine, la început, vrei să înțelegi cum s-a întâmplat, având în vedere că ție ți se părea evident că haina și geanta ta sunt vizibile pe scaun. Dar treci peste asta și vrei să găsești o soluție. De fapt, mai întâi, faci inventarul: ce resurse am? Păi, eu aveam un sacou pe mine (automat am făcut calculul că n-aș muri de frig dacă aș ieși așa afară), un badge (absolut inutil, că de ieșit oricum poți) și un iPhone (ei, da, ăsta e un instrument util). Și faci planul de acțiune - e absolut normal să crezi că poți deschide ușa care te desparte de cheia de la mașină, de acte, de bani etc. Și atunci suni colegele pe care le-ai închis și tu la rândul tău - dar care au reușit să se descurce - să vezi ce-i de făcut. Afli că ți se poate da cheia de rezervă. Dar planul pică, pentru că e prea târziu și nu are cine. Suni la cine ar ști. Îți dă indicații despre cum să ajungi la setul de chei. Și... stupoare: trebuie să-ți identifici cheia dintr-o grămadă de 100. Și după ce nu reușești 10 minute să găsești eticheta potrivită, începi să te întrebi cât e de important pentru tine să urmezi planul inițial și te întrebi dacă ar fi așa de rău dacă te-ai descurca altfel. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vrei doar să te descurci și te consolezi cu o serie de măcar, cel puțin, bine că-uri:
Ce bine că am, totuși, telefonul...
Ce bine că sunt îmbrăcată destul de gros...
Ce bine că știu măcar un număr de telefon la care să sun...
Ce bine că sunt în Cluj, unde cineva tot mă poate ajuta...
Cel puțin știu orașul și vorbesc limba, deci cumva tot ajung în Mănăștur...
Măcar mai am niște colegi pe aici să-mi dea bani de bilet sau de taxi...

Și uite-așa, te întrebi dacă poți intra în propria-ți casă, dacă ajungi acolo. Asta e noua - și singura - prioritate.

Din fericire, Sebi a răspuns la telefon din prima - ce bine că nu era la tenis, de exemplu! - și era în centru, la jumătatea distanței dintre serviciu și acasă. Prin urmare, am luat bani împrumut și am ajuns să beau o bere la Toulouse (masajul ar fi fost o complicație inutilă), intrând în local cu restul de la 50 de lei, badge-ul și iPhone-ul. Dar, vă spun, m-am întors de câteva ori să-mi verific haina și geanta pe spătarul scanului - până când mi-a intrat definitiv în cap că nu le aveam - și m-am simițit liberă și vulnerabilă în aceeași măsură. Am decis de la început că urma s-o iau ca pe o experiență pozitivă, așa că ne-am distrat făcând scenarii din categoria Ar fi fost mai rău dacă... 

Episoade din astea se pot întâmpla oricui. Cel mai ciudat, însă, a fost acel sentiment de nesiguranță, izvorât din faptul că-mi lipseau 3 din cele 4 lucruri esențiale de care ai nevoie când nu ești acasă - telefon, bani, acte, chei. Și parcă aș vrea să mă duc câteodată la munte, unde să am doar hainele de pe mine, unde banii să nu valoreze mare lucru, telefonul să nu aibă semnal și să n-am de ales decât să relaționez cu lumea, să respir și să observ fără grabă și fără presiune. Aproape o aroganță, nu?

Lista de lecturi

În primul rând, promit că într-o zi voi face ordine pe blog-ul ăsta, folosind categorii, subcategorii etc. Dar nu înainte de a-mi face ordine pe birou, în dulap etc.


Până atunci, însă, voi actualiza această postare, pentru a descrie în câteva fraze cărțile pe care le citesc, grație ideii de a face un tur al Europei prin lectură.

***

Franța
Patrick Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute

Patrick Modiano a câștigat Nobelul anul acesta, iar eu i-am cumpărat cartea în ziua în care s-a făcut anunțul. Ceea ce mi se pare frumos. Cartea asta se citește repede și te poate lăsa cu mai multe senzații: de inutilitate a vieții, de întrebare asupra sensului ei sau cu o indiferență moderată prin deferența datorată unui laureat al Nobel-ului. Veți găsi multe descrieri ale unor locuri boeme din Paris, veți fi transpuși în mijlocul unei găști de pierde-vară (evident, aici puteam să spun boemi, tineri visători, oameni în căutarea unui înțeles al existenței) și veți simți că n-are cum să se termine bine (dacă titlul e vreo indicație). Ce mi-a plăcut la nebunie a fost scrierea cinematografică (Modiano a scris și scenarii de film) - aceeași perioadă e descrisă din perspectiva mai multor protagoniști, iar potretul lui Louki se îmbogățește cu fiecare contribuție. Sintetic spus, o carte agreabilă.

_________

Elveția
Jacques Chessex, Vampirul din Chessex

Asta e o cărțulie de 70 de pagini, numită roman. E o scriere ce-mi amintește de stilul doctorilor legiști - lapidar, frust, specific - și care transpune în ficțiune un dosar de presă incendiar de acum 90 de ani. Subiectul: niște cazuri de necrofilie și zoofilie puse pe seama unui nenorocit nesănătos la cap. Poate prea grafic și scabros pe alături, dar ipoteza finală e o lovitură de maestru. Mă abțin cu greu să n-o divulg. În rest, chiar dacă oficial pot să trec Elveția la citite, cred că literatura acestei țări mai merită o șansă...

_________

Belgia/Franța
Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală

Această doamnă născută în Belgia e prima femeie primită în Academia Franceză. Pentru că acțiunea e, în special, la Bruges, pun cartea asta la capitolul Belgia. Evident, mi-aș dori să citesc și altceva. Cât despre carte, e un roman istoric - tipic pentru Yourcenar - care s-a scris din bucăți, în 40 de ani. De la jumătate devine pasionant. Medicul filosof și abia incidental alchimist Zenon e un om progresist pentru sec. XVI, cu preocupări... periculoase, gen interesul pentru transfuzii și descifrarea bolilor omenești. Ateismu-i transpus într-o carte și concepțiile lui prea liberale îl determină să trăiască sub un nume fals. Om pățit și umblat prin lume, reușește cu destulă măiestrie să nu-i supere prea tare nici pe catolici, nici pe reformați, nici pe flamanzi, nici pe spanioli, dar nu poate scăpa unui denunț calomnios. Genul de erou care moare pentru un principiu, în condițiile lui, chiar dacă i se oferă o portiță de scăpare. O carte destul de proaspătă și azi, la aproape 50 de ani de la apariție.


__________

Suedia
Jonas Jonasson, Bărbatul de 100 de ani care a ieșit pe fereastră și a dispărut

Această carte e un alt fel de Forest Gump. Adică e minunată. Un personaj naiv pe alocuri, isteț în altele este implicat în tot felul de evenimente istorice și marchează istoria secolului XX. De la Franco, la Mao, Stalin, tracând prin Gulag și pe la 2 președinți americani, Allan pune explozibili, frace bombe atomice, stă în închisoare, învață limbi străine și-și ia viața de la capăt atunci când se plictisește. Inclusiv în ziua în care împlinește 100 de ani și hotărăște s-o șteargă de la azilul de bătrâni. Povestea de după împlinirea rotundei vârste e la fel de frumos spusă, într-o tentă de comedie albă-neagră, parcă scrisă cu intenția de a sparge box-office-ul. Se va face un film după asta și va fi grozav. Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimul an. Cu mimim două zâmbete pe pagină. Deja mi-am cumpărat-o pe următoarea: Fata care l-a salvat pe regele Suediei.

 ***
Fata care l-a salvat pe regele Suediei e o carte la fel de minunată. Cred că autorul primește provocări de la prieteni: scrie o carte în care să atingi următoarele subiecte - Africa de Sud, diamante, Suedia, China, monarhie, anarhie și, mai ales, bomba atomică. Iar rezultatul este o îmbinare magistrală de întâmplări la limita absurdului. O altă carte nostimă, de citit pe nerăsuflate. Sunt fan și voi cumpăra și următoarea carte de Janasson. Trebuie să recunosc că aș fi dezamăgită să mai apară vreo bombă atomică și data următoare... 


________

Austria
Elfriede Jelinek, Pianista

Mi-au trebuit câțiva ani să termin această carte. Cel puțin vreo 5. Știam că am lăast-o baltă, dar nu-mi aminteam de ce. Prin urmare, singura soluție a fost s-o iau de la început. Și, la început, cartea pare interesantă: inituiția îmi spunea că focusul va fi pe viața irosită sub papucul mamei a unei pianiste semi-talentate și, evident, domnișoară bătrână. Ceva carte despre emancipare sau ratare, cu potențial patricid, oricum, ceva foarte freudian, că tot ne aflăm la Viena. Am dreptate doar parțial. Pianista domnișoară bătrână se dovește a fi nu frigidă sau poate moartă sexual cum ai putea crede după primele zeci de pagini, ci cu totul altceva. Urmează pagini întregi despre voyeurism, automutilare genitală, seducție, sexualitate și violență. Domnișoara pianistă vrea să fie dominată, cere bătaie, dar nu-i place când o încasează. Relația cu mama ei eșuează în plan litarar într-un para-viol filial, deși dimenisiunile ar fi putut fi mult mai interesante. Concluzia mea: e curios, dar se pare că se dă Nobelul și pentru literatură masochistă.


__________

Germania
Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi

Prima carte a Hertei Muller pe care o citesc și nu destul ca să-mi fac o impresie. În cartea asta nu se întâmplă mai mult de 20 de lucruri factuale, puse cap la cap, dar elementele terorii cotidiene pe vremea Securității sunt punctate cu talent. Doamna Muller e poetă pe alocuri, ca de exemplu când creează imaginea că din pumnul de sâmburi de cireșe pe care un personaj figurant și le pune în poșetă, ar putea să-i crească o livadă de cireși. Ca fir al poveștii, personajul feminin este chemat, din nou, la interogatoriul de rutină și intimidare la Securitate, iar călătoria cu tramvaiul până acolo e prilej de evocare a unor episoade vesele și triste ale vieții ei. Nu vă zic dacă ajunge și ce i se întâmplă - suspansul face parte din însuși conceptul acestei cărți.

 __________

Albania
Ismail Kadare, Umbra

Am aflat de cartea asta fie de la emisiunea lui Radu Paraschivescu, fie de la cea a lui Dan C. Mihăilescu (cea din urmă desființată între timp). Nu știam de Kadare, dar e un autor important; de altfel, există un raft la Librăria Universității cu titlurile lui. Cărțile lui, ca ale Hertei Muller, sunt cioburi, fragmente, fâșii din peisajul vieții cotidiene în comunism. Și rezultă că metodele comuniștilor din Albania sunt desprinse din același manual rusesc care s-a aplicat și la noi. Umbra e povestea unui cineast care are șansa - sau neșansa, depinde cum o privești - de a călători în străinătate în timpul regimului comunist. Evoluția lui spre paranoia și spre paralizie în acțiune e ușor de ghicit. Dacă omul cu care vorbesc e spion? Dacă află că m-am îndrăgostit? Dacă mă saltă? Etc. Etc. Occidentul e, în același timp, și Tărâmul Făgăduinței, și Valea Plângerii, și, posibil, antecamera Iadului. Carte de citit dintr-una, pe caniculă, la adăpostul copacilor, pe o bancă în Parcul Central.  

duminică, 12 octombrie 2014

Nu mai e timp de nimic

Constat cu tristete ca nu mai am timp de nimic. Sau ca, de fapt, imi consum timpul cu lucruri pe care trebuie sa le fac, nu pe care vreau sa le fac, iar asta imi seaca energia. As vrea sa scriu despre intamplarile amuzante de saptamana trecuta, sa ma vad cu prieteni vechi, sa citesc din noile carti pe care mi le-am cumparat (ce-mi place ca am acum un criteriu geografic dupa care le cumpar!) si cate si    mai cate... Poate saptamana viitoare?

duminică, 28 septembrie 2014

Harta Literară a României

Istoria e ciclică. Reiau, așadar, proiectul meu din liceu, care va pune scriitorii români pe hartă. Și de data asta merg mai departe, punând pe hartă câte o carte/un autor din fiecare județ. Contextul, aici.

  1. Alba: Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga.
  2. Arad: Ştefan Augustin Doinaş, Ioan Slavici
  3. Argeș: Ion Barbu, Petre Ţuţea, Radu Gyr
  4. Bacău: Vasile Alecsandri, George Bacovia
  5. Bihor
  6. Bistrița-Năsăud: George Coşbuc, Liviu Rebreanu (Veronica Micle, Andrei Mureşianu!)
  7. Botoșani: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga
  8. Brașov: Octavian Paler
  9. Brăila: Panait Istrati, Fănuş Neagu, Perpessicius, Mihail Sebastian
  10. Buzău: Vasile Voiculescu, Ion Băieşu 
  11. Caraș-Severin
  12. Călărași
  13. Cluj: Ruxandra Cesereanu
  14. Constanța
  15. Covasna
  16. Dâmbovița: I.L. Caragiale, Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Ioan Al. Brătescu-Voiuești (generații întregi de copii vă mulțumesc pentru trauma sufletească din clasa a V-a!)
  17. Dolj: Marin Sorescu, Vintilă Horia (Titu Maiorescu)
  18. Galați: Hortensia Papadat Bengescu, Calistrat Hogaș
  19. Giurgiu: Ion Vinea, Tudor Vianu
  20. Gorj
  21. Harghita
  22. Hunedoara
  23. Ialomița: Ştefan Bănulescu
  24. Iași: Mihail Sadoveanu (Emil Racoviță)
  25. Ilfov: Nicolae Steinhardt
  26. Maramureș: Augustin Buzura, Nicolae Breban, Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală
  27. Mehedinți
  28. Mureș
  29. Neamț: Ion Creangă
  30. Olt: Eugen Ionescu
  31. Prahova: I.L. Caragiale, Radu Tudoran, Geo Bogza, Nichita Stănescu
  32. Satu Mare: Ludovic Bruckstein
  33. Sălaj
  34. Sibiu: Octavian Goga, Emil Cioran
  35. Suceava: Nicolae Labiș, Alex Ștefănescu, Eugen Lovinescu
  36. Teleorman: Gala Galaction, Marin Preda, Zaharia Stancu, Constantin Noica
  37. Timiș: Ana Blandiana, Herta Muller
  38. Tulcea
  39. Vaslui: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Vlahuță, Victor Ion Popa
  40. Vâlcea: Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu
  41. Vrancea: Duiliu Zamfirescu
  42. *București: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Odobescu, Petre Ispirescu, Tudor Arghezi, George Călinescu, Gellu Naum, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Neagu Djuvara, Nicolae Filimon, Mircea Eliade, Alexandru Macedonski, George Topîrceanu, Camil Petrescu, Monica Lovinescu, Theodor Mazilu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Cristian Tudor Popescu, Stelian Tănase


Un link util; serendipitatea, ce sa-i faci...

Proiect: Țara și filmul

Ce bine că avem TIFF-ul în oraș! Contextul proiectului, aici.

1. Albania
2. Andorra

3. Anglia: Vera Drake (2004) / The King's Speech (2010) / Philomena (2013)
4. Armenia
5. Austria

6. Azerbaijan
7. Belarus
8. Belgia
9. Bosnia și Herzegovina
10. Bulgaria
11. Croația: The Priest's Children (2013)
12. Cipru

13. Cehia
14. Danemarca: The Hunt (2012)
15. Estonia
16. Elveția
17. Finlanda
18. Franța: Amelie (2001) Le scaphandre et le papillon (2007)
19. Georgia
20. Germania: Good Bye Lenin! (2003)

21. Grecia
22. Islanda: The Deep (2012)

23. Irlanda: In The Name of the Father (1993) / My Left Foot (1989) (Daniel Day Lewis e, probabil, cel mai bun actor din toate timpurile...)
24. Italia: La stanza del figlio (2001)
25. Kosovo ?
26. Letonia
27. Liechtenstein
28. Lituania

29. Luxemburg
30. Macedonia
31. Malta
32. Moldova
33. Monaco
34. Muntenegru

35. Norvegia: Kon Tiki (2012)
36. Olanda
37. Polonia: Walesa: Man of Hope (2013)
38. Portugalia

39. România: 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile (2007) / Loverboy (2011) / Poziția copilului (2013)
40. Rusia
41. San Marino
42. Serbia
43. Slovacia
44. Slovenia

45. Spania: Hable con ella (2002)Mar adentro (2004) / La mala educacion (2004) / 
46. Suedia
47. Turcia
48. Ucraina
49. Ungaria: Numai vântul (2012)
50. Vatican

*51. Israel

Alte proiecte

Azi e una dintre acele zile în care îmi tot pică fise.

1. Am pornit proiectul "O carte din fiecare țară europeană", inspirat de la Ann Morgan și asta mă va ajuta să dau mai multă structură călătoriilor mele. Știți că îmi propun să vizitez două țări noi pe an, iar de acum înainte va fi, clar, țara și cartea.

2. Dar, de asemenea, îmi doresc să fac și proiectul "țara și filmul". Din nou, Europa îmi e mai la îndemână, dar aici aș vrea să merg la nivel global - deși, cred că e foarte posibil să nu găsesc niciun film din Tuvalu, de exemplu. Deci, de acum încolo, în călătorii, regula va fi țara, cartea și filmul.

3. Îmi amintesc că în liceu am făcut din proprie inițiativă, cu mânuțele astea două, Harta Literară a României. Peste ani, am remarcat că e încă un proiect viabil, deci îl voi relua. Practic, voi pune pe hartă locul nașterii scriitorilor, dar voi și încerca să comentez câte o carte din fiecare județ.

Principala problemă va fi timpul, cred. Dar nu m-ar deranja să transform astfel de proiecte într-o carieră... Ideile de duminică sunt geniale, nu? Iar luni - înapoi în câmpul muncii.

Provocarea celor 10 cărți

Din când în când se întâmplă lucruri frumoase pe Facebook. De exemplu, după găleata de gheață, a fost "leapșa" pe 10 cărți. A fost destul de simplu - scrii ce cărți te-au marcat, fără să trebuiască să te explici, și îți rogi prietenii să facă la fel.

Lista mea a arătat cam așa (aici am mai mult spațiu, pot să explic):

1. Honore de Balzac - Moș Goriot
În clasa a IX-a am luat singură manualul de Literatură Universală pe care doar cei de la uman trebuiau să-l studieze, și am luat literatura în ordine cronologică. Realismul lui Balzac și seria Comedia Umană mi s-au părut extrem de agreabile. Romane moderne, scriitură accesibilă și azi. Cărți care te fac să vrei să citești în continuare.

 2. Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop
Eliade a fost genial, în diversele fațete ale operei lui: realismul magic, istoria religiilor, celelalte romane. De exemplu, acum citesc Istoria credințelor și ideilor relgioase și mă simt mai deșteaptă cu fiecare pagină... Iar Romanul adolescentului miop a fost cartea potrivită la vârsta adolescenței.

 3. George Orwell - 1984...
Aici e simplu, e cartea mea preferată. Ador distopiile și sper să pot scrie una într-o zi. Dpdv calitativ m-aș mulțumi cu ceva gen 30% la fel de bună ca 1984...

 4. Dostoievschi - Crimă și pedeapsă
O carte frumoasă și profundă. Și lecturabilă și azi (că, în rest, stilul rusesc nu prea e pentru secolul ăsta...)

 5. Liviu Rebreanu - Pădurea Spânzuraților
Am mai zis-o pe blogul ăsta: Pădurea Spânzuraților e cartea cu cel mai puternic conflict interior din literatura română. Dar de la Rebreanu trebuie să pun pe lista extinsă mult mai mult - de exemplu, Ion, Răscoala, Adam și Eva, nuvelele...

 6. Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate
Poate a doua cea mai bună carte din istorie? Cea mai fluidă scriitură, cea mai fascinantă imaginație de scriitor. De recitit cu o foaie A3 pentru construcția arborelui genealogic.

 7. Milan Kundera - Insuportabila ușurătate a ființei
Pentru diverse motive, îmi amintesc că această carte m-a răvășit. Depinde în ce cheie o citești. Eu cu siguranță n-am citit-o în cea a misoginismului.

 8. Paul Goma - Gherla
Dintre toate memoriile celor închiși și torturați de comuniști, la Goma am simțit cea mai mare dorință de răzbunare prin revelarea faptelor într-o carte. Omul ăsta te face să simți bătăile pe care le-a încasat (nu voi uita niciodată fraza în care își exprimă epuizarea prin sunetele pe care le mai putea scoate - de la urlet, la geamăt, la schelălăit și până la scâncet). Omul ăsta își găsea puterea în gândul că va scăpa viu, nu o să ierte, nu o să uite și o să-i pună pe toți într-o carte. N-ai cum să citești așa ceva și să zici că a fost mai bine pe vremea comuniștilor. Mă gândesc adesea că țara asta ar fi fost alta dacă nu ne-am fi exterminat elitele - politicienii, intelectualii și țăranii înstăriți - în închisori, prin tratamente de bestii fără minte și fără suflet. Am pus Gherla pe listă ca simbol pentru toate cărțile despre închisorile comuniste. Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca e la fel de tulburătoare, de exemplu. Sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid.

 9. Ionel Teodoreanu - La Medeleni
Dintre cărțile adolescenței, asta e cea mai frumoasă și cea mai tristă. Mă identificam cu Olguța. Doar că, după un pic de fericire, viața se dovedește a fi crudă... Cartea e pe listă și pentru că eu sunt în categoria celor care nu au citit Cireșarii... Dar Legendele Olimpului ar fi meritat să fie pe listă, cu siguranță, pentru că e o piatră de temelie la cultura mea generală. Cum e Colț Alb pentru dragostea de animale sau Coliba Unchiului Tom pentru aspirația spre libertate.

 10. Erich Segal - Love Story
Da, acea Love Story. Cea mai tristă carte. Am plâns ca o dementă prima dată când am citit-o și am citit-o a doua oară, după o vreme, crezând că am devenit mai puternică. Evident că m-am înșelat...

Sigur, e o listă perfectibilă. De exemplu, Cel mai iubit dintre pământeni e fabuloasă - cum să n-o pui pe listă? Sau toată poezia lui Blaga, a lui Eminescu, a lui Arghezi sau sonetele lui Vasile Voiculescu? Sau Caragiale? Sau Baudelaire? Sau Shakespeare? Sau cărți pe care le-am citit, care mi-au strârnit o emoție genuină, dar al căror conținut l-am uitat, cum ar fi Invitație la vals de Mihail Drumeș sau Ioana și O moarte care nu dovedește nimic de Anton Holban? Și toate cărțile pe care nu le-am citit încă...


***

Pentru că am trișat pe Facebook și am întrebat nu 3, ci 30 de oameni, pot să spun că a rezultat o listă impresionantă de recomandări de citit. Și, dincolo de asta, am aflat de un proiect super interesant: o tipă și-a propus să citească o carte din fiecare țară din lume. Blogul proiectului e ăsta (pentru România, Ann Morgan - că așa o cheamă - a trecut Herta Muller, Eliade și Cărtărescu, dar și Filip și Matei Florian, ceea ce dă error 404 în acest moment în mintea mea, mărturisesc...).

Ideea asta mi se pare o super-interesantă viitoare provocare. M-am gândit să o iau încetuț, așa că, pentru început, scopul meu va fi de a citi câte o carte din fiecare țară din Europa. Prin urmare, voi face lista țărilor europene, voi vedea pe care le-am bifat deja și voi actualiza periodic progresul, în această postare. Cu siguranță voi avea nevoie de ajutor pentru anumite țări (ca să-mi recomandați și împrumutați cărți). Între timp, câteva precizări:
- cărțile și autorii marcați cu verde sunt citite/citiți, deci țara se consideră marcată; cu portocaliu înseamnă cu m-am apucat și n-am terminat (probabil, pentru că nu mi-a plăcut) sau că am citit doar fragmente sau că sunt în curs de finalizare
- doar pentru poezie nu-mi vine să marchez țările (de exemplu, Moldova pentru Grigore Vieru sau Ungaria pentru Petofi Sandor)
- la unele țări voi lăsa scriitori citiți pe dinafară; practic, voi încerca să recomand ce mi-a plăcut sau voi fi uitat, pur și simplu, că i-am citit; de asemenea, voi încerca să pun și alte cărți celebre, chiar dacă nu le-am citit
- există, desigur, problema scriitorilor emigrați - și încă nu m-am hotărât dacă voi pune țara în care s-au născut, sau țara în care au scris; deocamdată le-am pus pe amândouă; uneori, limba e o indicație; dilemele - cu mov
- și mai sunt cărțile pe care nu le-am citit, pentru că am văzut deja filmul...
- cu negru s-ar putea să fie cărți în plan de citire

Pe locuri, fiți gata...

1. Albania: Ismail Kadare, Umbra
2. Andorra
3. Anglia: Shakespeare / Jane Austen, Mândrie și prejudecată / George Orwell, 1984, Ferma animalelor / Ian McEwan, Amsterdam, Durabila iubire, Ispășire
4. Armenia
5. Austria: Elfriede Jelinek, Pianista
6. Azerbaijan
7. Belarus
8. Belgia: Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală
9. Bosnia și Herzegovina
10. Bulgaria
11. Croația
12. Cipru
13. Cehia: Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, Gluma / Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei / Franz Kakfa, Procesul, Castelul
14. Danemarca: Hans Christian Andersen
15. Estonia
16. Elveția: Jacques Chessex, Vampirul din Ropraz
17. Finlanda
18. Franța: Honoré de Balzac / Gustave Flaubert / Baudelaire / Jules Verne / Boris Vian, Spuma zilelor, Voi scuipa pe mormintele voastre / Pascal Bruckner, Luni de fiere / Albert Camus, Străinul / Romain Gary, Ai toată viața înainte / Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală / Patrick Modiano, În cafeneaua tinereții pierdutecvZXf1 
19. Georgia
20. Germania: Goethe / Schiller / Anne Frank, Jurnal / Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi
21. Grecia: Homer, Iliada, Odiseea / Nikos Kazantzakis, Zorba
22. Islanda
23. Irlanda: Bram Stoker, Dracula / James Joyce, Ulysses, Portretul artistului în tinerețe, Dubliners / Johnathan Swift, Călătoriile lui Gulliver / Oscar Wilde, Potretul lui Dorian Grey / Samuel Becket, En attendant Godot / C.S. Lewis, The Chronicles of Narnia
24. Italia: Machiavelli, Principele / Dante Aligheri, Divina Comedie
25. Kosovo ?
26. Letonia
27. Liechtenstein
28. Lituania: Romain Gary (Roman Kacew), Ai toată viața înainte
29. Luxemburg
30. Macedonia
31. Malta
32. Moldova
33. Monaco
34. Muntenegru
35. Norvegia: Ibsen, Nora sau Casa de păpuși / Jostein Gaarder, Lumea Sofiei
36. Olanda: Jeroen Browers, Roșu ucigaș / Anne Frank, Jurnal
37. Polonia: Henryk Sienkiewicz, Quo Vadis, Prin foc și sabie / Wladyslaw Reymont, Țăranii / Isaac Singer / Wislawa Szymborska /
38. Portugalia: Jose Saramago, Evanghelia după Isus Christos, Memorialul mănăstirii
39. Romania: Mihai Eminescu / Vasile Alecsandri / Tudor Arghezi / Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Maitreyi, Romanul adolescentului miop / Marin Preda, Moromeții, Cel mai iubit dintre pământeni / Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război / Cezar Petrescu, Întunecare / Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor / Lucian Blaga, Poemele luminii / I.L. Caragiale, Teatru, Momente și schițe / Vasile Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, Nuvele / Anton Holban, Ioana, O moarte care nu dovedește nimic / Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraților, Ion, Răscoala, Adam și Eva / Zaharia Stancu, Desculț / Mihail Sebastian, Jurnal
40. Rusia: Lev Tolstoi / F. Dostoievski / Nikolai Gogol, Suflete moarte / Vladimir Nabokov, Lolita / Evgheni Zamiatin, Noi
41. San Marino
42. Serbia
43. Slovacia
44. Slovenia
45. Spania: Cervantes
46. Suedia: Jonas Jonasson, Bărbatul de 100 de ani care a ieșit pe fereastră și a dispărut
47. Turcia: Orhan Pamuk, Viaţa cea nouă
48. Ucraina
49. Ungaria
50. Vatican
*51. Israel: Amos Oz, Să cunoști o femeie

Lista de lecturi la zi.

Momente și schițe

Titlu furat, că doar de la Caragiale mi se trage asta cu observatul enorm și cu scrisul...
Deci: am mai multe idei ca Note pe ai-telefon, adunate în ultimele 3 luni; aceasta e dezvoltarea lor.

***

Sărut-mâna

Observ în jur că generația mea începe să treacă prin momentul lui "Sărut-mâna". Adicătelea momentul când copiii de la bloc încep să le spună "Sărut-mâna". Adevărul că la mine a început în urmă cu vreo 2 ani. Și vorbesc mai ales de trei fetițe, că băiețeii sunt sălbatici și nu salută deloc. Dar într-o zi, când veneam cu Sebi acasă, le-am spus foarte clar să ne spună amândurora "Servus" sau "Ciao". Ce a urmat mă uimește. De fiecare dată când venim împreună, suntem salutați cu "Ciao" ȘI "Săru' mâna". Adică "Ciao" pentru mine și "Săru' mâna" pentru Sebi. DAR DE CE??? Ori sunt eu mai accesibilă, ori par eu tânără și Sebi bătrân, ori, mai grav, fetele acelea simt că bărbații trebuie salutați cu mai multă deferență? Acasă au un tată sever care le impune un altfel de respect și o mamă apropiată? Oare nu știu că, în principiu, ăsta e un salut al bărbaților către femei? Oricum ar fi, e trist. Pentru că, în afara unor situații specifice, despre care am mai vorbit, salutul ăsta mi se pare imbecil. Sper doar să nu apuce mai încolo NEVOIA de a-mi spune copiii "Săru' mâna"...


Chiriașul ideal

Am căutat într-o vreme anunțuri de gazdă în Cluj (încă sunt interesată, deci dați-mi de știre dacă știți ceva decent) și am observat trei trenduri:

1. Există tot felul de "domni" care vor să primească - de obicei în garsoniere - în gazdă... "domnișoare".
2. Există tot felul de "doamne pensionare" care vor să primească în gazdă sau chirie "student la teologie, din zona Ardealului". Nu e superb? Pentru bătrânele bisericoase, ăsta e și ginerele sau soțul ideal pentru nepoate, sunt sigură.
3. Proprietarii "domni" caută "student/băeat serios, anti fumat și anti alcol" (sic!). Păi, vedeți, în criteriile de la punctul 2, aceste trăsături sunt implicite...


Sfaturi idioate primite de la părinți și alți adulți

Da, știu că nu e frumos, dar nu cred că sunt singura. Așa că mă aștept la susținere cu exemple din partea voastră.

1.  În timpul călătoriilor cu trenul (personal), să caut un compartiment cu femei, bătrâni și copii. Să mor de râs!!! Adică să mă alătur unui grup căruia să-i sporesc vulnerabilitatea. Să fim compartimentul cel mai ușor de jefuit, nu? Ceva mai rațional este să stai în compartimente unde e o familie cu mamă, tată și fiu, de exemplu, nu? Cred că am postat textul generat de episodul în care am fost înconjurată în tren de 3 deținuți tocmai eliberați de la Gherla, dintre care cel puțin unul cu condamnare pentru viol, nu?

2. Ca raportare la Dumnezeu, trăiește-ți viața ca să nu pierzi pariul lui Pascal. Că, deh, cine știe? Nu, mulțumesc.

3. Nu confuza copilul cu o limbă străină de mic. Și uite de-aia nu vorbesc ungurește.

4. Gândește-te la ce o să zică lumea? sau: "Ce să zic dacă mă întreabă lumea nuș ce despre nuș ce chestie controversată pe care ai făcut-o?". Răspunsul meu a variat între "Spune-le să nu-i mai bată grija" și "Spune-le să mă pupe". Mda, ăsta e un blog auto-cenzurat...

5. Trebuie să ai niște kilograme în plus, ca să ai de unde scădea în caz de boală. Și Atunci când slăbești lumea crede că ești bolnav sau nefericit. Răspunsul meu - vezi punctul 4.

 
Super brand

În diverse zone agricole ale țării veți vedea bannerele pentru produsul "Folicur". Nici nu contează ce face, nu (e ceva pesticid, cred...)? Pe mine mă blochează numele.


Pasiunile comentatorilor de pe Facebook (gramatica nu e printre ele)

Mai ales în perioada electorală, pasiunile ies la iveală prin comentarii pe Facebook. Un actor public postează ceva, apoi se stârnește dezbaterea prin comentarii și comentarii la comentarii. Poți să fii pro sau contra lui Ponta, fan sau hater al Antenei 3 etc. Când cei de aceeași părere cu tine sunt superiori prin idei și gramatică, ai confirmarea că ești pe partea bună a baricadei. Dar uneori chiar vrei să ai un buton de "Îmi place, dar trebuie să-ți revizuiești gramatica". De exemplu, cu cine să ții în cazul în care schimbul de replici este:

- Scrie-ti numai prostii!
- Nu sti sa scri, nu ai caderea morala de a comenta!

S-a întâlnit chiorul de ochi stâng cu chiorul de ochi drept. Unul nu știe cum e cu cratima, dar știe cum e cu i-urile și viceversa! Și clar, unul dintre ei are aceeași părere ca tine pe tema dată... Găsesc că aceste momente sunt dureroase...


Aroganță politică

M-am trezit cu noaptea-n cap pentru încă o deplasare și mi-au venit tot felul de idei crețe. De exemplu, cum stăteam în autobuzul care te duce la avion (și, de altfel, cum stau acum în avion), m-am gândit cum ar fi să fac un experiment social (sau o aroganță, cum ar zice la ceva radio) și să strig “Victor Ponta președinte!”. Oare cum ar reacționa lumea? Pot să-mi închipui că aș avea ecou favorabil la 2-3 oameni, unora le-ar crește inima, dar n-ar zice nimic de sfială, dar cred că ar fi mai mulți (judecând după context – persoane călătorind de la Cluj spre Londra) cărora li s-ar inflama o venă pe creier și care mi-ar da o replică de zile mari. Din păcate, nu am suficient tupeu pentru o asemenea aroganță. Aaa, dar dacă aș fi fost cu cineva, ne-am face curaj reciprocJ

Că tot m-am trezit cu noapte-n cap cu gândul la Ponta. Dumnezeule mare, cum mi-a venit din nou chef să fac analiză de discurs și comportament politic! Poate e timpul unei cărți noi – una despre recrudescența Frontului Național în Franța (25% la Europarlamentare!), în paralel cu aneantizarea Partidului România Mare al lui Vadim.

Deci, de unde să încep cu acest personaj? Nu pot să-i spun Mickey Mouse, că nu are nimic ludic și pozitiv. I s-a zis micul Titulescu, apoi micul Ceaușescu și cred că asta e o etichetă potrivită. Cum Dumnezeu să-ți lansezi candidatura cu fast DE ZIUA TA (chiar, oare cum de s-au abținut să nu-i cânte La Mulți Ani? Sau pe asta n-am mai prins-o în transmisiune directă?)? Pe stadion, cu oameni aduși să te aplaude? Cum să-ți lansezi candidatura de 3 ori în același fel? Că, de exemplu, și la Alba Iulia s-a paralizat traficul pentru asta (mă gândesc că la Alba Iulia a trebuit să meargă pentru că acolo s-a făcut adevărata Mare Unire – revin un pic la ambiguitatea termenului în campania PSD-istă – și pentru că trebuia să bage și Ardealul în seamă, iar la Cluj noi suntem ăia cu Salvați Roșia Montană, cu Boc la primărie, nah, riști huiduieli masive)? Cum să aduni oamenii pe stadioane și să te asemeni cu Obama (singura asemnănare e cea din banc: știți că Băsescu continuă să menționeze că pe Ponta îl cheamă Victor Viorel, așa cum republicanii spuneau încontinuu Barack Hussain, din același motiv: Viorel e nume musulman), nu cu Ceaușescu? Adicătelea marșezi clar pe o temă de fior național, pe simbolistica intim românească, gen Marea Unire, Republica Moldova, Tudor Gheorghe, Dumnezeu, ortodoxie, dar, când e convenabil, îți scapă că în același mental colectiv al românilor adunatul pe stadioane egal slava conducătorului iubit (deja i se scriu poezii cu “Victor, o galaxie” pe nușce „temelie”...) egal Ceaușescu egal totalitarism?! Și până când să ne vorbești de Băsescu – gata, o epocă de relativ tristă amintire (cel puțin în al doilea mandat, că ar fi fost infinit mai rău dacă ar fi câștigat Năstase în 2004) s-a încheiat. Până când merge la români mitul inamicului? Gata, hai să vorbim despre proiecte și realizări, despre ce legi ți se va cere să promulgi (și tare mă tem că o vei face cu două mâini...) – amnistii, exproprieri pentru cianurare la Roșia, gaze de șist?

Și ar mai fi niște momente:

1.       Asumarea bărbătesc-comică cu “sunt Victor Viorel Ponta” și continuarea à la Gladiatorul “strănepotul unui ardelean care a participat la Marea Unire” (revendicarea din Ardeal e importantă, că aici chiar nu stă bine cu simpatizanții), “nepotul unui preot” (căci, da, trebuie să reitereze mândria de a fi ortodox, nu altceva, de data asta cu nuanțarea inteligentă că și a fi catolic sau protestant e în regulă, cumva), în fine, cred că a zis că e și fiu și tată (oare cu bătaie că alții nu sunt?). Și poate și soț și, mai ales, ginere ar fi fost indicat?

2.       Toată uzurparea simbolisticii Marii Uniri. Pe de o parte, afirmă clar că vrea să fie președinte la centenarul evenimentului, dar nu poate și nu promite că va uni el țara cu Republica Moldova. De fapt, mai mult o dă în ideea de “mare unificator de neam” decât de unificator de țară – căci el va fi un președinte al tuturor, care nu va dezbina (greu să dezbini mai mult decât acum, e drept). Asul din mânecă e domnul prim-ministru moldovean, care vine să-l susțină, așa, ca un sol simbolic al fraților de peste Prut. Să ne înțelegem, Basarabia e pământ românesc, 75 de ani de separare nu șterg istoria de până acum, dar o singură țară nu vom mai fi niciodată – viitorul este, însă, împreună în Europa, unde granițele sunt aproape irelevante. Dar ce-l mână pe el în întreprinderea asta voievodală, de fapt? Adevărata miză sunt voturile cetățenilor moldoveni cu cetățenie română (Băsescu a știut să câștige cu ajutorul diasporei), pe care cineva trebuie să-i ia la piept – și, în acest caz, aștept cu interes reacția dreptei. Oricum, s-a dovedit între timp că și Leancă e bipolar – în calitate de prim-ministru îl susține pe Ponta, iar în calitate de afiliat la PPE îl susține pe Iohannis (observ că personalitatea de prim-ministru e cea bolnavă la cap, cum a fost și la Ponta).

3.       Oh, și bietul maestru Radu Beligan. Cât de trist! În loc să rămână în zona eterică a icoanelor, se coboară cu o afirmație mundană, de bunic, dacă vrem să-l iertăm – că el îl susține pe Ponta, pentru că are încredere în tineri. Eu, dacă aș fi fost în locul lui, nu aș endorsa pe nimeni, dar poate maestrul nu înțelege cu adevărat cât e de iubit, pentru ce e iubit și cât de tare poate să dezamăgească. Totuși, cât de frumos i-a spus Pleșu că ar fi meritat un amurg mai demn...

Dar atât despre salvatorul unificator și providențial. Eu am așteptat cu nerăbdare aparițiile Monicăi Macovei și a lui Klaus Iohannis. O replică, un început de campanie. Și i-am văzut. La modul ideal, i-am vedea pe amândoi în turul doi, dar n-are sens să visăm. Iohannis mi-a plăcut mult în emisiunea de la Realitatea. Firescul și așezarea lui sunt în contrast colosal cu grandomania lui Ponta (la lansare aud că nu s-a ambiționat să aducă pe stadion 75000 de oameni, doar să se dea mare, că semnături a strâns mai multe; intrarea în piață a fost liberă...). Până și la o întrebare absolut nepotrivită, pe care Cristoiu ar fi vrut s-o retragă în momentul în care a adresat-o, cea despre absența copiilor, răspunsul a fost dezarmant, venind de la un om împăcat cu sine, cu situația lui personală: “Pentru că eu nu pot avea copii. Chiar dacă mi-am dorit foarte mult”. Sper doar ca graiul lui de minoritate din Ardeal să fie simpatic și prin Moldova și Muntenia. E, totuși, reconfortant că anul acesta pot vota pentru” cineva, chiar dacă elementul de împotriva” cuiva e la fel de important ca de obicei la noi.

duminică, 14 septembrie 2014

Ghidul xenofobului

Stiti colectia de carti "Ghidul xenofobului"? Cea care se ocupa cu descrierea caracteristicilor diverselor popoare? In fine. Date fiind frecventele mele deplasari in Olanda, un coleg olandez s-a gandit la bunastarea mea si mi-a dat cartea despre olandezi. As spune ca a fost o cartulie cu detalii interesante despre istorie si institutii, dar nu foarte flatanta la adresa lor ca popor. Si pot confirma: unii dintre ei te surprind cu lipsa de empatie, cu ignoranta, cu moderatia exagerata (sa nu zic zgarcenie) si cu raceala. Totusi, nu poti sa nu le admiri modul remarcabil in care si-au construit tara (cand treci cu masina in Belgia simti inrautatirea soselelor), iar unii dintre ei sunt cei mai faini oameni pe care ii vei intalni. Oameni si oameni. Pentru mine a fost interesant sa ma documentez chiar in Amsterdam (vezi poza).



Dar episodul pe care vreau sa-l relatez este legat de fragmentele care descriu alte carti din serie. Preferatul meu este cel despre englezi: "Englezii isi indragesc copiii. Altfel spus, nu-i iubesc, cu patima, asa cum isi iubesc cainii, caii, iepurii, pisicile si chiar dihorii ori nevastuicile. Necazul cu puii de om este ca nu au blana si nici patru labute". Bag seama ca am sanse mari sa devin englez.

Cand am intrebat un nativ despre acest fragment, mi-a dat o alta interpretare: cum ca ei pot sa-si manifeste afectiunea nemarginita, in public, fata de animalele lor de companie, pe cand fata de copii raman rezervati. Oricum ar, fi, cred ca am sanse mari sa devin englez.

Elton John

Pe la vreo 9 anisori am mers la mare cu familia unei colege. Nu-mi mai amintesc mare lucru, doar un moment care m-a marcat. Eram intr-o seara la Forum, la Costinesti (cred ca era trecut de ora de culcare, deci era mare lucru ca mi s-a dat voie sa fiu acolo), cand se difuzeaza 'Sacrifice', a lui Elton John. Stiu ca i-am spus mamei colegei:
- Ce-mi place melodia asta! [Nu intelegeam mare lucru; pe atunci ma bazam pentru traduceri pe frate-meu si asteptam cu nerabdare clasa a VI-a, ca sa invat si eu engleza]
Iar ea mi-a spus [intr-o doara, dar cu o atitudine atotstiutoare]:
- N-o sa-ti mai placa cand vei creste si vei afla ca Elton John e homosexual.
OK, dincolo de faptul ca tocmai ma informase ca Elton John e homosexual, eu abia aflasem adevarul despre Mos Craciun, deci habar n-aveam ce insemna ca e homosexual. Dar, desi nu stiam ce inseamna, am indraznit sa dau un raspuns logic:
- Oricum ar fi, nu cred ca n-o sa-mi mai placa melodia.
- Las' ca vezi tu.

Si m-am tinut de intuitia mea. Oricum, tare ma mir ca n-am devenit homofoba - ca reactii din astea am mai intalnit (vezi orasul provincial in care am crescut, cu oameni bisericosi, cu parari anti-casatoria gay, anti-adoptia gay etc.). Datorita lui Elton John - si altor artisti - am invatat o tona de engleza, pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa inteleg tot ce au vrut sa transmita. Iar povestea vietii lui a fost o sursa de invataminte: va puteti inchipui cum i-a fost cand a fost tanar si, incercand sa para "normal", s-a casatorit cu o femeie? Stiti ca a incercat sa se sinucida, dar sotia l-a gasit la timp (atunci a scris 'Someone Saved My Life Tonight')? Va dati seama cat curaj i-a trebuit doar sa fie el insusi? Cate ziduri a spart? Si cum a contribuit la schimbarea mentalitatilor? Acum e casatorit cu un barbat si are doi copii. Mie mi se pare senzational. Aaa, si muzica! I-am ramas fana de mica (de obicei, ma declar fana cuiva daca ii stiu 15 melodii - presupunand ca artistul are 15 melodii cunoscute in total...). Discutam cu o prietena despre artistii care imbatranesc si pe care dorim sa-i vedem, si uneori este senzational  sa dai cautare pe Google si sa observi ca vor concerta la doar 30 de kilometri de tine! Prin urmare, desi am calatorit 50% din timp, pentru serviciu, la Venlo, s-a facut ca si in concediu tot acolo am mers, pentru ca l-am prins pe Elton John la Monchengladbach, in Germania.

Si, cu un pic ajutor de la prieteni (iti cam trebuie masina pe acolo), am ajuns si la locul faptei. Mi-am luat bilete in fata, ca sa stiu o treaba. Concertul a fost extraordinar. Daca n-as fi avut probleme de spatiu si de baterie, as fi inregistrat totul. Pot sa spun ca niciun artist nu m-a miscat atat de mult intr-un concert pana acum. Am fost la fel de fericita ca la Bon Jovi. La fiecare inceput de pies filmam, ca sa ma asigur ca nu pierd 'Your Song', 'I Guess That's Why They Call It The Blues' (piesa necunoscuta pe nedrept, cam ca 'Someday I'll Be Saturday Night' a lui Bon Jovi, cand m-am trezit cantand singura), 'Sacrifice', 'The One', 'Sorry Seems To Be The Hardest Word', 'Don't Let The Sun Go Down On Me' (piesa pe care apunea soarele si mie mi s-a umplut memoria telefonului), 'Candle In The Wind', 'Can You Feel The Love Tonight', 'Tiny Dancer', 'Rocket Man', 'Made In England', 'I'm Still Standing'... Concertul a aniversat 40 de ani de la lansarea albumului 'Good Bye, Yellow Brick Road' si au fost cateva melodii necunoscute, dar in cele 2h30 min in care Sir a cantat fara incetare, mi-am auzit majoritatea pieselor preferate. Culmea e ca n-a cantat 'Sacrifice', dar acesta nu va fi ultimul concert de-ale lui la care voi merge. El are 67 de ani si canta mai bine decat in tinerete, iar eu il apreciez si mai mult acum. Ne-a lasat dansand pe 'Crocodile Rock'.

Mai jos, cele mai reusite inregistrari pe care am reusit sa le fac. Bucurati-va!







Si pentru ca mi s-a deschis un apetit extraordinar pentru concerte, sper sa ajung in noiembrie in Belgia, sa-l vad pe Charles Aznavour, care are 90 de ani si care este clar pe lista mea de "Uite, asa vreau sa imbatranesc"...

Retrospectiva

Cica inainte sa mori, toata viata ti se deruleaza prin fata ochilor. Nu vom apuca sa confirmam vreodata chestia asta, insa tocmai mi s-a intamplat ceva similar: mi-am descarcat cele 900 de poze si filme facute cu iPhone-ul anul acesta si o serie intreaga de evenimente si emotii mi-au reinviat in memorie, in circa 2 minute. In scris, retrospectiva vietii mele in primele doua treimi ale lui 2014 ar arata cam asa:

Austria. Schi. Co-calatori idioti. Compensatie: oameni faini, din Alba. Lansarea seriei de poze cu haine identice la birou. Sebi si Norisor. Acasa. Programe de dezvoltare a talentelor. Romania joaca rugby la Cluj. Inspiratie: Radu Beligan. Templul Ikea - la Bucuresti. Martie - prima calatorie la Venlo. Lalelele de acasa. Norisor camuflat. Masini de inchiriat. Templul Ikea - la Dusseldorf. Tenisi cu sireturi galbene. Ma mut la masarda? NU. Televizor nou. Munca. Rochia galbena cere pantofi albastri. Inca. Sighisoara. Nunta: Alexandra. Venlo, Roermond, Amsterdam. Carmen, Raluca, Nausica. Rembrandt, Van Gogh, I AMSTERDAM. Framantari. ABSL, Poznan, Madeleine Albright. Nunta: Claudia si inca una. Rock bottom. Nunta: Anca. TIFF. Venlo. Roermond. Pinkpop: Limp Bizkit, Ed Sheeran, Robert Plant*. Dubii. Hotarari. Olanda bate Spania. Raspunsuri. My life is a lego house. Julieta are raspunsul. Bruxelles.  Regasirea linistii.  Venlo. 5 ani la Office Depot. Nu plec in Argentina. Bucuresti. Tot nu stiu sa parchez**. Doctori. In hoteluri: singuratate. Mi-e dor de casa. Varicela. Varicelaaa. VARICELAAAAAAAAA. Norisor. Noi rutine zilnice. Summer Party. Eindhoven. Venlo. Roermond. Monchengladbach. SIR.ELTON.JOHN***!!! Munca multa. Venlo. Dor de casa. Revedere: Banta. Stiu sa coc prajituri. Munca. Prieteni. Ice bucket. Vacanta de vis: Malta. Revedere: Bucegi. Munca. Ritm prea alert. Planuri: doctori, Venlo, Birmingham, Andries, James Blunt, Anvers, Charles Aznavour, laser, masina nou, apartament, credit la banca si adio libertate. Cate un pas, pe rand.

*






**

***





Provocarea galetii cu gheata

La ultima postare, ma intrebam daca ar trebui sa accept provocarea colegului meu, dupa modelul ALS Ice Bucket Challenge. Pana, la urma, cu o extindere de 24 de ore a termenului limita, am acceptat-o.
Locatia ideala a fost acasa la fratele meu, care frate n-a fost un suporter al actului in sine, dar care s-a distrat foarte tare sa ma ia prin surprindere. In caz ca nu suntem prieteni pe Facebook, priviti aici.



Si acum cateva explicatii, pentru ca am vazut prea multi hateri ai acestei campanii.

Personal, am facut-o pentru ca mi s-a parut o cauza buna - si cea originala (am donat pe www.alsa.org) si cea a donarii de sange in Cluj. Si, la naiba, pentru ca a fost amuzant sa o fac si sa-i vad si pe altii! Cred ca poti sa alegi sa nu intri in hora, dar ma deranjeaza cand demersul este criticat cu o superioritate limitata. Trebuie sa fii orb sau prost ca sa nu intelegi ca aceasta campanie lansata de ALS este geniala si incredibil de eficienta din punctul de vedere al cresterii constientazarii si al strangerii de fonduri. Cifrele vorbesc de la sine: in doua luni, ALSA a castigat 3 milioane de donatori noi (ca si mine, sunt sigura ca marea majoritate nici nu stiau de existenta acestei boli inainte de campania virala a galetii cu gheata) si cam de 10 ori mai multe fonduri decat in anul trecut la un loc. Deci eficienta nu cred ca poate fi contestata. Nu stiu ce ar fi putut fi mai eficient (ce bine ca traim in era social media, nu?!)... Aveti sugestii alternative?

Ce mai e contestat e gestul in sine. De ce o galeata de apa cu gheata? Pentru ca senzatia pe care o ai e similara cu durerea pe care o simt bolnavii de ALS in fiecare zi, cand incearca sa se miste - asta in stadiile in care se mai pot misca, pentru ca boala asta iti atrofiaza toti muschii si-ti lasa mintea intacta (practic ajungi sa nu mai poti manca, vorbi, ca sa nu mai vorbim de miscare). Si pentru ca e un semnal de trezire.

Contestatia gestului in sine vine si de la faptul ca unii au inteles ca daca indura galeata nu mai trebuie sa doneze. Eu am inteles mereu ca trebuie sa donezi, oricum. Si cred ca asa au facut mai toti. Iar cei care n-au donat, macar au contribuit la campania de constientizare.

Sau argumentul ca o donatie nu se face cu informarea lumii. Nu vad ce e rau in a face un bine si a a-i indemna si pe altii sa o faca.

Desigur, au aparut si contestarii organizatiei beneficiare. De exemplu, se contesta salariile echipei de conducere a ALSA. Eu zic sa ne uitam un pic in jur: doamna presedinta a avut un salariu de 16600 de dolari pe luna anul trecut, cand organizatia ei gestiona fonduri de 25 de milioane. O fi mult, putin, in comparatie cu o corporatie sau o organizatie caritabila similara? Inclin sa cred ca nu e mult. Sau, s-a mai evidentiat ca doar 30% din fondurile ALS au mers spre cercetare pana anul trecut. Corect, insa bolnavii de ALS au nevoie si de bani pentru ingrijire si usurarea suferintei. Si sa stiti ca la donarea online te intreaba daca vrei sa sustii doar cercetarea sau si alte activitati ale organizatiei. Eu, una, nu sunt ingrijorata de cum se folosesc fondurile - primesc informari periodice, iar site-ul mi se pare destul de transparent. Cat despre utilizarea celulelor stem din avortoni pentru cercetare, cred ca ii pot convinge si pe cei pro-viata ca e un mod de a da sens acelei vieti curmate inainte de vreme - plus ca tot felul de comisii de etica au aprobat cercetarea, iar daca nu vrei sa sustii acel studiu, banii iti vor fi directionati in alta parte.

Oare am ratat argumente contra? Contribuiti cu o intrebare si voi continua cu drag dezbaterea.

Cat despre campania mea si a colegilor (am pierdut un pic sirul dupa vreo 20 de filmulete, mai ales ca au fost implicate persoane din strainatate si din afara companiei), nu am pierdut niciodata din vedere cauza - ALS si donarea de sange. Daca am fi vrut doar sa ne turnam apa in cap, am fi mers la un teambuilding la bazin (de aceea era important ca in fiecare filmulet sa se aminteasca scopul). Asa, insa, eforturile au avut ecou in donare de bani si de sange. Cred ca a fost util si as lua-o de la capat.

joi, 21 august 2014

Status Quo

In acest moment am in agenda asa:
- una bucata lupta cu recuperarea dupa varicela (la un zoom asupra problemei se pot observa medicamente, dermato-cosmetice si flirtul cu tratamente chirurgical-cosmetice)
- pentru maine la serviciu - o zi cu minim 20 de itemi pe agenda, pentru care un om normal ar avea nevoie de 12 ore intr-o zi fara intreruperi
- una bucata autobiografie in calitate de om "notabil" din Ocna de Mures, pe care nu ma lasa nicium sufletul s-o recitesc pentru editare
- minim 10 postari de blog nescrise, pastrate la nivel de note in telefon
- una bucata bilet la Charles Aznavour pe care il tot cumpar "maine" de o luna
- pregatiri pentru iminenta vacanta in Malta - amanate si ele pana cand literalement pleaca trenul spre Bucuresti si nu mai am ce face
- planuri de cumparat alta masina si speranta de a o valorifica pe actuala
- 3 luni de esecuri in a-mi gasi un apartament de cumparat
- esecuri repetate in a gasi un tapiter care sa fie dispus sa-mi reconditioneze un scaun cu valoare sentimentala
- multe alte lucruri in suspensie, unele de neimpartasit intr-atat de public

Si pentru ca toate astea nu erau de ajuns, dupa noaptea nedormita de ieri (bag seama ca sunt stresata ca plec in concediu si nu mi-s toate in ordine), dau sa ma uit fugitiv pe Facebook inainte de a adormi devreme si ce vad: un coleg mi-a lansat provcocarea ca, in urmatoarele 24 de ore, sa-mi torn o galeata de apa in cap - de preferinta, cu gheata -, pentru a creste constientizarea necesitatii donarii de sange (o varianta autohtona, utila, cu siguranta, a campaniei din SUA pentru lupta impotriva sclerozei - ASL). Si de unde cateva intrebari suplimentare: ca prim om din companie provocat la asa ceva, sunt serioasa sau nu mai suntem? Cand sa-mi strecor evenimentul in orar - inainte sau dupa pauza de masa; sau poate chiar inainte de a merge acasa, chiar cu riscul de a conduce uda leoarca? De unde iau apa? Unde sa se petreaca actiunea? Cu ce ma imbrac? Sa am public numeros sau nu prea? Daca as lucra de acasa maine, as putea sa-mi torn apa in cap la dus, nu? Care sunt cei 3 colegi pe care ii provoc mai departe? Tic, tac, mai am vreo 23 de ore - sfaturi, comentarii?!!!??

vineri, 11 iulie 2014

Despre Madeleine Albright

În timpul conferinței din Polonia, "vorbitorul cheie" a fost Madeleine Albright. Am fost uimită să aflu cât de puțină lume știe cine este această doamnă. De altfel, le-am spus mai multor prieteni că urmează s-o aud vorbind și am primit reacții de la "Cine?", la "Credeam că a murit". M-am simțit obligată de mai multe ori să fac precizarea că poate o confundă cu Margaret Thatcher. De altfel, am înțeles din remarcile inițiale ale doamnei Albright că aceste reacții sunt universale. Madeleine Albright a început prin a-i mulțumi moderatorului pentru că a spus lumii cine e și a împărtășit o povestioară care m-a dus cu gândul la prietenii mei.

Cică era doamna Albright în avion și moșul de lângă ea îi zice:
- Deci dvs. sunteți Margaret Thatcher.
[Cred că i s-a întâmplat de zeci e ori, poate e și iritată de asta, deci n-a simțit nevoia să spună mai mult decât:]
- Nu, îmi pare rău, nu sunt Margaret Thatcher.
- Ba da, sunteți.
- Ba nu, nu sunt.
- Ba da.
- Nu, chiar nu sunt ea.
- OK, dacă nu vreți să recunoașteți că sunteți Margaret Thatcher, e în regulă, dar chiar nu e nevoie să mă mințiți în față despre asta.

Să începem cu o mică biografie. Madeleine Albright a fost prima femeie Secretar de Stat al SUA. Cei 63 dinaintea ei au fost cu toții bărbați. În zi de azi, numele ei se scrie precedat de titlul "Sec.". A fost șeful diplomației americane și a deschis multe drumuri în politică pentru femei. Și azi, doamna Albright vorbește despre relații internaționale, doar că nu mai vorbește în numele SUA, ci doar în numele ei. Culmea e că pe mine m-a impresionat povestea femeii Madeleine Albright, mai mult decât a diplomatului.

Hai să vă spun câteva dintre ideile diplomatului:
- Relațiile internaționale de azi nu mai sunt un joc de șah, ci unul de biliard: totul influențează totul.
- Lumea globalizată de azi e dominată de două tendințe:
1. dezvoltarea IT-ului: în continuare se adâncește prăpastia între cei care au și cei care nu au și, date fiind mijloacele de comunicare de azi, cei care n-au pot vedea exact ce au cei care au. Apropo, 50% din bogăția lumii e deținută de 1% din populație. Tehnologia ne face mai moderni, dar, din păcate, nu ne face și mai civilizați. Da, social media a spart barierele informării, inclusiv în ceea ce privește crizele politice, dar, din păcate, nu poți să ajungi la democrație doar scriind pe Twitter; țările au nevoie de stabilitate politică și de creștere economică.
2. creșterea influenței actorilor non-statali, cum ar fi corporațiile, și faptul că guvernanța globală (guverne, organizații inter-statale etc.) încă nu știe cum să-i trateze pe acești jucători.

Doamna Albright se afla în Polonia într-o escală în drumul ei spre Ucraina, unde urma să coordoneze eforturile de monitorizare a alegerilor, iar poziția față de Rusia și Putin și-a exprimat-o fără ocolișuri: viziunea lui Putin despre lume e presărată cu ficțiuni toxice, ce a făcut în Crimeea e absolut rău, Obama și UE trebuie să creeze o strategie pentru țările vecine Ucrainei, Rusia trebuie sancționată, Ucraina trebuie susținută. De altfel, nici când era în funcție, doamna Albright nu lăsa loc de echivocuri. Mai mult, opinia ei despre omul cu care se întâlnea era limpede din broșa pe care o purta (totul a început ca o glumă - de la o poză, apoi o broșă cu cele 3 maimuțe, care nu văd, nu aud și nu vorbesc de rău - dar apoi a devenit o regulă și un joc cultivat al anticipării). De exemplu, când, împreună cu Clinton, s-a întâlnit cu Putin, doamna Albright purta o broșă cu un șarpe. Putin s-a atacat instant și a întrebat-o de ce poartă așa ceva. Răspunsul a fost simplu: "Deoarece cred că ceea ce ați făcut în Crimeea e răul pur". Clinton era să facă infarct de atâta diplomație...

Ceea ce a fost cu adevărat interesant a fost să aflu că doamna Albright nu a fost mereu atât de asertivă. De fapt, ea este o fată născută în Cehoslovacia, care a aflat doar la maturitate că e evreică și că și-a pierdut 3 bunici în Holocaust, care a devenit cetățean american la 15 ani și care și-a dorit mai întâi în viață să fie soție și mamă. S-a căsătorit la 3 zile de la absolvirea facultății și a făcut destul de repede 3 copii. La 24 de ani, șeful soțului ei a întrebat-o în timpul cinei pregătite de ea: "Drăguță, tu ce vrei să faci în viață?". Ea, naivă, i-a zis că vrea să devină jurnalist, pentru că pentru asta se pregătise. Șeful i-a tăiat-o scurt: "Nu, n-o să fii. Soțul tău e jurnalist și sunt doar 4 ziare în Chicago; legislația muncii vă interzice să lucrați la aceeași publicație și piața e mică. Alege-ți altceva". Și ea a ascultat. În timpul maternității a învățat rusă și poloneză și a decis să-și continue studiile. Prima implicare politică a fost să strângă fonduri pentru copii. A avut primul job în diplomație la 35 de ani și a început de jos. Un mare triumf a fost să facă rost de numărul Papei Ioan Paul al II-lea, pe care șeful ei l-a pus în agendă la litera P. Când, mai târziu, l-a întâlnit pe P, i-a vorbit în poloneză. Pe la 43 de ani, în 1981, a mers în Polonia să vadă ce se întâmplă cu Solidaritatea și să-i ia interviu lui Lech Walesa. Peste ani, când ea era doamna Secretar, iar el era președinte, ea i-a spus că s-au întâlnit încă din 1981. Walesa i-a răspuns candid, cum alții n-au avut curajul: "Dacă aș fi știut cât de importantă vei ajunge, ți-aș fi acordat mai multă atenție de pe atunci". Când s-a întors acasă din Europa de Est, soțul a anunțat-o că o lasă pentru alta, dar partea pozitivă a fost că a început să prindă aripi în carieră (și că a rămas cu un nume de familie foarte potrivit). A fost întâmpinată cu invidie și nedumerire din partea prietenilor, mai ales a bărbaților care o știau drept casnică, drept prietena nevestelor, care gătește cine și le duce copiii la școală cu mașina, și care bărbați credeau că ei ar fi trebuit să urce în ierarhia politică. A ajuns Secretar de Stat la 59 de ani. Madeleine Albright a rămas recunoscătoare oamenilor care au ajutat-o și se bucură că a deschis noi perspective femeilor din întreaga lume, chiar dacă ei i-a luat mult timp să-și aleagă cariera. Ca idee, crede că femeile trebuie să se ajute între ele, iar aforismul ei "Există în Iad un loc special dedicat femeilor care nu ajută alte femei" a ajuns pe paharele de la Starbucks.

Madeleine Albright m-a inspirat, ca lider și ca femeie. Pentru că a depășit o mulțime de bariere. Pentru că a luat-o de la capăt la o vârstă la care până și femeilor din generația mea li se mai spune - încă - că sunt bătrâne. Lumea s-a schimbat pentru femei; nouă nu mai trebuie să ne fie la fel de greu pe cât i-a fost ei. Dar încă mai vorbim de sex ca un factor pe piața muncii și în lumea politică. "Al doilea sex" de Simone de Beauvoir e aproape depășită, și totuși, lumea are foarte puține Madeleine Albright.

Madeleine Albright e cel mai important lider pe care l-am întâlnit vreodată. Al vostru care e?

miercuri, 9 iulie 2014

Din nou in Polonia

Am revenit in Polonia dupa vreo 6 ani jumatate. Data precedenta fusesem in Wroclaw, la un interviu la Google (si-mi amintesc ca am pus o poza cu pantofi pe blog – altceva nu-mi amintesc, pentru ca nu suport sa recitesc ce scriu, sa ma vad in inregistrari etc.).

Intr-un sertar al mintii mele, sumarizasem tara asta cu cateva idei: “De doua ori populatia Romaniei, zlotul cu 10% mai puternic decat leul, tara un pic mai dezvoltata economic decat a noastra, mai destepti in a face revolutie, orase cu mostenire germana ale caror piete centrale arata minunat, tara lui Karol Woytyla, o salata de castraveti foarte buna, bautori la fel de rezistenti ca romanii, oameni OK, dar nu la fel de prietenosi ca romanii; pe ansamblu – imi place”.

Stiam ca participarea la conferinta despre BPO/SSC imi va face placere si m-am bucurat ca urma sa vad un alt oras decat cele pe care le vizitasem anterior. Adica Poznan. In luna mai am avut vreo 6 zboruri cu WizzAir, suficiente cat sa le citesc revista interna din scoarta-n scoata. Stiam, astfel, despre Poznan ca e al 6-lea oras ca marime din Polonia (un fel de Craiova, deci), ca graffiteurii au dat un aer interesant unor cladiri si mai stiam – despre Polonia in general – ca s-a reinventat din punctul de vedere al modei si ca femeile de toate varstele devin niste fashioniste.

Buun. Asteptari trasate. In Polonia ajungi prin Germania, cand e vorba de zboruri, deci m-am inhamat cu rabdare pentru escala prin Munchen. In plus, cum mi se intampla de cate ori calatoresc undeva, ma gandeam daca stiu pe cineva in tara de destinatie. Si da, dintr-un proiect al UE, gen Youth in Action, pastrasem legatura cu cineva si m-am gandit, in treacat la acea persoana. Si uneori Coehlo are dreptate – ca nu stiu cum sa spun altfel - dar, cum ieseam eu de la baia de langa portile de imbarcare spre Polonia, supriza! dau nas in nas cu acea persoana. Sa-ti stea mintea-n loc, nu?! Cati factori au trebuit sa se coroboreze ca sa existe aceasta intalnire: de la cum am ajuns noi sa calatorim spre Polonia in acea zi, la cum am hotarat eu sa ies din coada de la poarta de imbarcare si sa merg la baie, la faptul ca randul de imbarcare spre destinatia ei era pe traseul meu, la unde era ea pozitionata in coada ei – inca 10 secunde si nu ne-am fi intalnit! Ne-am actualizat reciproc informatiile vitale in 5 minute si am zburat una spre Poznan, cealalta spre Varsovia.

In Poznan, la aeroport, ai o senzatie de “fix asa-i si-n Cluj”: aeroport mititel, nou refacut (am aflat mai tarziu ca gazduirea catorva meciuri de la Euro 2012 a avut o influenta pozitiva in acest sens). Doar ca e o diferenta de care te prinzi ulterior: nu-ti cere nimeni sa te legitimezi la intrarea in tara, ca asa-i in Spatiul Schengen… Uite, o diferenta in favoarea Poloniei, in comparatia cu Romania. Sa va mai zic cateva: asa sala de conferinte n-avem noi in toata Romania – oameni din Bucuresti mi-au confirmat asta (sau, cine stie, poate avem in Craiova?). Blocurile lor comuniste arata mai bine decat ale noastre, pentru ca majoritatea au fost renovate (am auzit odata pe cineva la televizor ca polonezii au declarat blocurile comuniste drept monumente semnificative pentru secolul 20 si ca au reusit sa aloce fonduri pentru refacerea lor; n-am verificat, dar nu m-ar mira sa fie si pe fonduri europene, pe deasupra). Polonia a fost singura tara europeana care n-a intrat in recesiune. Mai mult, economia lor zbarnaie: PIB-ul le-a crescut cu 41% din 2005 in 2013 si si-ar dori sa intre in G20, dar se vor multumi sa ajunga in urmatorii 5 ani in Top 20 (acum sunt pe locul 22, parca), pentru ca locurile in G20 se dau si pe criterii geografice, iar Europa are destui reprezentanti. Din punctul de vedere al industriei in care lucrez, ei au reusit sa puna pe picioare o asociatie a tuturor companiilor din BPO/SSC si sa negocieze cu guvernul tot felul de facilitati; la ei, domeniul serviciilor creeaza cele mai multe job-uri noi in fiecare an si este al doilea mare angajator (peste 150.000 de locuri de munca), dupa automotive si inaintea mineritului. Deci chiar pot face economie bazata pe cunoastere. Totusi, nu stiu pana unde se mai pot intinde – sunt pe punctul in care par a nu mai gasi suficienti vorbitori de germana si franceza, deci problema bazei de selectie a talentelor e stringenta si la ei. E posibil sa se fi intins prea mult – in acest moment au 40% din piata europeana de BPO/SSC…

Despre Poznan, in particular, pot spune ca are o piata veche gen Wroclaw intalneste Amsterdam (cu acele cladiri in forma de turta dulce), are niste mall-uri si parcuri excelente, dar are si o anomalie groaznica: alaturi de un sir de case istorice contruite in piata mare (pe care le poti intelege, totusi), au niste cladiri comuniste cu un nivel ce gazduiesc ceva muzeu, in mijlocul aceleiasi piete. E cea mai proasta idee pe care am vazut-o vreodata; eu le-as darama si as lasa piata veche sa respire. In fine.





Deci, Polonia nu e “un pic mai dezvoltata” decat Romania; e chiar mult inainte.
Cat despre oameni, imi pastrez parerea ca nu-s peste poate de prietenosi. Daca ii intrebi ceva, raspund, dar nu au pic de caldura latina. In schimb, tot ce se zice despre noul suflu vestimentar e adevarat: femeile de aici isi etaleaza feminitatea cu tinute care in corporatiile din Romania ar fi interzise prin codul vestimentar. Adolescentele sunt rebele cu pantaloni scurti si camasi lejere, corporatistele sunt cocotate pe tocuri de 7 cm+, au fuste scurte si bluze transparente. Si asta e normalitatea cotidiana. In paranteza fie spus, va anunt ca veti vedea vara poloneza si in garderoba mea. A, era sa uit sa mentionez un film autoironic prezentat la conferinta (de fapt, au facut o serie intreaga). Se pare ca polonezii sunt nemultumiti notorii (se plang mult la serviciu, nu le plac orele suplimentare si au tot felul de legi care le dau zile libere si ii protejeaza) si vor sa faca din asta un brand. Si se pare ca nu beau asa de mult pe cat ar crede altii.


 
Cand trag linie, as incheia cu un banc pe care l-am auzit mai demult:

Pe vremea comunismului, in Romania, intra cineva in alimentara si nu gaseste nimic. Totusi, o intreaba pe vanzatoare
- Aveti carnati?
- Nu.
- Aveti crenvursti?
- Nu.
- Nici polonezi?
- Ei, daca am fi avut niste polonezi…