joi, 28 iulie 2016

O masa calda

Din motive irelevante, azi am simtit ca o sa lesin de foame. Un moment in care mi-am amintit de cati oameni chiar n-au nimic de mancare. Un lucru pe care-l putem evita. Proiectul "O masa calda" mi se pare unul dintre cele mai frumoase povesti despre omenie. E usor sa ajuti; o masa calda costa doar 2 lei... Cititi mai multe aici:

http://www.omasacalda.ro/

PS: pisicile de la blocul meu vor avea apa si mancarea asigurate de acum inainte.

duminică, 3 iulie 2016

Cu Dracu' viu în autobuz

În seara asta am avut cea mai neplăcută experiență într-un mijloc de transport în comun de când trăiesc în Cluj. M-am urcat în autobuzul 9 pe Memo, direcția Mănăștur, și, încă de la început, am auzit țipete de copil. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că e un sugar cu plămâni incredibil de puternici, dar mi-am dat seama imediat că vorbeam de un băiețel de vreo 5 ani, bine făcut, care-și dădea în stambă. Mi-am compostat repede biletul și mi-am găsit un loc la 3 rânduri de scaune de sursa crizei. El stătea pe ultimul rând de scaune, pe locul de la geam, iar bunica lui stătea lângă el. Copilul se zbătea și încerca să-și lovească bunica, doar că ea îl prinsese de mâini; prin urmare, copilul îi urla în ureche printre lacrimi isterice câte un "AAAAAAAAA", a la Ilie Dobre. Lumea era vizibil deranjată de gălăgie și de conflict. Bunica (o femeie de vreo 55-57 de ani, aș estima eu) îi cerea încontinuu să se liniștească, pentru a-i putea da drumul; el era tot mai îndrăcit și urla tot mai tare. La un moment dat, i-am zis:


- Copile, te rog frumos să nu mai faci gălăgie, că deranjezi pe toată lumea din autobuz.

În acel moment, l-am văzut cum i-a dat bunicii un moment de respiro: și-a luat gura de lângă urechea ei, și-a înmuiat brațele, astfel încât femeia n-a mai fost obligată să-l controleze din forță, și și-a întors capul spre mine. A tras aer în piept și, cu o claritate și cu un patos pe care nu le bănuiam, m-a înjurat într-un hal care pe mulți i-ar fi descumpănit (bag seama că țâncul avea un complex Oedipian îndreptat împotriva mamei mele, care, sincer, n-avea de ce să fie adusă în toată nebunia asta). După care și-a strâns saliva și a scuipat în direcția mea. Problema era că mă aflam la cel puțin 2 metri de el și n-a reușit decât să-i scuipe pe oamenii care se aflau între noi. Și care, spre surprinderea mea, n-au reacționat nicicum. În momentul ăla știu că mi-am ridicat sprânceana dreaptă și, probabil schimbată la față, i-am zis cât am putut eu de calm:

- I-auzi ce frumos vorbești. Bagă de seamă, dacă vin lângă tine te.lipesc.de.geam.

Cred că am părut suficient de convingătoare, pentru că și-a îndreptat din nou atenția către bunica-sa - (femeia apucase să-i zică un timid "Nu ți-e rușine?") - și a început să-i toarne pumni în cap. 

În momentul ăla, am început să vorbesc tare, în speranță că noi, personajul colectiv numit "restul călătorilor", vom reuși să facem ceva:

- Haideți să facem ceva s-o ajutăm pe femeia asta!

Mi-a răspuns un bărbat în vârstă, care stătea în drepta mea:

- Nu are ce să-i facă, copilul ăla e posedat. 

[Trebuie să recunosc că nu-mi place defetismul ăsta și speram să aud ceva mai constructiv.]

La care bunica se apucă de plâns:
- No, spuneți și voi, ce să mă mai fac? Că am sunat la Protecția Copilului să mă ajute cu un sfat și m-am întrebat "Ce, doamnă, vreți să vă băgați copilul la nebuni sau ce?" [ Mda, halal ajutor.]

Strigătele și pumnii micului posedat continuau și, cum ne aflam în stație, și-a arătat fața șoferul, care,  deranjat de balamuc, a încercat să fie autoritar:

- Vă rog să faceți liniște, pentru că altfel fie vă dau jos, fie chem Poliția.

Oricare dintre variante i-ar fi convenit bunicii, care a cerut, cu seriozitate cred eu:

- Domnule, vă rog frumos să chemați Poliția sau Salvarea.

Șoferul n-avea nicio intenție să-și ducă amenințarea până la capăt, așa că am pornit mai departe. Posedatul nu mai urla. [Hmm, poate am reușit s-o rezolvăm, totuși, mă gândesc. Hai să mă uit să văd ce face dracul.]

Surpriză!

Tăcea, pentru că era cu totul antrenat în a-i da bunicii-si cu picioarele în burtă, piept și oriunde apuca - se ridicase în picioare și-și descoperise avantajul de pe poziție înaltă.

În acel moment, un bătrân care statea pe rândul următor de scaune, nu mai rezistă și se apropie să-i spună să se astâmpere. La care băiatul îl scuipă în față și-i strigă:

- MIE NU-MI ZICE NIMENI CE SĂ FAC!!!

Și către bunică-sa, care încremenise:
- NU MĂ ATINGE!!!! PE MINE NIMENI NU PUNE MÂNA.

Între timp, bătrânul s-a șters tacticos de scuipat și s-a aplecat cu pumnul strâns peste scaun, ajungând la 5 cm de ochii băiatului. Cred ca atunci și-a dat puștiul seama că nu e buricul pământului - omul ăla era mai puternic și nu glumea deloc. A amuțit instant. Bunică-sa a zis un "Așa, foarte bine", ușurată. Bătrânul și-a păstrat poziția, până când o mămică de la jumătatea autobuzului, ce-și ținea pruncul în marsupiu, urlă către el:

- Să nu îndrăzniți să-l loviți pe copilul ăla, auziți??!!!

La care eu îi zic:

- Stați un pic: dar copilul ăla are voie să-și lovească bunica?

- Asta nu-i treaba noastră!

- Ei, nu zău? Și când copilul ăsta, la 18 ani, o să-și omoare în bătaie părinții și o să-l vedem la știri, nici atunci nu va fi treaba noastră?

Se pare că am câștigat disputa, pentru că mămica nu a mai scos niciun cuvânt. S-a uitat cu dușmănie la mine încă două stații, după care a coborât. 

În spate, situația era un picuț mai bună, în sensul că bunica încasa pumni doar ocazional. Și-i zicea odorului:

- Stai mă în loc. Ce, noi, suntem țigani să facem scandal? Nu ți-e rușine? 

Tonul era ridicat, să nu credeți că bunicii îi făcea plăcere să fie sac de box inert.

- NUUUUU!!! FAC CE VREAU, AUZI?! Uite, o să sparg geamul cu piciorul!

Prezența noului prieten al bunicii a împiedicat materializarea ameninințării.

Între timp, lumea din jur comenta cu jumătate de gură:

- Doamne, ferește!
- Așa ceva!...
- Dacă era al meu, i-aș fi arătat eu.

La care zic și eu:
- Eu l-aș fi făcut afiș.
- Da, și eu, dar vedeți, unii - cum a fost doamna dinainte - numesc asta "personalitate".
- M-as fi asigurat când era mai mic că-i conturez personalitatea cum trebuie, zic.

În fine, ajungem în stație și dracul nu vrea să coboare. Bunica trage în zadar de el. Prietenul bunicii o întreabă dacă are nevoie de ajutor. Șoferul își pierde răbdarea, închide ușile și pleacă mai departe spre depou. 

Nu știu când și cum au coborât. În schimb, m-am năpădit o sumedenie de întrebări:
- Cum ajunge un copil așa?
- Care e soluția? Îi rog pe psihologi și pe părinții experimentați să se pronunțe, poate mă lămurește cineva?!
- Câți dintre voi l-ați fi bătut mai devreme în viață, ca să știe de frică și ca să învețe respectul și regulile de comportament în public?
- Pănă unde vorbim de abuzul împotriva copilulul și de unde începe abuzul împotriva bunicii?
- Dacă la 5 ani lovește, scuipă și înjură cunoscuți și necunoscuți de-a valma, ce o să facă la 10 ani copilul ăsta? Dar la 15? Ce faci dacă l-ai supărat - că e în stare să te aștepte pe o alee întunecată? Ce o să devină în viață? În cel mai bun caz, luptător de K1, nu?
- Cum se va comporta copilul ăsta în comunitate? Cum va putea să-l integreze o biată învățătoare în clasa 0 sau întâi (eu zic sa ne rugăm de pe acum pentru biata ființă în clasa căreia nimerește)?
- Oare sunt o ființă îngrozitoare dacă prima soluție la care mă gândesc e bătaia?
- Oare poate un psiholog să-l ajute și pe băiat, dar și pe familia lui?
- Nu e bătaie de joc să ai un copil ca ăsta? Știți cum fac presiuni părinții că vor să devină bunici (când ești adolescent se tem foarte tare că o să faci sex, de la o vârstă, numai asta își doresc să faci - ironia sorții)? Mno, fericiți amu bunicii?
Deci - păreri, soluții?!?