În seara asta am avut cea mai neplăcută experiență într-un mijloc de transport în comun de când trăiesc în Cluj. M-am urcat în autobuzul 9 pe Memo, direcția Mănăștur, și, încă de la început, am auzit țipete de copil. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că e un sugar cu plămâni incredibil de puternici, dar mi-am dat seama imediat că vorbeam de un băiețel de vreo 5 ani, bine făcut, care-și dădea în stambă. Mi-am compostat repede biletul și mi-am găsit un loc la 3 rânduri de scaune de sursa crizei. El stătea pe ultimul rând de scaune, pe locul de la geam, iar bunica lui stătea lângă el. Copilul se zbătea și încerca să-și lovească bunica, doar că ea îl prinsese de mâini; prin urmare, copilul îi urla în ureche printre lacrimi isterice câte un "AAAAAAAAA", a la Ilie Dobre. Lumea era vizibil deranjată de gălăgie și de conflict. Bunica (o femeie de vreo 55-57 de ani, aș estima eu) îi cerea încontinuu să se liniștească, pentru a-i putea da drumul; el era tot mai îndrăcit și urla tot mai tare. La un moment dat, i-am zis:
- Copile, te rog frumos să nu mai faci gălăgie, că deranjezi pe toată lumea din autobuz.
În acel moment, l-am văzut cum i-a dat bunicii un moment de respiro: și-a luat gura de lângă urechea ei, și-a înmuiat brațele, astfel încât femeia n-a mai fost obligată să-l controleze din forță, și și-a întors capul spre mine. A tras aer în piept și, cu o claritate și cu un patos pe care nu le bănuiam, m-a înjurat într-un hal care pe mulți i-ar fi descumpănit (bag seama că țâncul avea un complex Oedipian îndreptat împotriva mamei mele, care, sincer, n-avea de ce să fie adusă în toată nebunia asta). După care și-a strâns saliva și a scuipat în direcția mea. Problema era că mă aflam la cel puțin 2 metri de el și n-a reușit decât să-i scuipe pe oamenii care se aflau între noi. Și care, spre surprinderea mea, n-au reacționat nicicum. În momentul ăla știu că mi-am ridicat sprânceana dreaptă și, probabil schimbată la față, i-am zis cât am putut eu de calm:
- I-auzi ce frumos vorbești. Bagă de seamă, dacă vin lângă tine te.lipesc.de.geam.
Cred că am părut suficient de convingătoare, pentru că și-a îndreptat din nou atenția către bunica-sa - (femeia apucase să-i zică un timid "Nu ți-e rușine?") - și a început să-i toarne pumni în cap.
În momentul ăla, am început să vorbesc tare, în speranță că noi, personajul colectiv numit "restul călătorilor", vom reuși să facem ceva:
- Haideți să facem ceva s-o ajutăm pe femeia asta!
Mi-a răspuns un bărbat în vârstă, care stătea în drepta mea:
- Nu are ce să-i facă, copilul ăla e posedat.
[Trebuie să recunosc că nu-mi place defetismul ăsta și speram să aud ceva mai constructiv.]
La care bunica se apucă de plâns:
- No, spuneți și voi, ce să mă mai fac? Că am sunat la Protecția Copilului să mă ajute cu un sfat și m-am întrebat "Ce, doamnă, vreți să vă băgați copilul la nebuni sau ce?" [ Mda, halal ajutor.]
Strigătele și pumnii micului posedat continuau și, cum ne aflam în stație, și-a arătat fața șoferul, care, deranjat de balamuc, a încercat să fie autoritar:
- Vă rog să faceți liniște, pentru că altfel fie vă dau jos, fie chem Poliția.
Oricare dintre variante i-ar fi convenit bunicii, care a cerut, cu seriozitate cred eu:
- Domnule, vă rog frumos să chemați Poliția sau Salvarea.
Șoferul n-avea nicio intenție să-și ducă amenințarea până la capăt, așa că am pornit mai departe. Posedatul nu mai urla. [Hmm, poate am reușit s-o rezolvăm, totuși, mă gândesc. Hai să mă uit să văd ce face dracul.]
Surpriză!
Tăcea, pentru că era cu totul antrenat în a-i da bunicii-si cu picioarele în burtă, piept și oriunde apuca - se ridicase în picioare și-și descoperise avantajul de pe poziție înaltă.
În acel moment, un bătrân care statea pe rândul următor de scaune, nu mai rezistă și se apropie să-i spună să se astâmpere. La care băiatul îl scuipă în față și-i strigă:
- MIE NU-MI ZICE NIMENI CE SĂ FAC!!!
Și către bunică-sa, care încremenise:
- NU MĂ ATINGE!!!! PE MINE NIMENI NU PUNE MÂNA.
Între timp, bătrânul s-a șters tacticos de scuipat și s-a aplecat cu pumnul strâns peste scaun, ajungând la 5 cm de ochii băiatului. Cred ca atunci și-a dat puștiul seama că nu e buricul pământului - omul ăla era mai puternic și nu glumea deloc. A amuțit instant. Bunică-sa a zis un "Așa, foarte bine", ușurată. Bătrânul și-a păstrat poziția, până când o mămică de la jumătatea autobuzului, ce-și ținea pruncul în marsupiu, urlă către el:
- Să nu îndrăzniți să-l loviți pe copilul ăla, auziți??!!!
La care eu îi zic:
- Stați un pic: dar copilul ăla are voie să-și lovească bunica?
- Asta nu-i treaba noastră!
- Ei, nu zău? Și când copilul ăsta, la 18 ani, o să-și omoare în bătaie părinții și o să-l vedem la știri, nici atunci nu va fi treaba noastră?
Se pare că am câștigat disputa, pentru că mămica nu a mai scos niciun cuvânt. S-a uitat cu dușmănie la mine încă două stații, după care a coborât.
În spate, situația era un picuț mai bună, în sensul că bunica încasa pumni doar ocazional. Și-i zicea odorului:
- Stai mă în loc. Ce, noi, suntem țigani să facem scandal? Nu ți-e rușine?
Tonul era ridicat, să nu credeți că bunicii îi făcea plăcere să fie sac de box inert.
- NUUUUU!!! FAC CE VREAU, AUZI?! Uite, o să sparg geamul cu piciorul!
Prezența noului prieten al bunicii a împiedicat materializarea ameninințării.
Între timp, lumea din jur comenta cu jumătate de gură:
- Doamne, ferește!
- Așa ceva!...
- Dacă era al meu, i-aș fi arătat eu.
La care zic și eu:
- Eu l-aș fi făcut afiș.
- Da, și eu, dar vedeți, unii - cum a fost doamna dinainte - numesc asta "personalitate".
- M-as fi asigurat când era mai mic că-i conturez personalitatea cum trebuie, zic.
În fine, ajungem în stație și dracul nu vrea să coboare. Bunica trage în zadar de el. Prietenul bunicii o întreabă dacă are nevoie de ajutor. Șoferul își pierde răbdarea, închide ușile și pleacă mai departe spre depou.
Nu știu când și cum au coborât. În schimb, m-am năpădit o sumedenie de întrebări:
- Cum ajunge un copil așa?
- Care e soluția? Îi rog pe psihologi și pe părinții experimentați să se pronunțe, poate mă lămurește cineva?!
- Câți dintre voi l-ați fi bătut mai devreme în viață, ca să știe de frică și ca să învețe respectul și regulile de comportament în public?
- Pănă unde vorbim de abuzul împotriva copilulul și de unde începe abuzul împotriva bunicii?
- Dacă la 5 ani lovește, scuipă și înjură cunoscuți și necunoscuți de-a valma, ce o să facă la 10 ani copilul ăsta? Dar la 15? Ce faci dacă l-ai supărat - că e în stare să te aștepte pe o alee întunecată? Ce o să devină în viață? În cel mai bun caz, luptător de K1, nu?
- Cum se va comporta copilul ăsta în comunitate? Cum va putea să-l integreze o biată învățătoare în clasa 0 sau întâi (eu zic sa ne rugăm de pe acum pentru biata ființă în clasa căreia nimerește)?
- Oare sunt o ființă îngrozitoare dacă prima soluție la care mă gândesc e bătaia?
- Oare poate un psiholog să-l ajute și pe băiat, dar și pe familia lui?
- Nu e bătaie de joc să ai un copil ca ăsta? Știți cum fac presiuni părinții că vor să devină bunici (când ești adolescent se tem foarte tare că o să faci sex, de la o vârstă, numai asta își doresc să faci - ironia sorții)? Mno, fericiți amu bunicii?
Deci - păreri, soluții?!?
9 comentarii:
Lavinia,din pacate comportamentul este invatat si preluat de la adulti sau din mediul de joaca.In scoli si gradinite banuiesc ca sunt consilieri si psihologi care pot sa ajute.In cazul de fata cred ca ar trebui sa intervina parintii copilului in educatia lui sau sa apeleze la specialisti daca nu se descurca.Cat timp copilul este in formarea unei personalitati poate fi usor modelat si indrumat.Bataia nu este o solutie in nici un caz.Un ton impunator dar nu agresiv consider ca poate fi acceptat.Din pacate obraznicia este des intalnita in ziua de azi in cazul copiilor.
Salut. Tocmai am citit postarea....si am rămas fara cuvinte. Imi voi da cu părea strict din postura de mama.
1. Imi pare rau pentru tine ca ai asistat la asemenea scena. Sper sa nu rămâi marcată :)
2. Copilul in general imita comportamentul Adultilor. In mod clar aceasta agresivitate unde a văzut o ( înjurături, lovituri) fie in familie, fie in alt mediu unde se învârte. Nu copilul este vinovat, el la 5 ani nu face diferența dintre bine si rau. Vina este al adulților deoarece acest copil a ajuns asa, si vorba ta, cel mai probabil pe la 18 ani va fi un caz pentru știrile de la ora 17. In mod clar poate fi ajutat de psiholog sa-si îndrepte comportamentul, insa e nevoie si de ajutorul familiei ( părinți). Degeaba psihologul lucrează cu el, insa acasa lucrurile vor continua la fel.
Deobicei in astfel de crize, copilul trebuie sa te simtă lângă el si sa empatizezi cu el, încercând sa-l liniștești. Bunica clar era depașită de situație. Faptul ca mămica cu bebele in Marsupiu a zis sa nu fie lovit probabil gândea intr-un mod asemanator. Deasemenea cand nenea s-a repezit spre el, amenintandu-l cu bătaia reiese clar ca asa a fost obișnuit sa se potolească. Pe termen lung nu e soluție, din contra va acumula si mai multe frustrări, si comportamentul i se va înrăutăți. Din păcate sunt multe astfel de cazuri: lovim copilul sa se liniștească, si nu căutam sa rezolvam problema din spatele comportamentului. Din experiența cel mai ușor vorbești cu copilul, ii explici (la infinit același lucru) pana va înțelege.
Vei înțelege aceste lucruri doar cand vei avea copilul tau. Pana la bebe nu toleram copiii neascultători, needucați, insa după iti schimbi viziunea. :)
Copilul asta nu stie ce e iubirea :( Si daca nu stii cum e ceva ....cum sa poti manifesta asa ceva?
Crede-ma daca ar fi fost mai mult tinut in brate, iubit, si daca i se arata ca si el e IMPORTANT nu avea reactiile alea:
EU FAC CE VREAU, EU ....EU....si iar EU ...
Doamna cu bebele in marsupiu ...sigur stia asta. De aceea il purta in brate pe al ei.
Si da ....mai pe scurt...copii imita ce vad la adulti ...
Nu se poate aplica aceeasi metoda tuturor copiilor.
Ei se nasc cu un bagaj de porniri, care pot fi accentuate sau atenuate prin educatie teoretica sau exemplificata. Copilul din exemplu, in opinia mea, are mosteniri proaste si lipsa de educatie sau educatie inspre negativ, care au accentuat defectele.
Era bine de observat mai devreme tendinta lui si indreptata cu autoritate insotita de exemplu si, poate, metode punitive.
Acum, in cazul lui, in care bunica o fi singura care il creste/educa, manifestarea opiniei publice este imperios necesara, insa, in niciun caz aplecarea catre el cu dragoste in momentul crizei, nu aduce roade dorite - exemplul rabdarii bunicii, care a dat curaj si mai mare copilului.
Eu, personal, mama fiind, as proceda practic asa: in criza sau nu, as invita acasa un politist, in uniforma, care sa-i prezinte in mod grav viitorul lui in cazul in care continua comportamentul; copilul sa vada catusele, bastonul, sa inteleaga ca poate fi atins si sa stie ca va ramane fara mancare, apa, casa, intre unii mai rai decat el, pe care nu-i poate domina si, care, ii vor face mai rau decat face el acum altora.
Din comportamentul bland si fara reactie pe masura al bunicii, el a dedus ca de el nu se poate atinge nimeni si ca nimeni nu e mai tare decat el. Bunica trebuie sa inteleaga ca daca nu-l stapaneste acum, la 5 ani, mai tarziu va fi teroare absoluta, asa ca, trebuie acum, neintarziat, pedepsit promt in cazul manifestarilor de acest gen. Pedepsele trebuie sa creasca gradual, in functie de raspunsul lui la ele.
Lisa
copilul aveao criza de tantrum, cum zic englezii. sunt normale dar trebuie "tratate" cu fermitate (fara violenta, isterii sau amenintari din partea adultilor) de catre parinti.
Bunica nu intelege aceste cincepte si clar nu va stii sa reactioneze, amplificand problema. la fel si ceilalti adulti. singura reactie corecta a fost cea a mamicii cu marsupiu (sorry, asa este..) care a sesizat pericolul violentei.
revenind: copilul a facut o criza de nervi pentru ca nu a fost invatat de catre parintii lui cum sa isi contrioleze impulsurile. a cere ratiune unui copil aflat incriza e ridicol. incercati sa vorbiti logic cu un adult in criza si apoi extrapolati la lipsa de maturizare a unui copil de 5 ani.
Bunica clar e depasita. nu ar mai trebui sa fie "persoana de autoritate" daca nu il poate linisti. singurii vinovati in aceasta poveste sunt parintii, prin ceea ce au facut (sau nu).
in cultura romana aceste crize sunt vazute ca fiind semne de rasfat. nu sunt asa ceva. depinde de temperamentul copilului, de dezvoltarea lui si mai ales de cum stiu parintii si ceilalti adulti sa gestioneze aceste crize. la unii copii merge sa ii iei in brate, la altii sa ii ignori, etc. dar sunt crize considerate normale in literatura de specialitate si care se pot depasi usor.
in literatura romana sunt denumite "perioada opozationala". Piaget identifica aceasta etapa cu egoismul de la 2-3 ani (needucat se intinde peste 5 ani).
bun, sfarsind polologhia: sfatul meu, ca un parinte de copil care a facut crize in public, este sa ignorati acest co portament. dandu-i atentie nu faceti decat sa ii alimentati "sursa": eu sunt in centrul universului.
recomand literatura pediatrica si pedagogica in limba engleza. sunt prezentate inclusiv solutii. important este insa sa invartam si noi, ca societate, sa lasam aceste momente in sarcina parintilor, si sa nu intervenim creand o problema mai mare.
sorry, doctor's orders😏
E o situatie complicata. Nu cunosti istoric, nu ai idee ce educatie a primit sau mai bine zis nu a primit. Ce e sigur e ca toate astea vin MEREU din lipsa de atentie si din neglijare. Un copil nu se naste asa, ci ajunge sa dezvolte un asemenea comportament datorita frustrarilor si altor factori de acasa (violenta verbala si fizica, CU SIGURANTA). Cei care nu au intervenit au facut mai bine decat sa intervina cu amenintari verbale sau fizice. Faptul ca i-ai spus ca il lipesti de geam nu il ajuta cu nimic, nu il invata nimic in afara de faptul ca tu, o straina, ii poate face asa ceva. Asa ca el, la randul lui poate face asa ceva altora, acum sau cand mai creste, pentru ca a vazut ca se poate. Sa nu mai spun de barbatul care s-a apropiat de el... Mamica cu copilul in marsupiu are dreptate. Dar este nevoie de un anumit nivel de cunostinte ca sa intelegi asta.
Nu e ok ce se intampla si ce facea copilul, clar, nu e ok ca bunica e supusa la asa ceva, dar NU violenta e o solutie pt a educa copilul. Nu rezolva nimic, doar agraveaza. Atat cea fizica, cat si cea verbala. Nu ai dreptul sa spui nimanui ca il lipesti de geam. Bunica e depasita de situatie clar, si are nevoie de ajutor, dar nu in felul asta si nu de la strainii din autobuz. Copilul se simte pus la colt, clar ca reactioneaza si mai urat pt ca nu stie altfel. Are 5 ani. Din pacate, oamenii cu copii in situatia asta nu au idee ce sa faca, sau nu au resurse financiare sa faca ce trebuie. Sau nu au interes, referindu-ma aici la parinti.
Din experienta iti spun, cand ai copilul tau, iti mai schimbi ideile. Sau poate nu. Poate vei considera ca e o sa-ti lipesti copilul de geam. Ceea ce e trist.
Poate daca incerca cineva sa stea de vorba cu el si s-ar fi simtit ascultat si important,reactia lui ar fi fost cu totul alta.Concluzia: agresivitatea naste agresivitate si bataia nu e rupta din rai,asa cu credeau parintii nostri.Eu nu am fost si nu voi fi nevoita sa il fac afis niciodata pe copiii mei,deoarece ii educam prin exemplu, si ei stiu sa iubeasca pentru ca sunt iubiti.
Un mod foarte bun prin care ii arati forta fara sa continui cercul de violente e sa-l imobilizezi. il iei in brate si il tii strans cu bratele peste ale lui si picioarele lui intre ale tale pana se calmeaza sau oboseste sa se zbata si se inmoaie. asta aplic la "crize de nervi". Nu sunt de acord cu "discutatul" pentru ca nu functioneaza in orice situatie si atunci criza se amplifica. Sunt si eu mama de copil mic. il iubesc dar e un mare asshole uneori :)
Lipsa de educatie,daca a ajuns in faza sa loveasca adulti,clar l-au lasat sa faca absolut orice, a crescut ca o buruiana,e "trendy" si comod sa lasi un copil sa faca ce vrea,dar de fapt trebuie multa munca de cum se naste.Va fi un inadaptat.Daca parintii nu vor sa recunoasca greselile in educatia odorului va iesi un antisocial, inadaptat, un viitor delincvent.
Trimiteți un comentariu