miercuri, 29 august 2007

Fotbal pe jumătate

Meciul de aseară m-a făcut să trag o concluzie: pentru echipele româneşti ar trebui să se inventeze „fotbalul scurt”. Adică de o repriză de 45 de minute (cu întreruperi, cu alea-alea, joc efectiv de 30 de minute, că mai mult nu suntem în stare). Cum naiba facem să pierdem meciuri, respectiv calificări ca şi câştigate (vezi păţania Stelei cu Middlesbrough), cum revin adversarii pe teren ca zmeii şi noi jucăm mai prost ca-n curtea şcolii? Eu, stelistă înfocată, m-am entuziasmat la golul lui Dinamo, chiar am apreciat jocul din prima repriză, am lăsat spiritul naţionalist să primeze, am sperat...şi prin minutul 60 mi-am găsit altceva de făcut.

Şi ce penibile au fost declaraţiile de după ale lui Rednic...Golul 1 ne-a demoralizat, golul 2 ne-a pus plumb în picioare, de al 3-lea să nu mai vorbim... Păi a renunţat Middlesbrough când erau conduşi cu 3-0 la general? Sau Liverpool, în finala Ligii, când era condusă de Milan la fel de categoric? NU. Au pus mingea la centrul terenului şi de acolo au început să-şi zdrobească adversarii. Nicio echipă mare nu renunţă, ci luptă până în ultimul minut. Numeri golurile încasate, vezi câte trebuie să le dai şi te pui pe treabă. Ai luat n, dai n+1. Aritmetică simplă.

Apropo de ultimul minut. Poate avem nevoie şi de „fotbalul trei sferturi”, „fotbalul de 80-89 de minute”, că de cel „90+” arareori suntem în stare în cupele europene.

PS: pentru cei care cred ca mi-e uşor să vorbesc, că n-am făcut sport de performanţă, aflaţi că ştiu ce înseamnă să-ţi taie adversarul craca de sub picioare. După ce echipa mea de handbal era de vreme bună cea mai tare din oraş, am luat bătaie cu 30 la 3 de la echipa unei comune învecinate. Dar nu am zis că ne-au pus plumb în picioare. Am fugit şi am jucat cât am putut noi mai bine. A rezultat că fetele alea erau mult mai bune, pentru că proful lor făcea antrenamente regulate cu ele, le învăţase scheme etc., pe când noi jucam doar la ora de sport. Dar nu ne-am descurajat. Am jucat cu ele peste câteva zile şi situaţia a fost cu totul alta. Ne-au bătut cu 18-6. QED :P

luni, 27 august 2007

Seară demenţială la TV

Dumică seara, oră nedefinită (între 7 şi 9 putea fi orice, că am pierdut măsura). Ajung acasă şi aflu că n-am câştigat la loto. N-am nimerit nici măcar un număr. Şi că n-au câştigat nici ăia de la OTV, ceea ce mă face să mă simt mai bine. Bine, de aici încolo, fără glume.

TVR1: gala laureaţilor la Mamaia. Mi-am zis că asta-i seara care merită văzută (din zilele de concurs am văzut doar recitalul Taxi. Mişto, ca de obicei, deşi în formulă nouă). Aşa. Şi văd locul 2 la creaţie. Piesă de 2 bani. Cică s-a relansat unu’ Bogdan (numiţi, vă rog, un cântăreţ român cu acest prenume?!). Premiul 2 la interpretare. Un băiat care a plecat să-şi viziteze mama în spital. Premiul 1 la creaţie. O piesă în engleză (nu ştiam că regulamentul permite!!!), cântată/urlată de Luminiţa Anghel (mie îmi place mult de ea, dar tot cred că atunci când cască gura la maxim urlă, pe alocuri). Premiul 1 la interpretare: Lucia Dumitrescu, o fetişcană pe care am văzut-o premiată şi la Callatis (atunci, până să ajungă pe scenă, Dan Negru i-a zis de 5 ori Lucica...). A cântat „În singurătate”, piesa Laurei Stoica. N-am înţeles exact dacă locul întâi e de fapt premiul 2, după Trofeu. Oricum, mi-am zis că dacă ea e doar pe locul 1, cine ia Trofeul ar trebui să fie Mariah Carey. Dup-aia alte premii, iar Lucia, dar n-a mai cântat. Plictisitor de la o vreme, că marele premiu nu părea a fi anunţat curând.

Canal 1,2,3,4,5,6,7,8 (în 3-4 secunde) şi dau de Kanal Dezastru. Un jucător fuge la tuşier...Îl ia de gură, gât, îi dă la picioare, la coaste, îi spune într-o formă populară de condiţional-optativ ce i-ar face... Îmi dau seama că-i Ganea şi-mi zic „Dobitocul ăsta e terminat. Păcat de cariera lui”. Urmează comentarii gen „Incredibil” de 10 ori...şi aşteptarea prea lungă a reluării...

Lucia Dumitrescu a luat Trofeul Mamaia. Aha, deci e cum am zis eu, nu prea avea cine să o bată. Numai că fata a învăţat o singură piesă cu orchestra şi o cântă iar.

Canale....în sfârşit, emisiunea pe care o aşteptam: comentarii la demenţa temporară a lui Ganea, pe Telesport. Îl comentează oamenii cât îl comentează pe Ganea, când, la un moment dat, trec la arbitrul de centru. Moderatorul, savant, zice că „a avut o atitudine de kitchen”. Cuuuuuum? Nu l-au băgat în seamă şi repetă. „A avut atitudine de kitchen”. Şi se simte nevoit să le explice ignoranţilor care nu l-au înţeles. „Atitudine de laş...”. Mda, bravos, musieu Şarlă!

22.50 deja! Am ratat aproape tot episodul din Apprentice. Dau la timp să văd 4 oameni în sala de consiliu. Unul, în special, sare la gâtul unei Jennifer, care, cică, n-ar fi vândut bine. Alţi 2 băieţi îl susţin cu câte o aprobare din cap. Sunt siguri de izbândă. Fata se apară ca o leoaică. Îi zice lui Trump că face o greşeală dacă o concediază. Project managerul îi spune calm, dar zâmbind ca o hienă: „Ai eşuat, ai eşuat, ai eşuat”. Moment în care Carolyn îi zice sec „Ştii ceva, şi tu ai eşuat”. Apoi, apogeul. Trump: „E cea mai ruşinoasă înfrângere pe care am văzut-o vreodată. Sunteţi TOŢI concediaţi”. Trump rules.

Pe Dezastru se tot analizează motive. Iancu de Timişoara zice că nu ia lecţii de moralitate de la MM, că doar el a bătut un spectator.

Trump povesteşte episodul anterior....vizionare neîntreruptă pe A3, chiar şi pentru reclame. Şedinţa în consiliu. Trump, la un moment dat: „Clay, eşti antisemit?” (Nu era, dar făcea glume proaste); „Clay, eşti homosexual?”. Ăla cică da. And proud. Trump, natural: „E ok (să fi zis că nu-i!?). De-aia sunt meniuri în restaurante. Unora le place friptura, altora spaghtele”...bla,bla... „Adam, ai făcut vreodată sex?”. Ce mai, omul a prins o serie de întrebări bestiale. Răspunsul: „Nu mă simt confortabil vorbind despre asta”. Deci...

luni, 20 august 2007

Barcelooooona

M-am întors din Barcelona de 5 zile (* între timp au mai trecut 2 - weekendul - şi n-am putut posta, pentru că, în mod inexplicabil, n-am avut internet) şi îmi vine deja să mă urc pe pereţi. Acum, că sunt mare, aş vrea să fiu turist. Pentru că îmi place şi sunt foarte bună la asta. Dacă ştiţi pe cineva care angajează...

Revenind la realitate, m-am luat cu treaba şi am strania impresie că am lăsat concediul într-un trecut deja îndepărtat. A vă scrie câteva impresii va fi modul meu de amânare a uitării.

Începând cu începutul, să spunem că am făcut 12 ore din momentul în care am ieşit din casă şi până când am ajuns în apartamentul în care am stat 8 zile şi 9 nopţi. În ordinea mijloacelor de transport: autobuz până la Budapesta, Click Air până la aeroportul El Prat, tren regional, metrou. Partea pentru care aveam oarecare emoţii (de când cu Lost şi discuţia despre „ceaţa roz” din Grey’s Anatomy) era cea cu Click Air, companie de care nu auzisem înainte de a-mi lua biletul (am ales-o pentru că era cu 100 de euro mai ieftină decât toate celelalte). Ca de obicei, în aeroport analizam oamenii, gândindu-mă cum ar fi să fie ultimii pe care îi văd, care s-ar descurca pe o insulă pustie etc. Asta până decolăm, când îmi setez mintea pe ghicirea teritoriilor deasupra cărora zburăm, a pozelor cu norii, a cărţii pe care o port cu mine (de data asta a fost cea de verbe spaniole) etc, etc. Despre Click Air pot să zic că nu excelează în curăţenie (scaunul 18E avea o pată ce părea a fi suc lipicios, care nu se putea şterge cu şerveţelul, sub scaunul 17 F era un M&M portocaliu, iar la 18F, pe hârtia ce ţine loc de tetieră, era un fir de păr), că are scaune foarte înguste, dar şi personal amabil şi simpatic prin spangleza pe care o vorbeşte. Ziceam de preocupările din timpul călătoriei. În acest caz, am avut un neaşteptat şi neplăcut centru de interes pe scaunul din stânga mea, sus-amintit drept pătat, pe care a stat un spaniol între două vârste, bronzat, nebărbierit, transpirat şi sforăitor. Mi-am dat pumni în cap că nu am luat cu mine hârtiuţele pe care am încercat parfumuri în duty free şi am dat aproape la maxim MP3 playerul, dar pe porţiunile lente tot auzeam grohăieli porcine.

În fine...

Am ajuns la aeroport şi de acolo m-a preluat Colin, căruia îi datorez toată această vacanţă. Pe urmă... minim 8 ore de somn, shopping-ul zilnic de 3-4 ore, urmărirea sistematică a obiectivelor turistice trecute pe hartă, filme, plajă (dar nu cât să mă bată soarele în cap). Câteva observaţii şi sfaturi practice:

- limbile cele mai vorbite în Barcelona sunt, în ordine, franceza, spaniola, italiana, catalana. Româna foarte puţin (dacă am întâlnit vreo 15 turişti români în total...)

- catalanii ăştia au probleme cu aerul condiţionat. Dacă mergeţi des cu metroul sau dacă staţi mult prin magazine, riscaţi să vă îmbolnăviţi. Diferenţele de temperatură sunt semnificative (de exemplu, cum aerisirea în tunelele de metrou e proastă, e foarte cald în staţie, iar când intri în metrou, te izbeşte un frig de frigider.)

- nu v-aş recomanda să intraţi în Sagrada Familia, că e şantier. Deci, cheltuiţi mai bine altfel ăia 9 euro. Dacă sunteţi curioşi, vă dau poze. Iar dacă sunteţi fani Gaudi, nu vă pot opri. Eu nu sunt. Deci n-aş da în veci 16,50 euro să intru într-o casă construită de el. Oricum, nu rataţi Catadrala Catalunyei.

- tot la capitolul „nu rataţi”, pot să vă zic de locurile mele preferate: Placa Catalunya, plaja, la Rambla, zona pietonală, Montjuic, Muzeul Ciocolatei, unde e, probabil, cea mai bună ciocolată caldă din lume (deh! noblesse oblige [luaţi una mică, să nu daţi în diabet!]). Merge şi Parcul Guell (dar să ştiţi că dragonul ăla din mozaic ce apare pe toate vederile e un mare fâs), şi parcul Arcului de Triumf şi cu siguranţă sunt şi alte locuri frumoase de care îmi voi aminti după ce voi fi terminat textul ăsta. Vă las plăcerea de a le descoperi.

- în clubul Harlem sunt super concerte de jazz. E aproape de Placa de la Constitucion, căutaţi-l!

- amatorii de Camp Nou să ştie că un tur costă 11 euro, iar vizitarea muzeului alţi 9. Un tricou cu Unicef pe piept e peste 60...

- O călătorie cu metroul e 60 de cenţi.

- Barcelona e un oraş foarte bine adaptat pentru a integra persoanele cu handicap. De altfel, am văzut foarte multe astfel de persoane. Oricum, peste tot pe stradă există rampe, şi astea au cât trebuie, adică 15 grade, nu 30-45, ca la noi. O singură excepţie regretabilă: metroul şi trenurile nu sunt adaptate, având trepte la 30 de centimetri sau chiar mai mult.

- Tot mulţi (şi frumoşi) sunt şi metrosexualii şi homosexualii (unii sunt şi una şi alta). Oricum, e remarcabil că ţara Inchiziţiei a legalizat căsătoria cuplurilor gay...

- Traficul e extrem de degajat. Sensuri unice, şoferi politicoşi, ţară/regiune autonomă civilizată... Aparatele de aer condiţionat sunt ascunse în balcoanele de fier forjat (astea din urmă m-au dus cu gândul la Paris) şi uite aşa, clădirile lor nu sunt mâncate de „ciuperci” precum cele din Bucureşti.

- Cel mai frumos cuvânt în spaniolă e rebajas...

La întoarcere, tot scaun la geam, alt personaj. Româncă. Şi-a pus centura imediat ce şi-a găsit scaunul. Nu pot să mă abţin de a vă zice imaginea la care mă ducea cu gândul...balenă eşuată. A trebuit să ies de la geam, dar ea nu s-a mişcat. Şi-a arătat către soţul ei, pe româneşte, nemulţumirea („No, pă’ n-o văzut că ne-am aşezat?!”). A rămas cu impresia că sunt străină, având în vedere că citeam Brave New World. M-am abţinut din a-i spune ceva pe româneşte la plecare...

Budapesta-Cluj a fost parcă mai lung decât Cluj-Budapesta. Şi mai trist... Mi-am revenit luni după 14 ore de călătorie şi, după 4 zile de serviciu, am ajuns în momentul prezent. Next destination: London (hopefully)... Hasta la vista!

joi, 2 august 2007

Maine

Maine plec la Barcelona. Vin pe 13. Va aduc poze.