M-am întors din Barcelona de 5 zile (* între timp au mai trecut 2 - weekendul - şi n-am putut posta, pentru că, în mod inexplicabil, n-am avut internet) şi îmi vine deja să mă urc pe pereţi. Acum, că sunt mare, aş vrea să fiu turist. Pentru că îmi place şi sunt foarte bună la asta. Dacă ştiţi pe cineva care angajează...
Începând cu începutul, să spunem că am făcut 12 ore din momentul în care am ieşit din casă şi până când am ajuns în apartamentul în care am stat 8 zile şi 9 nopţi. În ordinea mijloacelor de transport: autobuz până la Budapesta, Click Air până la aeroportul El Prat, tren regional, metrou. Partea pentru care aveam oarecare emoţii (de când cu Lost şi discuţia despre „ceaţa roz” din Grey’s Anatomy) era cea cu Click Air, companie de care nu auzisem înainte de a-mi lua biletul (am ales-o pentru că era cu 100 de euro mai ieftină decât toate celelalte). Ca de obicei, în aeroport analizam oamenii, gândindu-mă cum ar fi să fie ultimii pe care îi văd, care s-ar descurca pe o insulă pustie etc. Asta până decolăm, când îmi setez mintea pe ghicirea teritoriilor deasupra cărora zburăm, a pozelor cu norii, a cărţii pe care o port cu mine (de data asta a fost cea de verbe spaniole) etc, etc. Despre Click Air pot să zic că nu excelează în curăţenie (scaunul 18E avea o pată ce părea a fi suc lipicios, care nu se putea şterge cu şerveţelul, sub scaunul 17 F era un M&M portocaliu, iar la 18F, pe hârtia ce ţine loc de tetieră, era un fir de păr), că are scaune foarte înguste, dar şi personal amabil şi simpatic prin spangleza pe care o vorbeşte. Ziceam de preocupările din timpul călătoriei. În acest caz, am avut un neaşteptat şi neplăcut centru de interes pe scaunul din stânga mea, sus-amintit drept pătat, pe care a stat un spaniol între două vârste, bronzat, nebărbierit, transpirat şi sforăitor. Mi-am dat pumni în cap că nu am luat cu mine hârtiuţele pe care am încercat parfumuri în duty free şi am dat aproape la maxim MP3 playerul, dar pe porţiunile lente tot auzeam grohăieli porcine.
În fine...
Am ajuns la aeroport şi de acolo m-a preluat Colin, căruia îi datorez toată această vacanţă. Pe urmă... minim 8 ore de somn, shopping-ul zilnic de 3-4 ore, urmărirea sistematică a obiectivelor turistice trecute pe hartă, filme, plajă (dar nu cât să mă bată soarele în cap). Câteva observaţii şi sfaturi practice:
- limbile cele mai vorbite în Barcelona sunt, în ordine, franceza, spaniola, italiana, catalana. Româna foarte puţin (dacă am întâlnit vreo 15 turişti români în total...)
- catalanii ăştia au probleme cu aerul condiţionat. Dacă mergeţi des cu metroul sau dacă staţi mult prin magazine, riscaţi să vă îmbolnăviţi. Diferenţele de temperatură sunt semnificative (de exemplu, cum aerisirea în tunelele de metrou e proastă, e foarte cald în staţie, iar când intri în metrou, te izbeşte un frig de frigider.)
- nu v-aş recomanda să intraţi în Sagrada Familia, că e şantier. Deci, cheltuiţi mai bine altfel ăia 9 euro. Dacă sunteţi curioşi, vă dau poze. Iar dacă sunteţi fani Gaudi, nu vă pot opri. Eu nu sunt. Deci n-aş da în veci 16,50 euro să intru într-o casă construită de el. Oricum, nu rataţi Catadrala Catalunyei.
- tot la capitolul „nu rataţi”, pot să vă zic de locurile mele preferate: Placa Catalunya, plaja, la Rambla, zona pietonală, Montjuic, Muzeul Ciocolatei, unde e, probabil, cea mai bună ciocolată caldă din lume (deh! noblesse oblige [luaţi una mică, să nu daţi în diabet!]). Merge şi Parcul Guell (dar să ştiţi că dragonul ăla din mozaic ce apare pe toate vederile e un mare fâs), şi parcul Arcului de Triumf şi cu siguranţă sunt şi alte locuri frumoase de care îmi voi aminti după ce voi fi terminat textul ăsta. Vă las plăcerea de a le descoperi.
- în clubul Harlem sunt super concerte de jazz. E aproape de Placa de la Constitucion, căutaţi-l!
- amatorii de Camp Nou să ştie că un tur costă 11 euro, iar vizitarea muzeului alţi 9. Un tricou cu Unicef pe piept e peste 60...
- O călătorie cu metroul e 60 de cenţi.
- Barcelona e un oraş foarte bine adaptat pentru a integra persoanele cu handicap. De altfel, am văzut foarte multe astfel de persoane. Oricum, peste tot pe stradă există rampe, şi astea au cât trebuie, adică 15 grade, nu 30-45, ca la noi. O singură excepţie regretabilă: metroul şi trenurile nu sunt adaptate, având trepte la 30 de centimetri sau chiar mai mult.
- Tot mulţi (şi frumoşi) sunt şi metrosexualii şi homosexualii (unii sunt şi una şi alta). Oricum, e remarcabil că ţara Inchiziţiei a legalizat căsătoria cuplurilor gay...
- Traficul e extrem de degajat. Sensuri unice, şoferi politicoşi, ţară/regiune autonomă civilizată... Aparatele de aer condiţionat sunt ascunse în balcoanele de fier forjat (astea din urmă m-au dus cu gândul la Paris) şi uite aşa, clădirile lor nu sunt mâncate de „ciuperci” precum cele din Bucureşti.
- Cel mai frumos cuvânt în spaniolă e rebajas...
La întoarcere, tot scaun la geam, alt personaj. Româncă. Şi-a pus centura imediat ce şi-a găsit scaunul. Nu pot să mă abţin de a vă zice imaginea la care mă ducea cu gândul...balenă eşuată. A trebuit să ies de la geam, dar ea nu s-a mişcat. Şi-a arătat către soţul ei, pe româneşte, nemulţumirea („No, pă’ n-o văzut că ne-am aşezat?!”). A rămas cu impresia că sunt străină, având în vedere că citeam Brave New World. M-am abţinut din a-i spune ceva pe româneşte la plecare...
Budapesta-Cluj a fost parcă mai lung decât Cluj-Budapesta. Şi mai trist... Mi-am revenit luni după 14 ore de călătorie şi, după 4 zile de serviciu, am ajuns în momentul prezent. Next destination: London (hopefully)... Hasta la vista!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu