Se afișează postările cu eticheta Films. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Films. Afișați toate postările

sâmbătă, 2 iulie 2022

TIFF 2022

În ordinea vizionării, iată experiența mea de anul acesta:


Call Jane (Rețeaua Jane): Un film important, despre vremea de dinainte de Roe v. Wade. O serie de femei curajoase se organizează să ofere servicii de avort în condiții decente. Au avut 12000 de intervenții, cu nicio victimă, până au avut norocul să se autodesființeze după sentința din Roe v. Wade. Elizabeth Banks arată că poate avea roluri serioase. Sigourney Weaver e la fel de mișto și de badass ca în toate filmele ei. Un film calm, realizat cu blândețea pe care doar o femeie-regizor poate să o transmită, care arată cinismul bărbaților trecuți de prima tinerețe cu privire la viața femeilor: dacă ai 50% șanse să mori ducând o sarcină până la capăt, pe ei nu-i interesează; trag din trabuc și ridică din umeri. Secretara unuia dintre doctori îi spune jovială lui Banks: "Aruncă-te pe scări, dragă, eu așa am rezolvat". Credeam că e un film despre istorie, dar, din păcate, e un film despre prezent. Săptămâna următoare femeile din SUA au pierdut dreptul constituțional de a alege cu privire la viața lor. Pare că dorința de a controla tot, mai ales corpul, mintea și acțiunile femeilor, va fi o luptă de durată. America nu mai este farul călăuzitor al drepturilor omului, iar noi, femeile din lumea întreagă, trebuie să rămânem în alertă. Cum spunea o doamnă venerabilă printr-o pancartă după ce Polonia a restricționat dreptul la avort: "I can't believe that after all these years I still need to fight for this shit!"

Heaven Above (Precum în cer): O nebunie de film sârbesc. Poveste în 3 acte, oarecum interconectate. O incursiune în imageria Balcanilor de la începutul anilor '90, urmărită până în prezent  - de la baracă, la apartamentul de lux. Și 3 idei faine după scrierile unui autor căruia nu i-am reținut numele. 
1. Ce faci dacă-ți crește coroană de sfânt. Păi, protagonistul a fost pus să păcătuiască pentru a o pierde și... n-a ieșit bine.
2. Dacă un criminal ar renaște prin credință în dimineața execuției sale și ar reveni la forma de nou-născut, ai mai omorî bebelușul?
3. Dacă hrana sufletească ce vine din a privi un tablou s-ar transforma în hrană efectivă, ar deveni Pământul un loc mai bun? Surprinzător, nu neapărat. Unii nu vor să eradicheze foametea din lume, ci vor doar să fie ei bogați și să aibă controlul resurselor.
Bonus: veți afla că știți deja să înjurați în sârbă.

Despre trup și suflet: mult-premiatul film unguresc pe care nu l-am văzut acum 5 ani, când a apărut. Mai bine mai târziu decât niciodată. De neratat. El și ea, cu idiosincrasiile lor, își dau seama că noaptea visează același lucru. Dar oare vor reuși să-și găsească drumul unul spre celălalt și în viața reală? Nu vreau să dau niciun indiciu, dacă nu l-ați văzut. Un film care te unge pe suflet, care mie îmi amintește de Whisky, pe care l-am revăzut în primăvară la Victoria, la vreo 17 ani după ce a câștigat Trofeul Transilvania. Încă un film făcut de un rezigor femeie.

Alcarras: programarea la ore de vârf și în locațiile vedetă a crescut așteptările în legătură cu acest film. Doar că s-a dovedit un film numai bun pentru dormitat. Genul ăla de film spaniol de care am văzut cam multe în ultima vreme în care nu se întâmplă mai nimic. Adică filmezi niște personaje câteva zile și se ajunge la concluzia anunțată în primele 10 minute. Și dacă mă filmezi pe mine 3 zile în viața mea normală poți să scoți de-un film ca ăsta. Adică voi avea parte de o întâmplare sau două mai deosebite, de un dialog mai interesant, dar, în esență, nicio scenă memorabilă, niciun punct culminant. Îmi amintește de un alt film spaniol anost, văzut anul trecut, în care personajul principal feminin e filmat cum stă în orașul ei într-o săptămână de concediu. Nu știu, sincer, dar valul ăsta nou spaniol nu-mi spune nimic. Mai bine fac eu un film despre cum am fost în vacanță în Croația și mi s-a stricat mașina - e muuuult mai interesant.

Eu sunt Zlatan: un film din secțiunea EducaTIFF, drăguț și inspirațional. Cartea e, cică, mult mai bună. Bad boy Zlatan are fitilul scurt, face prostioare, dar, în esență e de treabă. Este povestea copilăriei lui, înainte de a fi recunoscut ca un superstar. Un băiat de 1.95, căruia îi place fotbalul și care s-a ridicat la nivelul de sportiv de performanță chiar dacă a făcut adesea foamea.

Cetățeanul Ashe: nu am prins nicio secvență cu Arthur Ashe la TV. Dar l-am prins pe Ilie Năstase, care ne povestește amintirile lui. Inclusiv la proiecția acestui film. Ashe a fost un băiat care a făcut totul ca la carte. Norocul vieții lui de tenisman a fost că tatăl lui era îngrijtorul unor terenuri de tenis aflate la 10 minute de unde locuiau. Un băiat inteligent și calm, care și-a câștigat prin valoarea personală dreptul de a fi singurul negru care intra în cluburile și vestiarele albilor. Când i s-a cerut să se manifeste zgomotos împotriva discriminării în SUA, nu a făcut-o; vocea lui a fost mult mai calmă și, pe termen lung, s-a dovedit a fi mult mai influentă. Genul de activist care a refuzat să aibă virulența "ortodoxiei negre", pentru că avea alt stil. Cam ca Obama. Corpul lui a fost, însă, prea fragil. Infarct și bypass la 36 de ani, tumoare cerebrală la 49 și ghinionul de a fi primit transfuzie cu sânge infectat cu HIV. Mort de SIDA la nici 50 de ani. Își dorea să fie ținut minte ca fiind mai mult decât un sportiv. Filmul ăsta îi va îndeplini dorința. Ah, da, iar la anul, la TIFF, vom vedea premiera filmului lui Tudor Giurgiu despre Ilie Năstase.

Rhino. Un film ucrainean, cu multă violență, dar pe care îl recomand. Scena de început e cea mai frumoasă poveste vizuală despre trecerea timpului - păcat că filmul nu a continuat așa și păcat de final, care a părut fușerit. Probabil s-a pus atâta suflet în început, că n-a mai avut timp și chef regizorul să se aplece și asupra sfârșitului. Actorul a luat, pe bună dreptate, premii de interpretare: n-ai ce să-i ceri mai mult unui actor.

Gotland (Tărâmul Domnului): Ne-am dus să-l vedem pentru că ne interesează tot ce e islandez, în perioada asta. Dacă totul merge bine, luna asta facem concediul acolo. Deci m-am dus pentru peisaje... și am adormit. E un film de autor, în care trebuie să ai răbdarea să privești un minut o erupție vulcanică. Un film care îmi amintește de The Power of the Dog, doar că n-a avut aceeași putere narativă și același final apoteotic. E, totuși, un film de 3/5, poate chiar mai mult, dacă te prinde în dispoziția necesară.

El Buen Patron (Cel mai tare șef): premiat de spanioli drept cel mai bun film al anului. Cu Javier Bardem. Un pic de pomul lăudat. M-am dus cu așteptarea să fie o comedie spumoasă, dar n-a fost. Dacă îl luați ca atare, poate vă va plăcea mai mult. Cel mai bine se doarme la Iulius Park Open Air, deci cred că am ratat niște secvențe, pe alocuri.

Evenimentul: Un film extraodinar. M-am dus la cinemaul din cartier luată pe sus direct din meetinguri corporatiste, m-am bucurat de al doilea aur al lui David Popovici cu 2 minute înainte de începerea proiecției și mi-am dat seama destul de repede că e un film bun. Dar nu reținusem sinopsisul, nici ce premii a luat, nici cine e actrița. Când am văzut numele de Anamaria Vartolomei pe generic mi-am spus că toate premiile sunt meritate. Încă o poveste care credeam că este despre trecut, dar este, în mod dureros, încă actuală. Încă o poveste despre câte vieți s-au pierdut din cauza avoturilor ilegale. De data asta, scena este Franța. O poveste personală, după cartea lui Annie Ernaux. Povestea e din anii '60, cartea a ieșit în 2000, iar filmul în 2021, iar scriitoarea a fost implicată în producție. De data asta, regizorul-femeie spune povestea nu cu blândețe, ci cu furie. Scenele viscerale sunt absolut necesare. Ca să nu uităm. Anamaria Vartolomei spunea într-un interviu că un jurnalist bărbat a venit la ea și i-a spus că întotdeauna a fost împotriva avorturilor, dar că filmul ăsta l-a pus pe gânduri. Da, e un film pe care trebuie să-l vadă bărbații. Și trebuie să-l vadă și fetișcanele vesele din SUA care sărbătoreau deunăzi că guvernul a impus reguli noi ca să le controleze corpul și care ziceau că trupul lor nu e trupul lor. Un film care m-a făcut să mă gândesc la 4, 3, 2, la Decrețeii și la cele 10000 de românce care și-au pierdut viața din cauza decretului lui Ceaușescu.

Balaur: lungmetrajul de debut al unui IT-ist din Piatra Neamț. Pornind de la un fapt divers real - o preoteasă profesoară de religie are o aventură cu un elev de liceu -, credeam că se va ajunge într-o zonă interesantă. S-a ajuns într-o zonă de thriller filmat la Vâlcea, un fel de Fatal atraction meets Desperate housewives, care m-a dezamăgit. În fine, am știut că pot să-mi iau liniștită bilet la filmul câștigător al festivalului, pentru că nu urma să fie ăsta.

Full time: un film despre viața nebună pe care o ducem cu toții încercând să balansăm un job cu viața de familie. Un film despre oamenii muncitori cărora nu le ajung banii, despre dificultatea de a te angaja după o anumită vârstă, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă mamele. Ritmul e amețitor, iar filmul își transmite eficient mesajul. Finalul este bine realizat: când, după ce ai peirdut tot, îți dai seama că, totuși, totul va fi bine, tragi un plâns care să spele toate relele.

Metronom: ritmul poate fi lent, dar are acel "ceva" pe care îl au toate filmele românești bune de după 2000 - o scenă care te zguduie. În cazul ăsta, e scena de la Securitate. Să nu uităm niciodată ce otravă a fost comunismul!

Crai nou: un film de debut premiat, cu o regizoare simpatică, pe care mi-a făcut plăcere s-o ascult povestind mai multe despre idee, intenție și procesul creativ. Mă bucur că poetul mi-a povestit ce a vrut să spună poetul, pentru că altfel rămâi foarte confuz după filmul ăsta. Cea mai amplă colecție de personaje disfuncționale pe care le-am văzut la un loc.

Navalny: un documentar despre un erou al zilelor noastre. Un masterclass de jurnalism. Sper doar ca Rusia să-l merite. Vă închipuiți o lume fără Putin și cu Navalny președinte al Rusiei...? Speranța moare ultima.

Fuga din Mogadishu: pentru mine, cinemaul corean e un brand. O promisiune a calității. N-am fost dezamăgită.

Casa noastră (Utama): în 20 de ani de festival, publicul și juriul de specialitate nu s-au pus niciodată de acord cu privire la cel mai bun film din competiție. Până acum. Un film absolut minunat. Încă un film sud-american de pus la colecția filmelor pe care mi le voi aminti întotdeauna: Whisky, La jaula de oro, Utama... Un film despre lumile pe cale de dispariție. Vorba lui Tudor Giurgiu - povestea putea să fie și în Apuseni. Totuși, avem ca locație Bolivia, lângă Uyuni (fun fact: redacția AperiTIFF are nevoie de Google maps, pentru că au prezentat povestea ca refuzul unui cuplu de bătrâni care refuză să se mute în orașul alăturat, La Paz (sic!)). Limbi: quechua, spaniolă. Predicție: extincție. Poveste spusă în ritmul realismului magic specific locului, prin lentila tragică a zilelor noastre dominate de tehnologie. Film făcut cu oamenii locului și cu un actor profesionist. Personaje la fel de puternice precum domnul Sabin din Întregalde. Pe ansamblu, când va veni la cinema (cele mai mari șanse sunt la Victoria), să mergeți să-l vedeți. În acest moment, filmul are 239 de voturi pe IMDB. Merită mai multe. Lumea merită să știe despre acest film.

Fiica: o adolescentă însărcinată e găzduită de profesorul ei de la școala de corecție și de soția lui, cu condiția să le dea lor copilul. Un alt film care se transformă în thriller. Nu mi-a displăcut.

Dean Martin: The King of Cool: un documentar drăguț, în care mi-ar fi plăcut să fie mai multă muzică. Genul de film la care să te uiți acasă, pe Netflix sau HBO. L-am ales pentru locație - Muzeul de Artă -, dar pot să spun că la Iulius Park e mai comod.

Pe ansamblu, o ediție bună a TIFF-ului. Nu am găsit duda aia care mă ia prin surprindere în fiecare an - și pe care bag seama că o caut în subconștient :)

La anul și la mai multe filme!