Vanitas vanitatum et omnia vanitas

Vă provoc să găsiţi o vorbă mai adevărată decât life sucks and then you die. Şi să vă gândiţi la conceptul propus de Logan's Run: dacă ar fi să ai o viaţă în care să nu ai nicio grijă, dar în care regula ar fi că trebuie să mori la 30 de ani, ce ai face, cum ţi-ai trăi viaţa? Dincolo de un film, dacă ar fi să ştii că cineva va muri la 33 de ani, cum i-ai spune să-şi trăiască viaţa? Dacă ai şti că mai ai de trăit 3 ani - după care vei muri subit, dar fără suferinţă - cum ai trăi? Ce ţi-ai îngădui să speri? Ce ai îndrăzni să faci? Ai trăi o viaţă pioasă? Te-ai duce la biserică, încercând să câştigi pariul lui Pascal? Ţi-ai da demisia? Ai spune mereu ce gândeşti? Ai avea o aventură? Ţi-ai mărturisi atracţia faţă de cineva? Te-ai lăsa în voia vreunei relaţii ce era nepotrivită pe când credeai că vei trăi cât să vezi primele cazuri de teleportare? Te-ai duce în jurul lumii? Ai face copii? Ai divorţa? Ai scrie? Ţi-ai juca toţi banii la cazino pe o carte? Ţi-ai cere iertare pentru toate micile mizerii pe care le-ai făcut unuia, altuia? Ţi-ai lua un credit?Ai deveni filosof? Ţi-ai face testamentul? Ai bea? Te-ai opri din băut? Ai cânta pe stradă? Te-ai retrage la ţară? Ţi-ai dona banii cercetării? Ţi-ai vedea de treabă ca şi până acum, în speranţa că se va spune despre tine că ai fost un om decent şi demn? Sau ...?

Toamnă-n septembrie

Îmi amintesc ca am început căutările după "Toamnă-n septembrie" în urmă cu... să tot fie doi ani?! Erau oameni care ştiau de piese premiată la Mamaia, doar că nu era chip s-o găsim. Evrika! Moculescu a cântat-o în emisiunea lui de la TVR şi acum există pe youtube. Deci am rezolvat subiectul ăsta.




Dar a apărut altceva. Poate oi fi un dinozaur, dar îmi amintesc de Sfinx Experience. Îmi amintesc că Crina Mardare (n-am avut cum să evit alăturarea...), actualmente profesoara de canto a tuturor megastarilor şi X factorilor în devenire, cânta cu Zoia Alecu şi cu alţii şi erau destul de difuzaţi de TVR. Şi ţin minte nişte versuri scrise de Zoia care erau cam aşa: "Zi după zi, merg pe stradă-aiurea, sper că te voi întâlni, într-o zi". Şi de aici, blank. Şi ştiu şi cum se cântă versurile astea. Am fost la un concert al Zoiei - mai mult pentru connaisseuri - dar nu a cântat piesa asta (aici aş pune un disclaimer, prietenii ştiu de ce). Iar orice căutare pe google sau youtube returnează rezultat vid. Deci, o fi iar un caz de toamnă-n septembrie, de va trebui să treacă ani până să mi se împrospăteze memoria? Ştie cineva despre ce piesă vorbesc?

Momentul zilei

Trăiesc, probabil, cea mai agitată perioadă din viaţa mea de până acum. Ca să nu zic că nu mi-a fost aşa de rău niciodată, pot să zic că am avut momente în care mi-a fost mai bine, în care am fost mai liniştită. Am fost de două ori pe cale să plec din ţară (prietenii ştiu ce, cum şi de ce...), am plecat după 3 ani dintr-o companie în care m-am simţit extrem de bine şi am încercat să evit, pe cât posibil, marcarea momentului despărţirii (probabil mi-am refulat nişte emoţii, care se vor revărsa când mă voi aştepta mai puţin), am găsit o nouă provocare profesională şi cred că s-au întâmplat şi altele. Ideea e că fiecare zi e un roller coaster, în care trec de la punctul cel mai de jos la culmile cele mai înalte.

Aşa a fost şi ziua de azi. Am început în groapă, apoi am atins o culme pe care n-am mai atins-o de 6 luni. Să vă zic de culme: conduceam de dimineaţă prin oraş spre o destinaţie, şi, odată ajunsă, trebuia, desigur, să parchez. Am găsit un loc, dar se preta la parcare laterală. După ce, cu vreo 3 zile în urmă, am făcut o parcare laterală pe trotuar la 5 cm de boscheţi (oamenii normali lasă un metru...), azi a trebuit să mă mişc destul de repede, pe o stradă semi-circulată. Am tras aer în piept şi am executat, cuminte, teoria: ne oprim în paralel cu maşina din faţă, marşarier până în dreptul geamului din spate, virat maxim spre stânga şi revenire uşoară. Şi... a ieşit perfect!!! Puţine momente de glorie din viaţa mea se compară cu ăsta! Eram cu o colegă şi i-am spus că atunci când îmi va fi mai rău mă voi gândi la acest moment şi-l voi preţui veşnic. La urma urmei, de când am terminat şcoala de şoferi, n-am trăit o asemenea bucurie decât de 2 ori în viaţa mea.

Mai spre seară, am prins curaj şi am parcat încă de vreo 3 ori. Ultima dată - la Polus. Când dau să plec, maşina mea înaintează greu, ca şi când ar trece peste ceva - un bomp sau un purcel - ceva de genul ăsta. Bag în marşarier şi insist. O maşină aştepta să-mi ia locul. Calc pedala, dar maşina parcă se încovoia şi nu vroia să calce porcul în picioare. Nici eu nu insist, că nu vreau să omor porcul de tot. Mă gândesc să mă dau jos, să verific dacă nu mi-a pus cineva piedică, dacă nu mi-au blocat roţile. Opresc motorul, iar maşina ce aştepta se îndepărtează - probabil şi-a dat omul seama că nu-i chip să biruie cu mine. Pe când îmi desfac centura, observ că frâna de mână e încă sus. Mă gândesc: oare asta să fie problema? Nuuu, n-are cum. Să mai încerc o dată? Hai, totuşi, să o las jos. Şi aşa a scăpat porcul de roţile mele...

City break: Bucureşti. Episodul 2 - Bon Jovi

N-am cum să scap fără să vorbesc despre concert. Unul pe care îl aşteptam de 15 ani. Şi a venit, în ziua de graţie 10 iulie 2011. Ca să fiu sigură că nu-l ratez, mi-am luat bilete din februarie. 180 RON. La "normal circle". Eu şi alţi 50.000 de oameni...

Şi a venit ziua de graţie, cu o căldură de nesuportat. Mi-am promis că nu mă duc să mă izbească soarele Arabiei în cap ca o sabie, deci că o să merg la o oră decentă la faţa locului. Mă aşteptam ca Bon Jovi să înceapă să cânte pe la vreo 22.00, deci mi se părea decent să apar pe la 20.00 pe acolo. Din fericire, am avut insipiraţia să o sun pe Sanda (îi pomenesc numele, pentru că ştiu că citeşte:) şi am aflat cu stupoare că trupele din deschidere au început să cânte la 18.30. Deci - fuga fuguţa spre Piaţa Constituţiei. Am ajuns pe la 19.00, mi-am luat apă de pe bulevard de la Mic.ro şi am băut-o înainte să intru. Asta pentru că era năduşeală şi pentru că am stat o oră la rând să intrăm. Şi cum stăteam noi la coadă - şi eram ameninţaţi de către bodyguarzii băgători de seamă că o să ni se ia aparatele foto - mi s-a părut că aud nişte aplauze mai intense din partea publicului, în depărtare... Eh, zic, o fi bună trupa din deschidere (cele două trupe au fost selectate de public printr-un concurs la Rock FM). Şi, câteva minute mai încolo, mi se pare că aud "Shot through the heart and your to blame, darling, you give loooove a bad name...". Şi atunci a început lumea să se agite, să fluiere în spatele nostru, să nu mai aibă răbdare. Deci concertul a început la 8 fix, pe lumină, şi mulţi au fost surprinşi - spun asta pentru că în drumul spre coadă am lăsat în urmă sute de oameni care stăteau şi aşteptau pe bulevard (şi înclin să cred că 95% dintre ei aşteptau să intre la concert). Oricum, cine stătea pe bulevard cu faţa spre Casa Poporului n-a auzit mai nimic.

După ce treceai de prima barieră, ajungeai la a doua, unde îţi arătai biletul şi ţi se controla geanta. Mi-am ascuns aparatul cât de la fundul traistei s-a putut, dar mâinile dibace ale controloarei l-a găsit. Cred că dacă privirile ar fi putut ucide, aş fi fost condamnată deja. Mă gândeam că dacă îmi comentează, fac o nenorocire. Doar că nu mai era timp pentru percheziţii de genul ăsta cu sute de oameni nervoşi că nu pot trece de barieră. Deci am trecut, într-un final, şi am ajuns în normal circle pe a treia melodie.

Odată ce am prins rădăcini - poate la 100 m de scenă? - am făcut poze şi filme pe care nu le-am downloadat încă. În prima parte a concertului n-am prea recunoscut melodiile, şi parcă lucrurile nu erau ideale. După aceea au scos la înaintare piesele bune. It's my life, Runaway, Bad medicine, Bed of roses, I'll be there for you. Mi-a plăcut că s-au jucat cu piesele evergreen şi au cântat şi Old time rock 'n roll (pe care n-aş fi ştiut-o dacă nu m-aş fi uitat atâta la American Idol). Şi după aceea au făcut o pauză de maxim un minut. Şi eu n-am fost pe fază, dar după au cântat piesa mea preferată de la ei (ex aequo cu Always) - Someday I'll be Saturday night. În visele mele - şi cele din somn, şi cele cu ochii deschişi - mă vedeam întotdeauna cântând piesa asta live cu Bon Jovi, pe scenă. Ei, acum am cântat-o live - şi pe o rază de mulţi metri nu cred să fi fost cineva să ştie versurile - doar că el era pe scenă şi eu mă filmam în mijlocul publicului...Mno, mai puţin decât ideal, dar va trebui să găsesc - de preferinţă mai devreme decât mai târziu - nişte mecanisme de coping.

A doua parte a concertului - începând cu Someday I'll be Saturday night - a fost genială. Bisul a durat 40 de minute - cred că mult mai mult decât şi-au propus ei iniţial. Şi au încheiat apoteotic, cu Twist and shout. Dacă nu se făcea ora 23.00 (când probabil a expirat autorizaţia de la Primărie), cred că ar mai fi cântat vreo 20 de minute. De exemplu, n-au cântat This ain't a love song, Blaze of Glory, Lie to me...

Deci, că deja m-am cam întins: organizarea la intrare a fost proastă (erau nişte străini care ziceau, resemnaţi, că peste tot în regiune organizarea e la fel), dar trebuie să salut instalarea acelor ecrane imense, care îţi permiteau să vezi bine şi de la 150 de m. Dar ecranele ţin de trupa Bon Jovi, iar organizarea - de românii noştri...

Câteva observaţii de culoare:
- era plin de bulgari pe acolo, care bulgari insistau să-şi afişeze steagul peste capetele oamenilor şi să blocheze vederea celor mai din spate; noi, ăştialalţi, i-am dezvăţat rapid de prostul obicei. Mă bucur că Bon Jovi a luat pe Bed of roses un steag românesc, că altfel ne trezeam cu un scandal diplomatic. Sau cel puţin mediatic, de genul "Îi mulţumesc doamnei ministru"...
- a lucra la Guvern sau la Parlament vine cu nişte beneficii în natură: erau zeci de oameni care vizionau concertul de pe clădirile ministerelor din jur şi mai ales de pe terasa Casei Poporului.
- cei de la zona VIP stăteau lejer pe scaun, dar erau la 75 de m în spatele meu, deci cel mai bine e să fii la golden cirle, nu la VIP
- după concert am rămas în centrul vechi. Noi - eu şi Sebi - şi încă 10.000 de oameni. Două ore mai târziu, am luat un taxi, iar şoferul era uimit de câtă lume mai avea de dus acasă. Şi ne-a mai zis un detaliu interesant - tocmai dusese acasă un bodyguard care i s-a lăudat că a făcut o căruţă de bani lăsând oamenii să intre la VIP cu 100 RON în loc de 600. Alt job cu beneficii...

City break: Bucureşti. Episodul 1 - Bute

Notă către mine însămi: 9-10 iulie 2011 = Bute + Bon Jovi.

Nu voi zăbovi asupra drumului dificil cu Dacosul, pe caniculă, spre Bucureşti; nici asupra lumii pestriţe din zona autogrii Militari, nici asupra traficului nebun de aici.

Să comentez desre gala lui Bute mai întâi, zic, că tot vuieşte presa despre ea şi tot am văzut-o pe viu. Păi: în primul rând, am stat la două rânduri în spatele familiei lui Bute, în sectorul VIP A2, onoare pentru care am plătit 180 RON. Am recunoscut diverse personaje pe acolo, de la Ganea, Vanghelie, Ţiriac - tătăl şi fiul, Dukadam, Mihai Gâdea, Mircea Badea+Carmen Brumă, Funeriu, pe tipul de la Justiţie (mă uimeşte că ştiu cum îl cheamă pe Funeriu şi nu-mi vine rapid în minte numele ministrului Justiţiei...), şi evident, mai către începerea meciului decisiv, pe doamna Udrea. Iarăşi, am fost foarte uimită că am ratarea blondei în alb, care iese în evidenţă - şi pentru că e blondă, şi pentru că albul se observă uşor şi pentru că e Udrea şi te aştepţi să stârnească reacţii. De altfel, am auzit mai târziu un comentariu şi m-am prins de ce am ratat intrarea doamnei ministru - mă uitam la Puya. Mişcare deşteaptă a echipei de comunicare a doamnei ministru. De reţinut.

No, acum că ne-am lămurit cine a mai fost pe acolo, să zicem câte ceva despre box. Mi-au plăcut meciurile românilor şi mă bucur că au câştigat toţi - şi nu oricum, ci prin KO. Am nişte poze şi înregistrări din unghiul opus celui transmis la televizor. Le voi împărtăşi dacă îmi permite spaţiul de pe blogger. Aş vrea să descriu atmosfera, dar îmi vin în minte doar clişee - superb, super, incendiar... Da, exact cum aţi văzut la televizor. Pe viu se adaugă doar o năduşeală severă - noroc că aveam antrenamentul de pe Dacos. No, iada, iada, iada, Bute a câştigat, totul era minunat, când Bute face prima gafă de când îl urmăresc eu (a doua e cămaşa roz de după...). Da, faza cu "îi mulţumesc doamnei ministru". Stupid, inutil zelos şi regretabil. N-are sens să insist cu motivaţia. În momentul ăla l-am considerat pe Bute un pic naiv şi cam influenţabil. S-a evidenţiat după aceea că l-a pus Rudel Obreja să facă asta. Chiar nu era cazul. Cel mai mult m-a deranjat momentul pentru că m-a luat pe nepregătite. Nici cu gândul nu gândeam că ar fi potrivit într-un moment de genul ăsta să-i mulţumeşti unui oficial. Să sperăm că la anul la Olimpiadă medaliaţii nu se apucă să-i mulţumească lui Funeriu că a contribuit la prezenţa la Londra... Cât depre Rudel Obreja, l-am văzut azi la Realitatea şi mi s-a părut cel puţin dezagreabil. Tot încerc să găsesc o expresie potrivită... nu ştiu, balcanism scabros? A zis practic că el l-a făcut pe Bute, că Udrea avea nişte bani de cheltuit pe brandul de ţară, deci bine că i i-a dat lui, etc., etc. Păcat de eveniment, pe cuvânt!

Alte comentarii, poate nevăzute la TV.
- O cameră a stat tot timpul pe mama lui Bute, care mamă nu s-a uitat nicio secundă la meci - stătea cu capul întors într-o parte şi cred că o altă membră a familiei îi povestea ce i se întâmplă.
- Ţiriac era în primul rând, dar cred că n-a văzut nimic din prima repriză, pentru că nişte matahale din forţele de ordine stăteau cu faţa la ring şi cu fundul spre el - probabil ca să-i protejeze pe boxeri... În pauză, a venit un nene în costum dintre organizatori şi i-a hâşîit (i-a împrăştiat) de acolo.

Mă opresc aici şi revin cu impresiile de la Bon Jovi.