Dacă mi-ar păsa ce zice lumea...

...vinerea asta aş fi putut fi foarte jenată de două ori.

Dimineaţa:
Intrarea în parcarea de lângă Iulius Business Center este condiționată de activarea badge-ului personal de către IT-iștii Iulius Mall. La mine pasul fusese făcut, doar că mi-am pierdut badge-ul și a trebuit s-o iau de la capăt. Prin urmarre, iată-mă mergând la Recepția de la etajul 2 pentru a-mi cere activarea badge-ului. Cum intru în Recepție, pe canapeaua de așteptare îl văd pe un fost coleg (parcă s-a schimbat un pic, îmi zic) pe care îl salut:
- Ciao!
- Ciao!, îmi zice zâmbind.
- Cam ciudat că n-a continuat conversația, mă gândesc. În fine, fiecare cu ale lui...

Doamna de la Recepție mă trimite la intrarea în parcare, să dau cu cardul pe cititor. Trec pe lângă coleg și mi se pare ciudat că nu zice nimic (dacă el, ca bărbat, n-o zis nimic, io, ca femeie ce să zic...?), prin urmare, pentru că nu vreau să încep o conversație de complezență ciudată cu nimeni, mă limitez la a-i zâmbi. El zâmbește înapoi.

Mă întorc din parcare și trec iar pe lângă el. Evident, n-am cum să mă prefac că nu există, doar am fost colegi, nu? Deci mai stabilesc o dată contactul vizual. De data asta, îmi zâmbește el primul, prietenos. Mă simt încurajată, deci încep conversația:
- Ce mai faci?
- Bine, uite, acuma aștept pe cineva.
Punct, pauză, altceva n-a avut de spus. Nici măcar un Dar tu? de politețe. Cam necioplit, totuși, nu? OK, n-am socializat niciodată prea mult, dar nici măcar 3 fraze nu putem schimba între vechi colegi? În fine, nu-i cazul să-mi bat capul cu toți indivizii. Deci mă întorc cu spatele la el, cu fața la doamna de la Recepție și-i dau badge-ul doamnei, ca să facă ce trebuie făcut în sistem. Totuși, ceva nu e coșer, deci nu mă rabd, și mă întorc și-i pun singura întrebare al cărei răspuns ar putea clarifica totul:
- Te confund?
- [Foarte distrat] Cel mai probabil, da.
- [Cu zâmbetul omului care a înțeles că s-a prins târziu] OK:)
- Se va activa în cursul zilei de azi, îmi spune doamna de la Recepție.
Îi mulțumesc și dau să plec, când nefostcolegul meu decide să încheie politicos întâlnirea:
- Să ai o zi bună!
Mă întorc mirato-distrată și...ce-i să-i mai zic? Să-l întreb dacă s-a distrat bine? Dacă vrea să ne împritenim? Mă limitez la... Și tu!

***

Seara:
Trec pe lângă doamna de la Recepție și o întreb dacă știe dacă badge-ul meu a fost activat. Apropo, mașina îmi era deja în parcare, pentru că de dimineață folosisem badge-ul altcuiva; pentru ieșire, însă, aveam nevoie ca al meu să funcționeze. Înțeleg că doamna n-are de unde să știe și că trebuie să merg să testez la cititor. Așadar, mă îndrept spre cititor. În jur, vreo 10 oameni care fumează și povestesc la sfârșit de program și de săptămână. Cu cel mai natural gest, dau cu badge-ul și constat că bariera se deschide. Bun, deci pot să ies și cu mașina. Normal, intru în parcare prin dreptul barierei ridicate. Și atunci observ: oamenii erau siderați că am dat cu badge-ul să intru în parcare. Pentru ei, n-avea niciun sens. De ce nu intră pe lângă barieră, că doar este loc pentru pietoni să treacă? De ce și-a ridicat bariera? Cam asta cred că se gândeau. Mi-am zis că-i caz clasic de mulți văd, puțini pricep și m-am dus la mașină. În altă ordine de idei, când am ajuns acasă, ușa de la bloc era larg deschisă, dar tot am dat cu badge-ul de interfon...

Cum să pui un om în încurcătură de 3 ori în 2 minute

Într-o dimineaţă nebună la birou, am decis că era nevoie să-mi ofer un cadou - un capuccino decaf de la Starbucks (da, te costă cât o mână şi-un picior, dar te face să te simţi bine...). Prin urmare, împreună cu o colegă cu care aveam ceva de discutat, mergem la Starbucks şi ne întrerupem discuţiile numai cât să dăm comanda către vânzător. Şi pentru că, oricât ai fi de ocupat, tot poţi strecura o glumă bună, în momentul în care omul mă întreabă "Ce nume să trec pe pahar?" (apropo, chiar apreciez că şi-au schimbat întrebarea de acum câteva luni - "Cum te cheamă?"), mă întrerup din conversaţia cu colega cât să-i spun foarte serioasă "Catwoman" şi îmi continuu nestingherită discuţia.
Omul a reacţionat foarte bine; da, s-au văzut două secude de derută (ce aliteraţie am produs!), dar mi-a scris numele cu conştinciozitate. Ce-o fi crezut cu adevărat... e, probabil, altă poveste.

Bun, deci aşa l-am pus pe om în încurcătură prima dată. Cu intenţie.

Doar că în următorul minut l-am încurcat rău de încă două ori şi m-am simţit destul de prost. Trebuie să menţionez că omul emana un amestesc de oboseală, calm şi/sau defetism cum rareori întâlneşti.

Deci, după ce scrie cuminte "Catwoman", îmi spune cât costă. 14 lei. Cu marea mea orientare către lucrătorii din faţa mea, mă gândesc că-i mai uşor dacă-i dau 54 (că n-aveam decât de 50 şi de 1), ca să-mi dea 40 rest. Prin urmare, îi întind una de 50 şi 4 de 1 şi-i zic:

-  14, da?
- Da, îmi răspunde.

Îmi continuu eu liniştită conversaţia, în timp ce cu coada ochiului îl văd punând bancnotele în casă, pe mărimi şi cu o parte a creierului îmi aşteptam restul. Omul îmi întinde bonul şi-mi mulţumeşte. Fără rest. Moment în care îi zic:

- Dar vezi că ţi-am dat o hârtie de 50.

Omul se scuză, îşi aminteşte (că doar se jucase adineaori cu mărimea bancnotelor) şi-şi cheamă şefa să-i deschidă casa.

- N-am fost atent - hârtia era de 50, nu de 10 - şi trebuie să-i dau restul... Printre dinţi, în faţa clientului, şefa cea cu jumate de metru mai scundă decât el îi zice:
- Bine, dar să fii mai atent. Mi s-a părut că aud un mic sâsâit de şarpe în feedback-ul ăla. Interpretarea mea - că astfel de situaţii se întâmplau des şi că fata era destul de iritată. În fine, mă gândesc, fiecare cu job-ul lui, eu îmi văd de conversaţie în timp ce-mi aştept restul.

Şi restul vine. 36 de lei.

Inspir adânc, îmi analizez partea de vină şi n-am ce-i să fac. Ştiu ce va urma.

- Scuze, dar pe lângă hârtia de 50, ţi-am dat şi 4 de un leu. Îţi aminteşti? Credeam că e mai uşor să-mi dai rest 40...
- Mă scuzaţi...

Apoi îşi cheamă din nou şefa, care, dacă ar fi putut, l-ar fi pus la colţ pe coji de nucă, se deschide casa şi-mi primesc restul. Şi am plecat un pic supărată că eu n-am fost cât de poate de clară în intenţii, iar el n-a fost deloc atent...

Interesanta lejeritate a ființei

Vi se întâmplă câte odată să stați și să vă minunați de cât de mult vi s-au schimbat obiceiurile în ultimii, să zicem, 15 ani? Am pus limita asta, pentru că atunci am început să fiu nedespărțită de computer și de telefonul mobil. Vi s-a întâmplat în ultima vreme să mergeți undeva fără telefon? Și dacă da, nu ați devenit anxioși? Nu v-ați întrebat cum ați putut trăi înainte fără el? Cum de ați putut ține legătura cu oamenii înainte, cum de ați putut avea prieteni? Și cum de v-ați simțit în siguranță când nu erați la un apel distanță de orice ajutor v-ar fi trebuit? Dar fără acte și bani - ați mai plecat recent pe undeva (până la magazinul din colțul blocului nu se pune)? Ați rezista într-un experiment social în care ați fi lăsați la o anumită distanță de casă numai cu hainele de pe voi?

Ei bine, toate aceste întrebări mi s-au ivit cu ocazia unei întâmplări - s-o numim haioase - de la birou. Aveam într-o seară un meeting prelungit cu șeful, iar la final știam că sunt la limită pentru a ajunge la programarea de la masaj. Dau să merg în birou, când, surpriză - biroul era închis cu cheia. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru - că ultima colegă a plecat și a închis ușa, crezând că nu mai e nimeni. Bine, la început, vrei să înțelegi cum s-a întâmplat, având în vedere că ție ți se părea evident că haina și geanta ta sunt vizibile pe scaun. Dar treci peste asta și vrei să găsești o soluție. De fapt, mai întâi, faci inventarul: ce resurse am? Păi, eu aveam un sacou pe mine (automat am făcut calculul că n-aș muri de frig dacă aș ieși așa afară), un badge (absolut inutil, că de ieșit oricum poți) și un iPhone (ei, da, ăsta e un instrument util). Și faci planul de acțiune - e absolut normal să crezi că poți deschide ușa care te desparte de cheia de la mașină, de acte, de bani etc. Și atunci suni colegele pe care le-ai închis și tu la rândul tău - dar care au reușit să se descurce - să vezi ce-i de făcut. Afli că ți se poate da cheia de rezervă. Dar planul pică, pentru că e prea târziu și nu are cine. Suni la cine ar ști. Îți dă indicații despre cum să ajungi la setul de chei. Și... stupoare: trebuie să-ți identifici cheia dintr-o grămadă de 100. Și după ce nu reușești 10 minute să găsești eticheta potrivită, începi să te întrebi cât e de important pentru tine să urmezi planul inițial și te întrebi dacă ar fi așa de rău dacă te-ai descurca altfel. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vrei doar să te descurci și te consolezi cu o serie de măcar, cel puțin, bine că-uri:
Ce bine că am, totuși, telefonul...
Ce bine că sunt îmbrăcată destul de gros...
Ce bine că știu măcar un număr de telefon la care să sun...
Ce bine că sunt în Cluj, unde cineva tot mă poate ajuta...
Cel puțin știu orașul și vorbesc limba, deci cumva tot ajung în Mănăștur...
Măcar mai am niște colegi pe aici să-mi dea bani de bilet sau de taxi...

Și uite-așa, te întrebi dacă poți intra în propria-ți casă, dacă ajungi acolo. Asta e noua - și singura - prioritate.

Din fericire, Sebi a răspuns la telefon din prima - ce bine că nu era la tenis, de exemplu! - și era în centru, la jumătatea distanței dintre serviciu și acasă. Prin urmare, am luat bani împrumut și am ajuns să beau o bere la Toulouse (masajul ar fi fost o complicație inutilă), intrând în local cu restul de la 50 de lei, badge-ul și iPhone-ul. Dar, vă spun, m-am întors de câteva ori să-mi verific haina și geanta pe spătarul scanului - până când mi-a intrat definitiv în cap că nu le aveam - și m-am simițit liberă și vulnerabilă în aceeași măsură. Am decis de la început că urma s-o iau ca pe o experiență pozitivă, așa că ne-am distrat făcând scenarii din categoria Ar fi fost mai rău dacă... 

Episoade din astea se pot întâmpla oricui. Cel mai ciudat, însă, a fost acel sentiment de nesiguranță, izvorât din faptul că-mi lipseau 3 din cele 4 lucruri esențiale de care ai nevoie când nu ești acasă - telefon, bani, acte, chei. Și parcă aș vrea să mă duc câteodată la munte, unde să am doar hainele de pe mine, unde banii să nu valoreze mare lucru, telefonul să nu aibă semnal și să n-am de ales decât să relaționez cu lumea, să respir și să observ fără grabă și fără presiune. Aproape o aroganță, nu?

Lista de lecturi

În primul rând, promit că într-o zi voi face ordine pe blog-ul ăsta, folosind categorii, subcategorii etc. Dar nu înainte de a-mi face ordine pe birou, în dulap etc.

Până atunci, însă, voi actualiza această postare, pentru a descrie în câteva fraze cărțile pe care le citesc, grație ideii de a face un tur al Europei prin lectură.

***

Franța

Patrick Modiano, În cafeneaua tinereții pierdute

Patrick Modiano a câștigat Nobelul anul acesta, iar eu i-am cumpărat cartea în ziua în care s-a făcut anunțul. Ceea ce mi se pare frumos. Cartea asta se citește repede și te poate lăsa cu mai multe senzații: de inutilitate a vieții, de întrebare asupra sensului ei sau cu o indiferență moderată prin deferența datorată unui laureat al Nobel-ului. Veți găsi multe descrieri ale unor locuri boeme din Paris, veți fi transpuși în mijlocul unei găști de pierde-vară (evident, aici puteam să spun boemi, tineri visători, oameni în căutarea unui înțeles al existenței) și veți simți că n-are cum să se termine bine (dacă titlul e vreo indicație). Ce mi-a plăcut la nebunie a fost scrierea cinematografică (Modiano a scris și scenarii de film) - aceeași perioadă e descrisă din perspectiva mai multor protagoniști, iar potretul lui Louki se îmbogățește cu fiecare contribuție. Sintetic spus, o carte agreabilă.

_________

Elveția

Jacques Chessex, Vampirul din Chessex

Asta e o cărțulie de 70 de pagini, numită roman. E o scriere ce-mi amintește de stilul doctorilor legiști - lapidar, frust, specific - și care transpune în ficțiune un dosar de presă incendiar de acum 90 de ani. Subiectul: niște cazuri de necrofilie și zoofilie puse pe seama unui nenorocit nesănătos la cap. Poate prea grafic și scabros pe alături, dar ipoteza finală e o lovitură de maestru. Mă abțin cu greu să n-o divulg. În rest, chiar dacă oficial pot să trec Elveția la citite, cred că literatura acestei țări mai merită o șansă...

_________

Belgia/Franța
Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală

Această doamnă născută în Belgia e prima femeie primită în Academia Franceză. Pentru că acțiunea e, în special, la Bruges, pun cartea asta la capitolul Belgia. Evident, mi-aș dori să citesc și altceva. Cât despre carte, e un roman istoric - tipic pentru Yourcenar - care s-a scris din bucăți, în 40 de ani. De la jumătate devine pasionant. Medicul filosof și abia incidental alchimist Zenon e un om progresist pentru sec. XVI, cu preocupări... periculoase, gen interesul pentru transfuzii și descifrarea bolilor omenești. Ateismu-i transpus într-o carte și concepțiile lui prea liberale îl determină să trăiască sub un nume fals. Om pățit și umblat prin lume, reușește cu destulă măiestrie să nu-i supere prea tare nici pe catolici, nici pe reformați, nici pe flamanzi, nici pe spanioli, dar nu poate scăpa unui denunț calomnios. Genul de erou care moare pentru un principiu, în condițiile lui, chiar dacă i se oferă o portiță de scăpare. O carte destul de proaspătă și azi, la aproape 50 de ani de la apariție.


__________

Suedia
Jonas Jonasson, Bărbatul de 100 de ani care a ieșit pe fereastră și a dispărut

Această carte e un alt fel de Forest Gump. Adică e minunată. Un personaj naiv pe alocuri, isteț în altele este implicat în tot felul de evenimente istorice și marchează istoria secolului XX. De la Franco, la Mao, Stalin, tracând prin Gulag și pe la 2 președinți americani, Allan pune explozibili, frace bombe atomice, stă în închisoare, învață limbi străine și-și ia viața de la capăt atunci când se plictisește. Inclusiv în ziua în care împlinește 100 de ani și hotărăște s-o șteargă de la azilul de bătrâni. Povestea de după împlinirea rotundei vârste e la fel de frumos spusă, într-o tentă de comedie albă-neagră, parcă scrisă cu intenția de a sparge box-office-ul. Se va face un film după asta și va fi grozav. Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimul an. Cu mimim două zâmbete pe pagină. Deja mi-am cumpărat-o pe următoarea: Fata care l-a salvat pe regele Suediei.

 ***
Fata care l-a salvat pe regele Suediei e o carte la fel de minunată. Cred că autorul primește provocări de la prieteni: scrie o carte în care să atingi următoarele subiecte - Africa de Sud, diamante, Suedia, China, monarhie, anarhie și, mai ales, bomba atomică. Iar rezultatul este o îmbinare magistrală de întâmplări la limita absurdului. O altă carte nostimă, de citit pe nerăsuflate. Sunt fan și voi cumpăra și următoarea carte de Janasson. Trebuie să recunosc că aș fi dezamăgită să mai apară vreo bombă atomică și data următoare... 


________

Austria
Elfriede Jelinek, Pianista

Mi-au trebuit câțiva ani să termin această carte. Cel puțin vreo 5. Știam că am lăast-o baltă, dar nu-mi aminteam de ce. Prin urmare, singura soluție a fost s-o iau de la început. Și, la început, cartea pare interesantă: inituiția îmi spunea că focusul va fi pe viața irosită sub papucul mamei a unei pianiste semi-talentate și, evident, domnișoară bătrână. Ceva carte despre emancipare sau ratare, cu potențial patricid, oricum, ceva foarte freudian, că tot ne aflăm la Viena. Am dreptate doar parțial. Pianista domnișoară bătrână se dovește a fi nu frigidă sau poate moartă sexual cum ai putea crede după primele zeci de pagini, ci cu totul altceva. Urmează pagini întregi despre voyeurism, automutilare genitală, seducție, sexualitate și violență. Domnișoara pianistă vrea să fie dominată, cere bătaie, dar nu-i place când o încasează. Relația cu mama ei eșuează în plan litarar într-un para-viol filial, deși dimenisiunile ar fi putut fi mult mai interesante. Concluzia mea: e curios, dar se pare că se dă Nobelul și pentru literatură masochistă.


__________

Germania
Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi

Prima carte a Hertei Muller pe care o citesc și nu destul ca să-mi fac o impresie. În cartea asta nu se întâmplă mai mult de 20 de lucruri factuale, puse cap la cap, dar elementele terorii cotidiene pe vremea Securității sunt punctate cu talent. Doamna Muller e poetă pe alocuri, ca de exemplu când creează imaginea că din pumnul de sâmburi de cireșe pe care un personaj figurant și le pune în poșetă, ar putea să-i crească o livadă de cireși. Ca fir al poveștii, personajul feminin este chemat, din nou, la interogatoriul de rutină și intimidare la Securitate, iar călătoria cu tramvaiul până acolo e prilej de evocare a unor episoade vesele și triste ale vieții ei. Nu vă zic dacă ajunge și ce i se întâmplă - suspansul face parte din însuși conceptul acestei cărți.

 __________

Albania
Ismail Kadare, Umbra

Am aflat de cartea asta fie de la emisiunea lui Radu Paraschivescu, fie de la cea a lui Dan C. Mihăilescu (cea din urmă desființată între timp). Nu știam de Kadare, dar e un autor important; de altfel, există un raft la Librăria Universității cu titlurile lui. Cărțile lui, ca ale Hertei Muller, sunt cioburi, fragmente, fâșii din peisajul vieții cotidiene în comunism. Și rezultă că metodele comuniștilor din Albania sunt desprinse din același manual rusesc care s-a aplicat și la noi. Umbra e povestea unui cineast care are șansa - sau neșansa, depinde cum o privești - de a călători în străinătate în timpul regimului comunist. Evoluția lui spre paranoia și spre paralizie în acțiune e ușor de ghicit. Dacă omul cu care vorbesc e spion? Dacă află că m-am îndrăgostit? Dacă mă saltă? Etc. Etc. Occidentul e, în același timp, și Tărâmul Făgăduinței, și Valea Plângerii, și, posibil, antecamera Iadului. Carte de citit dintr-una, pe caniculă, la adăpostul copacilor, pe o bancă în Parcul Central.  

Nu mai e timp de nimic

Constat cu tristete ca nu mai am timp de nimic. Sau ca, de fapt, imi consum timpul cu lucruri pe care trebuie sa le fac, nu pe care vreau sa le fac, iar asta imi seaca energia. As vrea sa scriu despre intamplarile amuzante de saptamana trecuta, sa ma vad cu prieteni vechi, sa citesc din noile carti pe care mi le-am cumparat (ce-mi place ca am acum un criteriu geografic dupa care le cumpar!) si cate si    mai cate... Poate saptamana viitoare?