Versiunea mea de Rai

Am mers la Paris la două săptămâni după atacurile teroriste și am regăsit un oraș fermecător, care refuză să se lase destabilizat de niște cretini cu mitraliere. Poate itinerariul făcut ar merita un post separat, însă punctul culminant - și, de altfel, ceea ce m-a determinat să merg de la bun început - a fost concertul Queen+Adam Lambert. Dacă dați un search prin arhiva blogului, veți vedea că eu sunt un super fan Adam Lambert, încă de când l-am descoperit prin American Idol. Și, de când m-a ajutat să import un cal în România, și eu și fostul meu șef îi suntem îndatorați. Pe scurt - aș fi mers la concert și dacă venea doar Adam. V-am zis că va fi un star internațional de cel mai mare calibru, iar colaborarea cu Queen e prima confirmare (dacă nu mai face nimic cât trăiește, tot e o super-realizare). Nimeni nu e mai freddiemercuryan decât Adam Lambert și nimeni n-ar putea cânta cu Queen mai bine decât o face el. Deci sunt fan. Și separat și în combinație.

Să începem cu partea organizatorică. Ne scria pe bilet ora 20:00, iar pe o aplicație de mobil "ușile se deschid la 20:00", prin urmare am vrut să fim printre primii acolo și am targetat ora 20:00. Am ajuns la 20:15 și eram însoțiți de puțină lume pe cărarea spre locație, Le Zenith. Mai multă lume mergea la Filarmonică (apropo, clădirea accea arată impresionant; m-aș duce la Paris și numai pentru un concert acolo). Intrăm în sală, căutăm "fosa" - că acolo aveam locuri -, când surpriză! nu mai era loc să arunci un ac. N-am ajuns primii, ci ultimii. Concertul a început în fix 3 minute. Eram la puțini metri de scenă, dar toată lumea era mai înaltă decât mine (pentru Sebi era OK). Îmi trăgeau cu ochiul niște trepte goale de care mă despărțea un lanț, precum și o balustradă. Am ales să mă sui pe balustradă pentru prima piesă, însă știam că nu voi rezista mult - mă țineam din forță, cu două mâini. Prin urmare, îi zic lui Sebi:
- Nu pot rezista așa tot concertul. Mă mai sui la piesele mai cunoscute.
Și atunci, domnul de pe scări, de dincolo de balustrada de care mă țineam îmi zice:
- Vorbiți românește?
- Da!
- Nu vreți să veniți pe scări?
- Mânci, calule, ovăz?! Cum să nu!?
Și uite așa am stat la vreo 6m de extensia scenei (scena era un Q, iar panglica lui Q venea super aproape de noi), pe scări, tot concertul. I-am văzut pe Brian May, Roger Taylor și Adam Lambert de mai aproape decât am văzut orice vedetă internațională. Am filmat cât am putut - și până mi se umplea spațiul pe iPhone - de unde niște întreruperi în filmele pe care mi le-am pus pe canalul de YouTube.

Despre concert: ei au ales doar piese la care John Deacon n-a participat (el e al patrulea membru originar al Queen, care s-a pustiit de câțiva ani în casă; îl interesează doar finanțele trupei și n-a acceptat să cânte oricine cu Queen; de exemplu, pe Robbie Williams l-a desființat).

Morala pe care mi-a subliniat-o binefăcătorul meu (român stabilit de peste 25 de ani în Franța, venit la concert cu fiul lui) este:
- Vedeți, dacă nu vă e rușine să vorbiți românește în Franța, vi se vor întâmpla lucruri bune.
I-am explicat că n-am niciun complex în fața francezilor și că pot să le arăt oricând diferența între diversele categorii de români pe care îi poți întâlni în Franța.

Și acum, muzica!

Adam Lambert spune că n-ar fi știut ce dracu ar fi făcut cu viața lui dacă n-ar fi existat Freddie Mercury. Ușor de înțeles: un băiat flamboyant, cu pasiune pentru cântat și actorie și-a găsit idolul de mic. După Freedie Mercury era mai ușor să declari că ești gay. Adam povestea într-o înregistrare că atunci când și-a făcut curaj să "iasă din dulap" în fața familiei și le-a mărturisit că e homosexual, aceștia i-au spus relaxați și un pic distrați: "Știm, dragă". În sensul ăsta, cred că Freddie a salvat vieți.

Cât de bine îi prinde experiența de pe Broadway lui Adam! Parcă s-a născut să cânte cu Queen, nu?!

Brian May e incredibil - dincolo de abilitățile de chitarist, omul ăsta a scris majoritatea pieselor Queen. Când a cântat Love Of My Life ne-a zis să cântăm cu el și ne-a promis că se poate întâmpla ceva magic. Adevărat.

Adam Lambert a mers la audițiile American Idol cu Bohemian Rapsody. Acum o cântă în concert. Cu Queen. Mai rar se văd lucruri mai tari.




Restul filmelor - pe canalul meu de YouTube. Și pe tot YouTube-ul, că doar toată lumea avea un telefon mobil.

Deci, dacă mor, ca acest concert vreau să arate Raiul.

Să nu uităm, și Brian și Adam au vorbit despre libertate, iar acest logo a fost proiectat înainte de bis. Queen est Charlie.

Cum m-aș defini?

Încep cu concluzia: am nevoie de ajutor - trec printr-o criză acută de etichete identitare.

Să explic: de două ori azi, în contexte diferite, mi-am pus întrebarea Ce sunt eu? și m-am închis singură.

Prima dată, întrebată dacă sunt morning person, am știut foarte clar că nu sunt. Problema e - care sunt celelalte variante? Că nici evening person nu sunt - aș dormi și atunci. Din vorbă-n vorbă, am înțeles criteriul - când preferi să tragi tare la muncă, învățat etc.? Răspuns - oricând e nevoie. Și asta e clar din facultate, când învățam pentru următorul examen, de la facultatea 2, imediat ce terminam examenul la facultatea 1. Rezultă că nu mă pot eticheta. Decât poate all day person who likes to sleep whenever, wherever.

A doua oară - când am primit feedback-ul la biografia pe care am trimis-o. Cred că am pomenit pe acest blog că mi s-a cerut să scriu 3 pagini despre mine, pentru colecția de oameni tineri și importanți (cred) din Ocna-Mureș. Și, nici un an mai târziu, am îndeplinit sarcina (aici sunt motive mai complexe pentru întârziere, nu săriți cu gura!). Adicătelea ieri. Azi am primit mulțumiri și rugămintea de a mă descrie în câteva cuvinte - în speță, prin profesie, dar nu obligatoriu - pentru titlu și index, mă gândesc.

Așadar: ce sunt eu? E al dracului de greu de răspuns. Dacă particip la trageri la sorți sau promoții, pe cupoanele de supermarket scriu economist. Simplu, fără complicații, ca să scap repede. Deci, o variantă ar fi să mă definesc prin studii. Economist și jurnalist. Aș putea să mă mai descriu prin experiența profesională de până acum. Aș lăsa partea de jurnalist și aș putea adăuga trainer, specialist în resurse umane, manager. Doar că îmi cam sună toate cam profan. Aș putea să spun că sunt corporatistă, dar, de îndată ce zic asta, îmi dau seama că trebuie să schimb ceva în viața mea. Dacă faptul că am scris articole și două cărți mă califică, aș vrea să merit eticheta de scriitor. Dar parcă mai mult de blogger - să fim sinceri, blogger leneș - nu îndrăznesc să scriu. Aș vrea să scriu comunicator, dar mi s-ar zice inventator de cuvinte. Mi-ar plăcea să pot scrie antreprenor, globetrotter, freelancer, politician... dar sunt cel mult nivel novice în ariile astea. Interesant e că editorii au făcut niște sugestii: economistă, ziaristă, scriitoare, manager de training, etc. - probabil asta se înțelege din textul meu. Dacă aș fi fost mamă, aș fi trecut, poate asta. Așa, ce să scriu - iubitoare de pisici? În esență, cred că sunt un om cu dubii și minte în alertă. Dar asta nu e nicăieri în COR. Să mă auto-numesc intelectual -  nu se face, nu?

Și atunci, pe bune. Cum să mă definesc?!

Din seria "nu mai avem..."

Astazi, paste:

Aranjarea in scena, poza si demonstratia de: Seb.

Gândesc, deci sunt Charlie

Atentatele teroriste sunt întotdeauna o pată pe obrazul umanității. Evenimentele recente din Franța sunt un atentat la valorile occidentale, la stilul de viață al lumii libere și la liniștea Europei. Al-Qaida a anunțat că vor exista atentate și, cumva, multă lume se aștepta să se întâmple în Franța, cea cu peste 5 milioane de musulmani, cea care participă la acțiuni militare internaționale și care se protejase destul de bine până acum. Și iată că Franța, pe care aș numi-o în continuare țara mea preferată, oricâte altele aș vedea, a fost atacată barbar, fratricid, de niște fundamentaliști spălați pe creier.

Să încep cu ținta Charlie Hebdo. Fac parte dintre acei români care știu de peste 10 ani ce este Charlie Hebdo (și Le Canard Enchaine, că tot veni vorba de satiră). În plus, am și formare de jurnalist. Prin urmare, libertatea presei și cea de exprimare, în general, îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Nu sunt cuvinte să exprim cât de abominabile mi se par execuțiile din redacție (vă puteți închipui cum e să fii prins de imbecili cu mitraliere în birou, în mijlocul unei ședințe, să ți se strige numele și să fii executat? Cum sunt minutele alea în care-ți vezi colegii secerați lângă tine, știind că tu urmezi și că n-ai scăpare?); arareori se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie tragedia frângerii unor destine în cadrul unui atac terorist. Din păcate, însă, am rămas definitiv fără cuvinte când am început să aud din diverse surse (unele mai influente decât altele) tot felul de mici nuanțe care, în esență, spun că nici jurnaliștii nu erau complet inocenți. Cu tot respectul de la om la om și cu tot dreptul pe care mi-l dă faptul că trăiesc într-o țară liberă, dacă împărtășești sau răspândești astfel de idei, ești un tâmpit periculos. Să fie clar: așa cum femeia violată nu poate fi niciodată victimizată (decât dacă ești cretin), nici redacția Charlie Hebdo n-are de ce să fie acuzată. Vina lor este absolut zero. Ei sunt exponenții unei societăți libere, unde, așa cum e normal, caricatura nu poate fi acuzată de blasfemie, în primul rând pentru că, în lumea liberă, presa e laică, societatea e laică și nimic nu e mai presus de critică, rațiune și satiră. În statul laic civilizat, acuzația de blasfemie nu are cum să existe. Atunci când consideri că libertatea de exprimare a altuia ți-a încălcat ție identitatea sau sensibilitățile religioase, atunci ai canale oficiale: poți da publicația în judecată, poți deschide o dezbatere în societate, poți să nu cumperi produsul - toate legitime și permise; dar e inadmisibil să iei viața cuiva.

Jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu aveau probabil 100% rată de succes în a caricaturiza cu talent o anumită situație (e, de altfel, greu să faci umor de calitate în 100% din cazuri), dar asta nu-i face cu nimic vinovați. Sublimul libertății presei e că ești liber să faci o revistă cât se poate de proastă, și doar publicul și încălcarea legii te pot scoate de pe piață. Ca publicație de stânga areligioasă, au declarat din start că nu mitizează și nu sacralizează nimic. Ceea ce în lumea liberă, e absolut OK. Chiar e o atitudine necesară. Căci, de fapt, ce se întâmplă când începi să-ți creezi moaște? Unele lucruri devin mai presus de dezbatere, mai presus de lege, adevăruri axiomatice care pot duce la abuzuri și la retard. De exemplu, să continui tu, creștin, să crezi că Biblia (i.e. capodoperă literară de peste 2000 de ani) e sfântă, te menține în noaptea minții; la fel și cu ce te învață Biserica: vei crede în continuare că femeia trebuie să se teamă de bărbat, să nu intre în altar, să nu folosească metode contraceptive, de exemplu. Mare lucru că ai acceptat că Pământul e rotund! La fel, tu, musulman, dacă iei de bune viziunile și poruncile lui Mahomed de acum sute de ani (cred că dacă aș sta fără apă și mâncare în deșert în plină zi, aș atinge și eu niște dimensiuni spirituale interesante), vei fi anacronic cu circa 1500 de ani. Printre ce consider eu aberații ale Islamului e interdicția de a reprezenta grafic lumea vie (toate moscheile au doar motive geometrice), deci cu atât mai mult pe Profet sau, preferata mea: homosexualitatea e pedepsibilă cu moartea, dar schimbarea sexului e acceptabilă, pentru că atunci când s-a scris Coranul nimeni nu s-a gândit că e posibilă, deci nimeni n-a interzis-o. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo erau oameni liberi și nu puteau să accepte că unele grupuri extremiste vor să ne facă, prin amenințări, să revenim în Evul Mediu. Prin urmare, au trăit și au murit pentru idealul libertății de exprimare și nu pot decât să afirm admirația mea eternă pentru asta. Alături de o tristețe nevindecabilă.

Atacul de la magazinul evreiesc e un alt exemplu de drame umane. Am citit despre persoana care a furat o armă de la atacator, dar n-a știut s-o folosească și a fost executată, despre imigrantul din Mali care a ascuns în camera frigorifică 15 oameni salvându-i și m-am pus în locul lor. Ce mă tulbură e să văd înregistrarile cu teroristul ISIS descendent din Africa neagră vorbind cu calm despre vinovăția țării care l-a găzduit și amenințând cu seninătate cu atacuri concertate.

Iar povestea lui Ahmed Merabet, polițistul algerian omorât de frații teroriști algerieni e de cel mai trist sublim. Un musulman care și-a apărat țara și, implicit, dreptul cetățenilor acesteia de a-i pune sub microscop religia. În afară de originile algeriene, Ahmed n-a avut nimic altceva în comun cu călăii săi. Fratele lui a reamintit lumii că Islamul e o religie a păcii - în definitiv, nu sunt toate, cel puțin în părțile bune? - și a făcut apel la toleranță. Ahmed a murit apărând dreptul altora de a face caricaturi care, cel mai probabil, lui nu-i făceau deloc plăcere. Ceea ce echivalează cu un martiriu. De altfel, am spus întotdeauna că, deși pentru mine religiile sunt doar fenomene sociale, materiale de studiu, voi lupta pentru dreptul celor religioși de a trăi conform preceptelor pe care ei le consideră sacre, atâta timp cât nu-mi forțează mie libertatea de conștiință. Când zic că voi lupta, vreau să spun că armele mele sunt cuvintele. N-am curajul lui Ahmed, probabil de aceea nici nu se pune problema să am meseria lui. Și nici nu-mi surâde ideea morții. Prin urmare, aș considera foarte nedrept ca cineva să vină să se lupte cu mine în altceva decât în cuvinte.

Problema libertății de exprimare a ieșit în prim-plan o dată cu cazul Charlie Hebdo, însă, în definitiv, e doar o fațetă a problemei fundamentalismului religios. Că ne place sau nu, acesta se cam asociază, statistic vorbind, cu Islamul. Și atunci quo vadis, Europa de Vest? Da, ai vrut imperii colonialiste, acum suporți niște consecințe. Dar de ce trebuie ca acestea să se traducă în teroare? De ce nu putem să trăim cu toții în toleranță și în pace? Răspunsul meu personal e: pentru că religia ia mințile multora. Din păcate, lumea din Imagine va fi o utopie veșnică. Și atunci, ce facem? Păi trebuie să ne apărăm valorile democratice. Și Franța, locul nașterii drepturilor omului și ale cetățeanului, va da un exemplu de solidaritate. Eu, una, am hotărât că n-o să mă fac mică și n-o să stau în banca mea. În curând voi pleca la Paris, la un concert în care solistul e gay declarat - nu prea e pe placul Islamului, nu? După ultimele zile, însă, recunosc că am început să am emoții. Dacă se activează celule teroriste fix când sunt eu acolo? Cum se asigură securitatea la metrou (răspuns: nu se asigură, cum ți-o fi norocul!)? Cât de ghinionistă aș putea fi să mă aflu în magazinul greșit la momentul nepotrivit? Cât de stupid ar fi să mor ca victimă colaterală într-un război unilateral absurd? Oare chiar vreau să merg? Oare va mai fi aceeași experiență pariziană? Oare, în loc de a discuta despre ce vom fi văzut la Luvru și la concert, nu voi discuta cu Sebi despre teroriști? Oare nu ne vom uita peste umăr la fiecare pas? Și, în concluzie, oare n-au câștigat deja teroriștii? Din păcate, trebuie să recunosc cu ciudă că mi-e un pic teamă. Dar, cum zicea Char, mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi. Ca europeni, nu putem să stăm nepăsători la uzurparea liniștii noastre, la demolarea păcii și a toleranței în societatea pe care ne-am construit-o. Va trebui să mai angajăm persoane pentru a asigura securitatea pe străzi? Va trebui să interzicem întoarcerea pe continent a celor care se duc la instruiri ISIS? Hai să discutăm; poate chiar trebuie s-o facem. Dar, mai presus de toate, nu putem să ne închidem în case, să încetăm - de teamă de a nu răni sensibilitățile cuiva - să spunem Crăciun fericit!, nu putem să încetăm să râdem de superstiții și nu putem să pierdem spiritul lui Charlie Hebdo, pentru că asta ne-ar face prizonieri.

Pentru toate astea, până la ultima suflare, și eu sunt Charlie și Ahmed.

E groasă

La situația politică mă refer. Stau calmă acum, dar e posibil - dacă nu probabil - ca peste 8 zile să fiu extrem de nefericită. Căci Victor Ponta conduce în sondaje și a avut 10% peste Iohannis în turul I. Și, sincer, mă tem foarte mult de concetățenii mei. Pentru că n-au cultură politică, pentru că încă au nostalgii comuniste severe (că a fost mai bine pe vremea aia, că trebuie să li se dea...), pentru că sunt la fel de manipulabili ca bunii creștini din Evul Mediu, pentru că par, vorba lui Brâncuși, tot mai săraci și tot mai proști.

Deși nimeni nu e Mesia în politică, e clar că, de data asta, un candidat e mult mai bun și mai democratic decât celălalt. Dar vor vedea românii - care l-au ales pe Iliescu, care îi admiră pe DD sau pe Vadim - asta?

Ce mă îngrozește la Ponta și la PSD e lejeritatea cu care mint și nesimțirea cu care reiterează minciunile. De exemplu, pentru cine vrea să-i creadă, oamenii care au protestat ieri în marile orașe au fost aduși cu autocarele de Iohannis și s-au dedat la acte de violență. Asta spune dna Firea, iar la România TV a lui Ghiță se vorbește de violențe extreme.

Campania asta murdară are zeci de fețe și am reacționat, când le-am văzut, pe Facebook. Dar poate că nu strică să le trec și aici, ca într-un compendiu și poate într-o ordine aletoare.

Alianțele din turul II. Ce a făcut Iohannis, declarând că nu va purta astfel de discuții cu nimeni, e deja o mare lecție. Românii așteptau deja propunerile de șmen, chiar se gândeau că Ponta se mișcă așa de repede, încât toate alianțele sunt luate. Dar, surpriză! Neamțul e mai presus de asta. Dna Nuți Udrea s-a prins că e de bine și a zis ceva similar: cum că alegătorii nu sunt obiecte de mutat dintr-un buzunar într-altul. Mi-am spus, wow! omul ăsta e chiar alt tip de politician. Salut și inițiativa dnei Macovei, care a făcut primul pas spre o alianță/susținere, din principiu, nu pentru vreo funcție.

Dezbaterea televizată. Ponta e culmea tupeului și a miticului șmecher. A decis ca pe moșia lui că se va duce după un anumit program la 4 televiziuni și va dezbate fie cu moderatorii, fie cu Iohannis, dacă vine și el. Dacă nu vrea să vină, înseamnă că refuză dezbaterea. Asta le-a spus proștilor și asta repetă proștii, că altceva nu știu. Și, ce să vezi? Iohannis a spus că Ponta nu-i în măsură să-i facă- program. Cel mai normal răspuns din lume. Cum ar fi fost să spună DA? Recunoaștere mai clară a inferiorității n-ar fi existat. Adicătelea contracandidatul îți spune Fă ce vrei, poți să vii și tu, dar eu oricum fac ce-am hotărât și merg când vreau eu și unde vreau eu și tu să-i spui, Sigur, dacă numai așa se poate...? Normal că nu se duce! Lucrurile astea se negociază ca între adulți și se discută cu staff-urile de campanie. Oriunde ar fi dezbaterea, ar fi bine să existe jurnaliști de la toate televiziunile și să fie transmisă la toate televiziunile.

Votul din diaspora. O mai mare umilință pentru mii de români nu știu de când nu s-a mai văzut! Bag seama că PSD-ul nu vrea să piardă de două ori cu diaspora, deci au făcut tot posibilul să-i descurajeze din a vota. Sunt 4 milioane de oameni peste granițe, iar dintre aștia numai vreo 20% ar vota cu Ponta. Deci au comis-o ținând oamenii la coadă, punându-i să completeze o declarație și închizându-le ușa în nas (asta după ce unii au condus sute de km ca să voteze) și apoi, care au fost primele reacții? Ponta la Antena 3: Am auzit că la Valencia vreo 50 de oameni n-au putut vota; dacă au fost probleme, vom analiza. Vedeți, dacă nu s-a putut fura, acum e coadă! Și de unde au știut oamenii ăia să vină cu pancarte și cum a știut Băsescu să ceară demisia lui Corlățean înainte să se facă ora 9 în Anglia (ei, nu știu, no, poate s-o fi uitat la televizor toată ziua și o fi văzut cozi interminabile, destul cât să-i dea apă la moară?...)? Corlățean, prin telefon: Nu au fost probleme mari, noi am asigurat aceleași condiții ca în 2009, nu intră în atribuțiile mele, BEC e responsabil. Dragnea: Oamenii de la cozi au fost puși de Băsescu; cei care n-au putut vota ar fi votat cu Ponta, iar cei care cumăpărau voturile studenților (prin Hașdeu, de exemplu) erau din tabăra lui Iohannis. Cum Dumnezeu să reacționezi când cineva minte pe față, cu o naturalețe sinistră? În aceeași notă, un pesedist zicea în studio la B1 că MAE n-a greșit cu nimic, că doar a asigurat dublul secțiilor de votare față de 2009. Cei din studio spuneau că nu-i adevărat și, din fericire, orice se poate proba acum cu un google search; prin urmare, după 5 minute a zis că n-a știut el bine și a acceptat că numărul de secții n-a fost mărit. Tot așa, când au strâmbat occidentalii din nas, Ponta s-a redresat și ne-a promis capul lui Moțoc. Se poate continua la nesfârșit, dar ce ar trebui făcut? S-a clarificat că MAE era responsabil și că are puterea de a decide numărul de secții (deci încă o minciună peste care s-a trecut). Încă ar fi timp să se mai facă 300 de secții dacă s-ar vrea, dar, desigur, nu se vrea. Încă ar fi timp ca oamenii să se preînregistreze ca votanți și atunci s-ar putea face secții mai aproape de ei. Dar nu se vrea. Și pentru că diaspora nu va vota mai mult de 8-10%, mă tem că Muntenia și Moldova îl vor scoate pe bunul român ortodox președinte. Și noi ce-o să facem? O să ieșim în stradă? Ca să fie legați unii și acuzați de băsism? O să ne revoltăm pe Facebook?

Fraudarea votului în țară. În acest moment, e mai ușor să votezi ca mort din Teleorman decât ca român din diaspora. Iar mașinăria PSD în județele roșii este infernală. 11% voturi pe liste speciale?!? Chiar nu poate demonstra nimeni votul multiplu? Deja știm că nu mai trebuie să deplaseze oameni, ci doar buletine de vot, dar poate cineva să-i oprească? Și pe lângă voturile furate indiferenților și morților, mai sunt voturile furate proștilor. Un aliat important e Biserica, iar materialul de la TVR a arătat că a existat o circulară care le cerea preoților să-i îndemne pe oameni să voteze cu un român creștin ortodox. Un alt aliat este prostia pură, pe care o poți manipula prin teme clasice: mitul străinului malefic, care ne-a furat țara și care vrea să ne vândă, vânzarea și secesiunea Ardealului (vezi Dragnea), războiul civil (vezi Lia Olguța Vasilescu). Sau pe care o poți speria prin scrisori prin poștă, cum că Iohannis va tăia pensiile. Mno, nu-i așa că și votul universal are dezavantajele lui?
Vedeți aici mândră româncă pesedistă, posesoare de drept la vot:

https://www.facebook.com/video.php?v=1527280580850890&pnref=story


Falsele asigurări. Am mai spus-o: dacă Ponta e Mickey Mouse, Tăriceanu e Pluto (pentru că Pluto e animalul de companie al lui Mickey). Pluto e bun la înaintare, că e de dreapta și endorsează ideea că banii de pomeni electorale se vor scoate de undeva, dar nu din introducerea unui impozit progresiv și nu din mărirea cotei unice. Evident, până nu vedem bugetul, nu trebuie să credem pe nimeni pe cuvânt (dar, tupeu maxim! PSD-ul nu se sinchisește de termenul legal de 15 noiembrie pentru a da bugetul, pentru că deja anticipează un alt Guvern, care ar trebui să facă ce vrea). Ponta încearcă să convingă fraierii că pentru prima dată avem excedent bugetar - dar nu menționează că sursa e nerealizarea unor investiții. Revenind, Ponta garantează că guvernul va rămâne de dreapta grație lui Pluto, dar acesta a început deja să pregătească terenul creșterilor de taxe, spunând la Europa FM că românilor le convine să aibă cea mai mică taxă pe venit, dar că la noi colectarea nu e ca în Germania, deci așa nu se mai poate continua... Poate dacă am avea un președinte etnic neamț?...

Memoria scurtă. Nu mai cred demult că vreun politician român ar putea să-și dea demisia de onoare. Și constat că, pe lângă prostia oamenilor, principalul lor aliat e memoria scurtă a acestora. Pentru că, în mod suspect, nu vorbim despre caracatița familiei lui Ponta, nu vorbim despre cum PSD-ul e implicat în mafia pădurilor, a falimentării serelor etc., etc. Nu mai vorbim nici dacă Ponta avea voie să fie și procuror și James Bond, cum vorbește despre sine în perioada când a fost ofițer acoperit. Nu mai vorbim nici despre cum s-a băgat sub preș un plagiat. Și practic, dacă uităm, ne merităm soarta.

Mă aștept la anul la impozit progresiv, la o lege a amnistiei interesantă, la o altă lege pentru Roșia Montană. Și atunci voi avea argumentul final pentru a pleca din țară. Sau se va întâmpla o minune pe 16 noiembrie?