duminică, 7 mai 2023

Kilimanjaro - Ziua 3

16 decembrie 2022


Dimineața în tabăra Shira II. E senin. Kili se arată în toată splendoarea lui. Noaptea a trecut bine. Eu am avut o singură trezire. Se pare că pe Sebi l-a doborât mâncarea locală - s-a trezit de 3 ori, dar nu l-am auzit. Ca plan de remediere, am cerut mic dejun personalizat (de exemplu, nu mai vrem fulgi de ovăz) și eliminarea tuturor condimentelor în afară de sare și piper. Echipa noastră pare să realizeze pentru prima dată legătura dintre condimente și problemele digestive constante ale marii majorități a oaspeților lor. Până acum nu le-a zis nimeni... Și, într-adevăr, dacă am fi fost într-un grup mai mare, probabil nu am fi putut să cerem personalizarea gătitului și am fi suferit cu toții. Mă bucur din ce în ce mai mult că avem tur privat.

Micul dejun

Eu am mâncat omletă, cârnați și clătite. Sebi a mâncat 4 banane mititele, clătite și omletă. Din fericire, ne-am adus ceai de acasă și am început să-l folosim pe al nostru, că ne cam săturasem de ceaiul negru englezesc pe care ni-l serveau de fiecare dată.

Ce am purtat

  • Primul strat: Pantaloni și șosete merinos.  Baselayer Columbia.
  • Al doilea strat: Pantaloni de trekking Kilimanjaro (am trecut, deci, la haine mai groase). Soft shield - geacă Kilimanjaro. Să porți brandul Kilimanjaro când urci pe Kilimanjaro îți dă un anumit sentiment că universul consipiră la succesul tău...
  • Rezerve în rucsac: geaca de ploaie și vânt marca Helly Hansen (o haină foarte veselă, de culoare coral, care a dat bine în filme și poze, de altfel). Poncho - o investiție bună, de vreo 50-60 de lei de la Decathlon.
  • Plus obișnuitele buff-uri și parazăpezi.
  • A fost senin de dimineață, deci ne-am dat de câteva ori cu cremă de protecție solară. Protecția înseamnă și protecția buzelor, așa că am păstrat mereu la îndemână batonul de buze cu SPF50.
Traseul

Shira II (3850 m) > Lava Tower (4600 m) > Baranco Camp (3900 m)

Am plecat de la Shira II la ora 9:00 și am ajuns la Lava Tower la 12:45. Știam că partea asta e foarte importantă pentru aclimatizare, deci era important să stăm cât mai mult la această nouă culme din istoria noastră personală. George ne-a zis de la început că masa nu va fi gata când vom ajunge. Asta ne dădea un motiv în plus de a zăbovi la 4600 m. De altfel, ne-am gândit că e momentul potrivit să le arătăm cum se face guacamole. Prin urmare, am mers în cortul echipei (cică am fost primii turiști care au făcut asta) și am făcut guacamole pentru ei. Da, suntem primii turiști care au gătit pentru ei. Am surprins totul într-un filmuleț. În timp ce eu făceam guacamole, bucătarul mă ajuta cu ingredientele și ustensilele, dar își și vedea de treabă. Așa am văzut îndeaproape ce mănâncă echipa. În principiu, mămăligă dintr-o făină foarte albicioasă, de maize. Mie mi s-a părut că n-a pus destulă apă, dar mă rog... Am mai văzut că aveau și un pui la fiert. Felia de pâine cu guacamole a venit ca un supliment neașteptat pentru ei. Au mâncat din proviziile turiștilor, cum ar veni. Unii erau extrem de timizi și aproape că nu îndrăzneau să spună că vor și ei să mănânce. George a făcut pe liderul îndrăzneț, care a luat prima felie. Se pare că nu toți liderii mănâncă ultimii. Sau, în cazul ăsta, poate George a fost acel lider care s-a sacrificat pentru echipă - dacă ar fi avut gust rău? Era, totuși, un risc pentru ei, nu? George s-a declarat foarte încântat. Apoi a mâncat Robert. Noi am insistat să primească fiecare, măcar de gust. Tot întrebam - cine n-a mâncat - iar ei ziceau că trebuie să mâncăm și noi. Le-am spus că noi mâncăm asta tot timpul, ca aperitiv sau la cină, iar cum nu era așa de mult guacamole, ne doream să guste ei și să ne dea un verdict. Toți ne-au dat feedback pozitiv. Pe film se aude la final cum Robert zice: "Guacamole e delicios". Ca validare, a venit și George tot un zâmbet și ne-a zis că tuturor le-a plăcut și că-și vor face și ei acasă desertul ăsta. I-am mai zis o dată că nu e desert, dar nu cred că l-am convins de partea asta.

Cât timp ne-am așteptat prânzul în cortul de luat masa, a început să plouă. Mi s-a părut destul de frig, așa că am ales să nu ies din cort. Practic, ditamai piatra numită Lava Tower era învăluită în ceață. Eu am văzut-o numai în pozele lui Sebi. Am observat apoi că ploaia era de fapt o ploaie cu bobițe de zăpadă înghețată, de parcă ar fi nins cu bobițe de spumă de mare.

Prânzul a fost o tocană de vită cu legume, plus orez (am cerut noi orezul în mod special, ca să rezolve sau să prevină problemele digestive).

Am stat la Lava Tower până la 15:00. Niște ore esențiale pentru aclimatizare.

Ninsoarea nu s-a oprit nici când ne pregăteam de plecare. Mi-am luat poncho-ul pe mine, la indicațiile lui Robert. Asta a însemnat că nu mai puteam ține bețele agățate de rucsac, așa că am folosit bețele pe coborâre. 

Coborârea de la Lava Tower spre Baranco e absolut spectaculoasă. Are râuri, copăcei endemici (cică au descoperit cu tristețe că se găsesc și în Kenya) și vederi spectaculoase spre niște culmi acoperite cu ghețari. A fost prima întâlnire cu zăpezile permanente de pe Kilimanjaro, câte au mai rămas. Cică vor dispărea până în 2032... A fost un drum în care a trebuit să le spunem lui George și Robert că vrem să zăbovim, să ne bucurăm de peisaj. Probabil ei s-au imunizat și nu mai apreciază pe deplin incredibila frumusețe a acestei secțiuni de traseu...

Kilimanjaro, Lava Tower to Baranco

George și Robert au în continuare multe de discutat între ei. Asta e bine. Nu se plictisesc cât timp noi ne facem filme și poze.

La sosirea în tabere mi-am făcut un obicei din a bate în semnul metalic ca într-un gong, în timp ce Sebi mă filmează. Apoi facem poze cu steagul României, singuri, dar și cu ghizii, care zic "Kilimanjaro, Romenia, Făgăraș". Pe lângă faptul că le-am adus ciocolată Făgăraș, le-am tot povestit despre munții noștri și despre cum ne-am pregătit pentru această aventură. Sebi le-a explicat tot felul de lucruri despre vulcani și despre peisajul care ne înconjoară, făcându-i să-și privească țara cu mai multă putere de înțelegere. În special Robert pare interesat să afle multe lucruri noi și să-și lărgească orizonturile.

Tabăra Baranco este a doua cea mai mare, după Barafu, care e tabăra dinaintea asaltului vârfului. Loc am avut suficient, pentru că se pare că a cam scăzut numărul de turiști față de anul trecut. Acum erau cam 300 de oameni acolo în total, pe când într-un an bun ar fi fost 3000.

Ajunși în tabără, ne-am bucurat că s-a ridicat ceața și am putut vedea pentru prima oară temutul Baranco Wall. Când înțelegi că e vorba de o urcare de 300 m diferență de nivel, în zig-zag, cu câteva porțiuni de cățărare (adică trebuie să-ți folosești un pic și mâinile), îți dai seama că nu e chiar așa de speriat.

Ne-am bucurat și de ritualul de seară. Adică de spălatul picioarelor cu apa călduță (mă rog, atâta m-am foit prin cort și prin tabără, că atunci când în sfârșit am vrut să-mi încep sesiunea de spa, apa era rece. Noroc că aveam apă caldă pentru ceai și am putut să ridic un pic temperatura în washy-washy).

Tabăra e încântătoare. Când se lasă seara, vezi în depărtare, la poalele muntelui, luminițele din Moshi. 

E primul loc unde am văzut că am semnal la telefon. Echipele locale au început să dea telefoane acasă.

E o tabără în care oamenii nu sunt singurii locuitori. Nu mai sunt maimuțe, dar sunt, în schimb, mulți șoareci dungați și corbi cu gâtul alb. După ploaia de pe traseu, ne-am lăsat ghiozdanele la uscat pe niște pietre, iar când le-am ridicat, doi șoricei se instalaseră deja în ei și a trebuit să-i alungăm. Bine că n-am descoperit asta în cort! Cât despre corbi - care sunt, probabil, acolo pentru că au provizii de șoricei - s-au prins că pot să fure câte ceva de la turiști. Unul a intrat în antreul cortului nostru lăsat deschis și a furat punga de gunoi (o pungă ziploc pe care o umpleam și o goleam periodic). L-am prins și n-a ajuns departe, dar l-am recompensat pentru curaj cu o brioșă.

Cina

Aperitivul a constat în niște alune prăjite. 

Au ținut cont de dorința noastră de a nu avea condimente. Așa că supa cremă de ghimbir (mda, supa în sine era un condiment) a avut un gust neutru. Bucățile de ghimbir se simțeau ca niște boabe de orez bine fierte. Mie mi-a plăcut. Sebi nu s-a atins de ea. 

La felul doi au venit cu un platou de spaghetti și un sos de legume necondimentat. Sebi a hotărât că nu vrea nimic din toate astea, așa că a cerut pâine prăjită și usturoi.

*

Seara ne-a apucat o durere intermitentă de cap. Cam un 3 pe o scală de la 1 la 10. Se pare că era normal. Corpul procesa diferențele de înălțime.

Faptul că turiștii sunt mai tăcuți și că unul nu mănâncă l-a alertat imediat pe George, care a venit să ne întrebe cum ne simțim. Mai ales pe Sebi. Și cum ar putea să ne facă să ne simțim mai bine. Și cum l-ar putea determina pe Sebi să mănânce mai mult, ca să nu-și piardă forțele. Vă dați seama, dacă 50% din turiști încep să se simtă rău, excursia e periclitată... la fel și bacșișul de la final, care e un fel de success fee pentru echipă. Sebi n-avea prea mult chef de prelegeri și a zis că va trebui să vedem cum îi evoluează starea la noapte și spre dimineață.

Semnele noastre vitale erau:

  • Lavinia: oxigen 90, puls 102
  • Sebi: oxigen 90, puls 103

Apă n-am prea băut toată ziua, dar am compensat prin ceai și apă cu Litorsal. Și Imodium.

*

Cerul în tabăra Baranco e cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

*

Conversațiile zilei

I-am întrebat pe ghizi dacă știu de Freddie Mercury, născut în Zanzibar, de nuvela lui Hemingway, "Zăpezile de pe Kilimanjaro", care ne-a inspirat să venim aici, și de câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, Abdulrazak Gurnah, un alt nativ din Zanzibar. Răspunsul a fost la toate NU. 

OK. Le-am povestit acțiunea din "Zăpezile de pe Kilimanjaro", le-am zis câte ceva despre Hemingway și Gurnah (cred că elementul cel mai interesant pentru ei a fost că Nobelul vine nu numai cu glorie, ci și cu un premiu de 1 milion de dolari), dar să nu fi auzit de Freddie Mercury nu pot tolera. George s-a scuzat că nu prea e cu muzica. Robert a zis că parcă a auzit de tipul ăla. Dula, ghid asistent în perioada de training, a zis că știe de Freddie Mercury, că a fost în Zanzibar și că și-a făcut poză la casa lui. M-am liniștit. Am vrut să le pun o piesă Queen descărcată de pe Spotify, dar, surpriză!, nu aveam decât "Barcelona" și nu mi se părea reprezentativă pentru ei. Așa că am zis să schimb subiectul și să testez mai departe cunoștințele muzicale ale lui Dula, pe care Sebi l-a auzit ascultând Enrique (deci el părea genul de ascultător de muzică europeană și occidentală, pe când restul ascultau rap și reggae în swahili). Bun. Pornesc Spotify pe "In the Ghetto" și-l întreb pe Dula dacă recunoaște vocea asta.

- Ți-am zis că am fost în Zanzibar și mi-am făcut poză cu tipul ăsta.

Sebi și cu mine ne-am amuzat copios.

- Dula, să știi că "Freddie Mercury" nu e răspunsul la toate întrebările muzicale.

I-am mai zis că-i Elvis Presley, dar n-am văzut nicio expresie pe fața lui, așa că am lăsat-o baltă. 

marți, 18 aprilie 2023

Kilimanjaro - Ziua 2

15 decembrie 2022


Am știut de la început că ziua a doua va fi a doua cea mai dificilă zi, după noaptea vârfului și coborârea de pe vârf care se petrec în aceeași zi.

Ne-am pregătit mental pentru un traseu de 17 km.

Traseu: Tabăra Mkubwa (2650 m) > Shira I (3610 m) > Shira II (3850 m)

De la locul de înnoptat până la Shira I am făcut 7 km (aproape 1000 m difernță de nivel), iar de la Shira I la Shira II au fost 10 km, cu o diferență de nivel mică (240 m).

A fost prima mutare a cuibului pentru noi. Rezultă că nu suntem campioni la împachetat. Am plecat ultimii din tabără, la 7:55. Dar se pare că suntem foarte buni la mers. Pe parcurs am depășit destul de multe grupuri de turiști. Ghizii ne-au spus că suntem puternici.

Ziua 2 vine cu o schimbare de peisaj. După cum scrie și pe semnele amenajate în parcul național, am trecut în moorland (nu știu de ce motoarele de traducere de pe internet spun că asta s-ar spune în română mlaștini, că precis nu sunt mlaștini...).

Kilimanjaro, Lemosho route

La Shira I am luat masa. Voi face o secțiune specială pentru a detalia meniurile zilei.

George și Robert continuă să vorbească foarte mult unul cu celălalt în swahili.

Ce am purtat: pantaloni tehnici Columbia, șosete de merinos (Decathlon), bocanci Record + plasturi + Compeed pentru prevenirea bătăturilor, parazăpezi, bustieră + tricou tehnic + bluză tehnică, geacă Columbia, buf. Să nu uităm de spray-ul de insecte pentru prima oră de traseu, apoi cremă de soare (vremea a fost schimbătoare, de la soare la ploaie).

Meniuri

  • Mic dejun: omletă spaniolă (adică și cu șuncă și cu bucățele de legume în conținut), porridge (niște fulgi de ovăz cu lapte și cu zahăr), clătite, banane, ceai
  • Snacks: am primit de la ei mini-muffin, napolitane, biscuiți și suc
  • Prânz: servit la Shira I. Echipa a ajuns înaintea noastră, a instalat cortul de luat masa și a gătit. Fel principal: supă de pui cu banane verzi și lapte de cocos (dacă ai fi închis ochii, ai fi zis că mănânci ciorbă de cartofi cu carne de pui. Deci da, bananele lor fierte au fix gust de cartofi). Apoi, obligatoriu, Imodium, pentru că oamenii ăștia au pus toate condimentele din lume, că doar condimentele sunt unul dintre principalele exporturi ale țării lor. Desert: un mango proaspăt, foarte bun.
  • Snacks din rezerva proprie: mărul din ziua precedentă, un baton proteic și niște vitamine de ros.
  • Cina: supă de pui cu condimente, pizza, minciunele și o portocală la desert.

Ne-am făcut un obicei din a ne poza cu steagul la fiecare intermediar. Ghizii ne-au întrebat dacă suntem plătiți de guvern să facem reclamă României. De asemenea, eu lovesc ca pe gong fiecare semn, iar Sebi filmează cu GoPro-ul. Evident, aventura asta va avea un film atașat (vă reamintesc că-l puteți vedea aici).

Kilimanjaro, Lemosho route, Shira I

Gândindu-mă cum arăta tabăra Shira I, pot să spun că e cea mai neinteresantă dintre taberele de pe Kilimanjaro. Aici înnoptează cei care se opresc după primii 7 km ai zilei. Eu mă bucur că n-am făcut traseul Lemosho în 8 zile, așa cum planificasem inițial (doar că ni s-a reprogramat zborul de întoarcere și a trebuit să ne scurtăm sejurul), pentru că s-a dovedit la fața locului că am putut face față unui efort mai mare în ziua 2 (17 km). OK, fața mea e cam distrusă în poze - probabil că am fost obosită -, dar nu ar fi avut sens să ajungem la Shira I la jumătatea zilei și să pierdem vremea pe acolo, într-un loc în care nu prea e nimic de făcut, nimic spectaculos de văzut în jur etc. Până la urmă, nu cred că aclimatizarea la 3100 de m e cea care contează, ci cea de la altitudini mai mari. Ca altă dovadă că am fost obosiți, ne-am consumat toată apa din camelbag (din cei 2.5 l, am băut 2 doar până la Shira I). În total, eu am băut 3 l de apă, un suc și două căni de ceai în acea zi.

O altă decizie bună care ni s-a confirmat: faptul că ne-am închiriat toaleta privată. Am descoperit cu surprindere că toaleta publică de la Shira I, Shira II și, de altfel, toate cele de mai încolo au doar aparența unei toalete civilizate. Clădirea arată bine, dar înăuntru, în spatele celor 3-5 uși de termopan, găsești niști aparente toalete turcești, care, în loc de canalizare au câte o groapă adâncă de 5-10 m. Apă nu este. Aceste toalete se curăță oficial în aprilie și în noiembrie. Noi am fost la o lună după curățenie și, sincer, nu aș vrea să știu ce miros e acolo chiar înainte de curățenia din aprilie...

Seara a fost frig. Am purtat trening prin tabără și diverse alte bluze și geci. Straturi, cum ar veni. Noaptea m-am culcat cu căciulă. Erau 0 grade, iar cortul se simțea ud pe interior. Mi-am zis că dacă e așa de frig în noaptea a doua, la 3 mii și ceva de metri, s-ar putea să ne fie destul de greu mai sus...

Am remarcat că nimic nu e mai plăcut decât ligheanul cu apă caldă de la finalul zilei. Poate doar punga cu gel încălzită, care să-ți țină cald la picioare noaptea.

La ședința de seară, am prezentat următoarele semne vitale:

  • Lavinia: oxigen 91, BPM 94
  • Sebi: oxigen 89, BPM 104


sâmbătă, 8 aprilie 2023

Kilimanjaro - Ziua 1

14 decembrie 2022, Moshi


Ne-am început ziua tot la Chania Lodge și am avut un mic dejun fabulos. Știam că nu va fi mâncare ca la hotel pe munte, deci am apreciat ultima masă. Așa cum am apreciat ultimul duș, știind că e ultimul pentru următoarele 7 zile...

Am lăsat geanta Samsonite pe roți la Recepția hotelului. La orice hotel e posibil să faci asta, gratuit. E un mod de a te încuraja să te întorci la ei după ascensiune. Am lăsat obiectele de care nu aveam nevoie pe munte, de la costumul de baie, la pașapoarte și carduri. În schimb, ne-am luat cash, pentru a plăti bacșișul către echipă la final.

La 9:30 ne-am reîntâlnit cu George, care a venit cu dubița și cu echipa să ne ridice de la hotel. Am constatat cu suprindere că erau 11 (mă așteptam să fie 6-7). Ghiozdanul în care am adus rechizitele donate cu o seară înainte l-am umplut cu ciocolată și cu batoane proteice pe care am hotărât să le împărțim cu echipa. Sebi a ținut foarte mult ca persoanele care interacționează cu noi să știe câte ceva despre România. De exemplu, că avem și noi munți frumoși. Așa că am adus de acasă multe batoane Făgăraș și fiecare a primit câte unul. Ne-au mulțumit, dar au părut cumva surprinși că au primit ciocolată la început de drum. Le-am zis că Făgăraș are vârfuri de circa 2500 m și au părut amuzați. Dar au fost intrigați să afle că în perioada asta a anului e deja zăpadă la așa altitudine... mică.

Dubița era destul de decentă. Prin asta nu vreau să spun că era curată sau cu aer condiționat. Știam la ce să mă aștept, din filmele altor turiști. Important e să ne ducă în siguranță la destinație.

Ne-au spus că drumul până la Poarta Lemosho va dura 3 ore.

Pe la jumătatea drumului, ne-am oprit într-o localitate, în care părea că e zi de piață. Ne-am oprit la o terasă (cam ca la noi la țară), unde echipa a luat prânzul. Era un loc unde se făceau bucăți de carne de vită la grătar. O bucată și o porție mare de cartofi și legume era 2 dolari. Nu foarte ieftin pentru localnici, dar cu toții au zis că trebuie să mănânce bine înainte de excursie. Am constatat că și acest șofer a lăsat motorul pornit tot timpul (la fel Joseph cu o seară înainte, la fel cei din jurul nostru, deci nu era aerul cel mai plăcut) și i-am întrebat de ce. Se pare că cei mai mulți dintre ei se tem că nu pot reporni motorul dacă îl opresc... Nu foarte încurajator...

Pe drumul spre Lemosho am văzut Masai autentici, îmbrăcați în hainele roșu cu negru tradiționale, aflați cu caprele la păscut. Am văzut și turme de zebre. A fost o supriză și pentru trupa noastră. Zebrele păreau rătăcite prea aproape de sate. Mie mi se părea că știau bine ce fac - au venit să mănânce culturile și i-au prins pe localnici când nu era nimeni la pază. Practic, am văzut ceva ce am fi văzut în safari, dar gratis. Evident, nu vrei să vezi lei liberi la șosea...

Ultimii 14 km până la Lemosho au fost pe drum de pământ, pe urcare și un pic mai greu de suportat. Am văzut cum se schimbă vegetația - de la culturi diverse, la junglă montană.

Citisem că Lemosho este cea mai nouă rută. I-am întrebat când s-a deschis și am aflat că în 1977. Deci nu așa de nouă pe cât am fi crezut. Ideea era să se ofere alternative la urcare, ca să se evite aglomerările pe rutele Marangu și Machame.

Când am ajuns la poartă, nu era aglomerat. George și-a intrat în rolul de șef de delegație și ne-a organizat pe toți. Pe noi ne-a trimis în zona de așteptare (o terasă acoperită, numai bună de luat masa), iar echipa descărca bagajele, pe care le-au dus la cântărit.

În timp ce echipa se ocupa de partea administrativă (inclusiv de formulare și permise de intrare în Parcul Național Kilimanjaro), nouă ni s-a dat un prânz la pachet.

Mi-am făcut un obicei să notez tot ce am mâncat, spre a satisface curiozitatea celor cu care am povestit despre excursie, dar și pentru a se putea compara cu experiența celor care au plătit mai mult alegând alte companii de turism (veți găsi informația asta și în jurnalele și videojurnalele altor călători). Alte lucruri pe care ne-am notat cu atenție, după modelul altor turiști, au fost ce am purtat, câtă apă am băut și cum am stat cu semnele vitale. De asemnea, am notat distanța, diferența de nivel și timpii de deplasare.

Privind retrospectiv, masa de la Lemosho Gate a fost una dintre cele mai bogate de pe parcursul excursiei (ne-am uitat în jur și am observat că și clienții altor firme au primit fix același pachet). Cutia conținea:

  • o pulpă de pui la grătar
  • un sandwich cu șuncă și legume
  • un iaurt cu fructe
  • două banane
  • un măr
  • o cutie de suc de vreo 200 ml
  • o prăjitură (pandișpan)
  • 3 l de apă pentru fiecare. Având în vedere că sticlele de plastic sunt interzise în Parcul Național, am turnat apa în camel bags. Ca paranteză: pungile de plastic sunt interzise în toată Tanzania; nu vă faceți iluzii - e plin de pungi și sticle pe marginea drumului, prin urmare, la un moment dat, au considerat că probabil aveau destule și le-au interzis pe cele noi. Am fi putut să păstrăm și sticlele în rucsaci, că nu ne-a păzit nimeni, dar aveam echipament de munte serios, iar sticlele ar fi părut o improvizație. Pentru cei care vor călători pe viitor: un moment în care sticla ar putea fi de folos ar fi serile și nopțile în care simți că ți-e frig la picioare și-i ceri echipei să-ți dea o sticlă cu apă caldă. Pentru scenariul ăsta noi am fost pregătiți cu un produs specific - o pungă termică cu gel, pe care o poți fierbe pentru cădură sau îngheța când vrei să-ți țină frig.

În timp ce așteptam, am cercetat împrejurimile. Baia era modernă. Tot turcească, dar cu gresie frumoasă, cu apă care se trage din rezervor și cu chiuvete funcționale.

Am găsit un registru al vizitatorilor. Ne-am scris numele, țara, vârsta și firma cu care facem excursia (nu am considerat necesar să ne trecem și datele de pașaport. Părea că s-ar încălca GDPR-ul :)). Apoi, de curiozitate, ne-am uitat în registru, căutând alți români. Rezultă că doar 4 români urcaseră în ultimele 3 luni pe la această poartă. În rest, plin de turiști din UK, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia etc. Lângă noi, lua masa o familie de americani stabilită în Emiratele Arabe Unite (le-am studiat datele în registru), care urcau cu Follow Alice, o firmă cu care am cochetat și noi, dar pe care n-am ales-o din cauza bugetului (cu 800$ de persoană mai scump decât la Monkey Adventures). Și mai era un cuplu de americani, tot așa cu tur privat, pe care îi întâlnisem la sosire la aeroport.

În fine, cam după o oră bună, porterii au plecat cu bagajele înainte, iar George și ghidul lui asistent, Robert, au venit să ne facă poza de început. Și am făcut primii pași pe traseu!

E o urcare pe o potecă noroioasă prin pădure, securizată cu scânduri din loc în loc, ca să oprească alunecarea. Mi s-a părut pe alocuri abruptă, pe alocuri foarte accesibilă. Am pornit destul de tare - deh, entuziasmul! - și după vreo 20 de minute gâfâiam. Așa, ca la orice antrenament cardio. Le-am zis să nu se sperie, că așa fac la orice antrenament, dar, după ce trec de primele 45 de minute, pot să rezist aproape oricât. Totuși, George și Robert au considerat că trebuie să impună ei ritmul și să mergem pole, pole, adică încet, încet.

Pe drum am văzut maimuțe. Au zis că sunt maimuțe cu fund albastru. N-au stat liniștite să le observ posteriorul, deci îi cred pe ghizi pe cuvânt. Printre plantele pe care le avem comun cu jungla am observat urzici, brusturi (da, se știe pe toate continentele că sunt buni ca substitut pentru hârtia igienică...) și asparagus (da, planta aceea din casa bunicii se pare că e leacul natural pentru malarie - bolnavilor li se dă ceai de asparagus).

Traseul a avut 5 km și l-am parcurs în 2 ore jumătate. Diferența de nivel a fost 600 m. Am ajuns în tabără la ora 16:55.

A fost cel mai frumos loc de camping în care fusesem până atunci. Copaci, iarbă, baie comună cu toalete turcești, dar și cu chiuvete funcționale și o atmosferă extraordinară. Ne-am văzut pentru prima dată cortul, dar și toaleta privată, plasată și ea într-un cort special, aproape de cortul de dormit. Le-am spus că nu suport sforăitul, așa că au pus cortul echipei un pic mai departe (unul dintre băieți era celebru pentru sforăit, se pare). Aveam și cort de masă, în care ne așteptau o masă și două scaune de camping. Pe masă - ceea ce urma să devină clasic - ne așteptau cutii de cafea, ceai, miere, unt de arahide, ketchup și sos de chili.

Am primit primul washy washy, adică un lighean mititel cu apă caldă, numai bun să te speli pe picioare. Apoi ni s-a spus că cina va fi gata în 30 de minute. Și am primit un snack intermediar: ceai, popcorn și biscuiți.

Prima cină a constat în:

  • supă cremă, probabil de la plic. Am identificat ca elemente roșiile și prazul.
  • spaghetti bologneze - foarte bune, jur!

Eram deja pregătiți să ieșim din cortul de luat masa, când ospătarul nostru apare cu o farfurie pe care avea un avocado tăiat în 6 și ni-l pune pe masă.

- Cu ăsta ce e?

- Desert, zice omul.

Sebi și cu mine ne uităm amuzați unul la altul. 

- Desert?

- Da, e foarte bun. 

- La noi ăsta e aperitiv. E foarte bun să faci guacamole.

Ne-am dat seama că l-am pierdut. Engleza lui nu era destul de bună ca să ne înțeleagă, dar e clar că problema era că nu știa ce e aia guacamole. A zâmbit și a plecat. A fost unul dintre cele mai memorabile momente ale zilei.

A urmat briefingul zilnic. Pe agendă:

1. Am cunoscut echipa. S-au perindat în cortul de luat masa și și-au spus numele și rolul în echipă: porter (cărăuș), porter al toaletei, bucătar, ghid asistent, ghid principal.

2. Am completat chestionarul medical (există un test standard de vreo 5 întrebări pentru a indica dacă ai sau nu rău de înălțime). Printre altele, se folosește pulsoximetrul pentru a ți se lua pulsul și concentrația de oxigen.

Parametrii noștri au fost:

  • Sebi: saturația oxigenului 94, pulsul 107 (m-a speriat un pic, sincer, că nu păreau cifre încurajatoare pentru început)
  • Lavinia: oxigen 96, puls 79 (adică relaxată total)

3. Ne-au întrebat ce vrem să mâncăm la micul dejun și le-am zis să ne aducă standardul, așa, să fim surprinși, pentru început.

Ce am purtat:

Pe traseu: 

  • bocancii "principali" Garmont. Îi cumpărasem recent și nu am apucat să umblu 100 de km cu ei cum se recomandă înainte de o astfel de expediție. Aveau doar vreo 25 de km la activ. Dar s-au comportat foarte bine și mi-au fost de folos în zonele un pic noroioase;
  • baselayer de merino (cum ar veni, niște izmenuțe moderne); s-ar fi putut fără baselayer, dar am vrut și să mă protejez de țânțari;
  • pantaloni Columbia de trekking, subțiri. Erau negri la început, dar, știind că mergem prin junglă și ne expunem la țânțari care transmit malaria, i-am dat cu atâta Autan că i-am făcut gri (acasă i-am spălat de 3 ori până când au dispărut urmele);
  • parazăpezi - utile ca să nu mă stropesc până la genunchi și ca să nu mă muște țânțarii de glezne;
  • bustieră, tricou, bluză tehnică de trekking;
  • geaca de ploaie în rucsac;
  • buff și ciupică (mai mult ca să mă apăr de eventualele atacuri ale țânțarilor);
  • pe piele m-am dat cu spray Farmec anti-țânțari, în speranța că e un produs nou, pe care țânțarii nu-l cunosc (mă gândesc că Autan au toți turiștii)

În tabără:

  • trening
  • tricou
  • geacă Columbia (aveam mai multe, asta era intermediară, nici cea mai subțire, nici cea pentru gerul Bobotezei)
  • bocanci mai lejeri (o pereche făcută de Record Alba-Iulia acum 10 ani)
Am tot vorbit de teama de țânțari - dar până la urmă nu ne-a mușcat niciunul în junglă. Se pare, însă, că, în seara precendentă, când ne-am uitat la fotbal în Recepția hotelului, n-am fost la fel de norocoși. Așa că ne-am folosit Fenistilul pentru a calma micile iritații.

Mi-am notat și cantitatea de apă băută de la plecarea de la Poarta Lemosho: 0,75 l. Deci departe de cei 3 l estimați. Hai să zicem că a fost o zi scurtă, ușoară, și am băut vreo 2 căni de ceai în completare.

Date despre traseu:

  • Punct de plecare: Lemosho Gate (2050 m altitudine)
  • Punct de sosire: Mkubwa Camp (2650 m)
  • Diferență de nivel: 600 m
  • Distanță: 5 km (12000 de pași)
  • Durată: 2,5 ore

Alte observații:

George și Robert povestesc foarte mult în swahili. E prima deplasare pe care o fac împreună. Presupun că încearcă să se cunoască mai bine. Robert ne-a spus că lucrează în mod normal la altă firmă, dar aceasta nu avea clienți în săptămâna respectivă, așa că a fost nevoit să-și caute o companie care să-l trimită pe traseu.

Din când în când, atunci când se lăsa liniștea pe perioade mai lungi pe traseu, Robert zicea dintr-o dată, într-o pronunție corectă:

- Făgăraaaș! (Ca un fel de What-up?)

Când am ajuns în tabără, George ne-a zis amuzat:

- Gata, sunteți mai sus decât pe Făgăraș.

Bag seama că tot nu-și închipuie cum sunt munții în Europa. Are impresia că ajungi în Făgăraș într-o oră, ce pe un delușor. Ne-am propus să le zicem mai multe despre munții noștri în ziele următoare.

Ne-am pregătit de culcare în cortul nostru cochet și n-am avut nevoie de muzică sau de dopuri de urechi. Am adormit repede și ne-am trezit pentru toaletă în miez de noapte. Nu era prea frig. Toaleta privată m-a făcut să mă bat pe umăr și mă felicit pentru decizia de a o închiria. Iar cerul era senzațional. Similar cu cel din Retezat într-o noapte senină de august. Sau cu cerul spectaculos pe care l-am avut în deșertul Wadi Rum, în Iordania.

Noapte bună!

Kilimanjaro, Lemosho route


duminică, 12 februarie 2023

Kilimanjaro - Ziua 0

Ziua 0. 13 decembrie 2022

Am aterizat la timp pe Aeroportul Internațional Kilimanjaro, în miezul nopții. 6 persoane s-au dat jos din avion, restul au continuat spre Istanbul. Personalul aeroportului ne depășeau numeric 3 la 1, cred. Și ne așteptau pe noi, cei din ultimul zbor al zilei (în condițiile în care precedentul fusese cu 4 ore înainte).

Agentul vamal la care ajung constată că sunt din România și că nu trebuie să plătesc viză.

- Ah, no visa. Nice.

- Yes, good country relationships.

Deja simt cum timpul stă în loc în țara asta. Aerul e cald și prietenos, oamenii sunt zâmbitori... simți că a meritat tot drumul. Mi-e și somn, dar aș vrea să stau trează și să descopăr fiecare bucățică din Tanzania continentală.

Șoferul nostru, Joseph, găsit prin recomandarea prietenei Wanda căreia îi fusese ghid în safari cu câteva săptămâni în urmă, ne aștepta cuminte la ieșire din aeroport. Mi-a scris numele frumos și l-a printat color pe o hârtie glossy. Nu că ar fi fost nevoie, dar ce gest frumos! Ne-a condus la mașină și ne-a surprins din nou - îl întrebasem ce mașină are și a zis că una mică de oraș și mă gândeam că vom sta înghesuiți, cu ditamai bagajale însumând 50 de kg după noi... Doar că mașina mică de oraș s-a dovedit a fi cel mai mare jeep pe care l-am văzut vreodată. Genul ăla de jeep folosit în safari, numai bun să se urce ghepardul pe capotă și să vă uitați cu curiozitate unul la celălalt...

Joseph a venit cu soția după el, probabil pentru că nu voia să adoarmă, având în vedere că avea cursă la 3 dimineața... Drumul a fost plăcut. Josheph este foarte precaut și nu trece nici picat cu ceară de limita de 50 de km, chiar dacă nu e nimeni pe drum. Știe el ce știe. Polițiștii stau din loc în loc la ciupeală. Ne-au oprit o dată, dar n-au avut ce ciupi.

Uitându-mă la case, pot să spun deja că zona asta e mai bogată decât Zanzibar. Aici casele au toți pereții, spre deosebire de Zanzi, unde multă lume doarme într-un spațiu creat de 4 stâlpi și un acoperiș, pe o saltea, în văzul lumii...

Ajungem la hotel (Chania Lodge) și ne cuibărim rapid în patul cu baldachin, dintr-una dintre căsuțele care formează complexul hotelier. Mă gândesc că a doua zi ne vom bucura de spațiul frumos amenajat al hotelului, cu palmieri, cu piscină și cu Kilimanjaro undeva în depărtare (așa am văzut în poze).

Dar până una, alta, somn. Să nu uităm să ne trezim înainte să treacă ora micului dejun.

**

Ne-am trezit pe la 10:00, la timp ca să mai prindem micul dejun. Un mic dejun cu fructe, cu ouă (îi ziceai ospătăriței cum le vrei și ea plasa comanda la bucătărie), cu clătite, cu cereale, cu cafea tanzaniană, cu sucuri naturale, cu miere, cu dulcețuri... Ideea e că nu aveai cum să nu găsești ceva. Căci, totuși, eram la un hotel scump din zonă. Aș fi spus hotel pentru omul alb, dar mi s-a arătat pe parcurs că veneau aici pentru cină și piscină și localnicii bogați. Am plătit 90 de EUR pe noapte la hotel, dar asta pentru că am avut 50% reducere de pe Booking.com. Altfel nu cred că am fi ales acest complex hotelier, pentru că ar fi costat 180 de EUR pe zi... Ca să vă faceți o idee, un loc în hostelurile populare din oraș costă cam 25-30 de euro.

Kilimanjaro, Moshi, Chania Lodge

Kilimanjaro, Moshi, Chania Lodge

După micul dejun, ne-am ocupat două locuri la piscină și am intrat într-o atmosferă de concediu. Ne-am dat cu cremă de protecție și cu spray anti-țânțari din belșug. Ultimele știri spun că riscul de îmbolnăvire de malarie în Moshi este de 0.1%, dar nimeni nu vrea să riște. Am preferat spray-ul ideii de a lua medicamente preventive pentru malarie (pastilele astea se iau cam 14 zile și acționează ca niște antibiotice, inclusiv prin aceea că îți dereglează flora intestinală). Mi-am luat cu mine cartea By the Sea, a lui Abdulrazak Gurnah, câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, un autor născut în Zanzibar și stabilit în Marea Britanie. Nimic mai potrivit decât să citești cartea asta în țara natală a autorului, nu? Cum Crăciunul era aproape, locația avea decorațiuni specifice, cum ar fi brazi de Crăciun stilizați, făcuți din bețe și împodobiți cu lumini și cadouri. Și aveau și simboluri specifice, cum ar fi ananași îmbrăcați cu ochelari de soare și căciulă de Moș Crăciun. Sebi chiar și-a făcut poză în piscină cu căciula de Moș Crăciun. Practic, am putut experimenta atmosfera de Crăciun vara...  În fine, am adormit destul de repede pe șezlong, cum le stă bine turiștilor. Singurul obiectiv al zilei era să așteptăm să se facă ora 16:00, când urma să ne întâlnim cu cineva de la firma de turism, Monkey Adventures.

Între timp, am luat prânzul, iar prețurile au fost de Europa. Oricum, ideea e să te hrănești cât se poate de bine cu cel puțin o lună înainte de câte o urcare pe munte ca asta. Fără cure de slăbire, da?

Un alt lucru important pe care l-am făcut în acea dimineață a fost să luăm legătura cu Ada, care urcase pe Kili cu 2-3 zile în urmă, împreună cu doi prieteni din Cluj. A fost instructiv. I-am putut pune o mulțime de întrebări. Despre mâncare, despre vreme, despre toalete, despre cât de grea e noaptea cuceririi vârfului, despre bacșișul pentru echipă etc., etc. Bine că am avut wi-fi, că nu te apuci să dai apeluri locale sau să trimiți poze pe bani, că ajungi rapid la sapă de lemn... Am aflat câteva lucruri interesante, cum ar fi că ghidul vine și-ți verifică bagajul și te obligă să închiriezi obiecte, dacă îți lipsește ceva. De exemplu, la Monkey Adventures, bețele de trekking sunt obligatorii. După cum sunt obligatorii două perechi de mănuși și două ciupici. Din fericire, aveam cam de toate. Cu excepția faptului că eu aveam doar o ciupică.

La ora 16:00 nu ne-a sunat nimeni și nici n-am primit mesaj pe WhatsApp. Așa că m-am dus la Recepție, unde mă aștepta de ceva vreme cineva. George, ghidul principal. Căruia șeful nu i-a dat numărul meu. Bine că nu m-a prins un pui de somn, George, că ai fi așteptat acolo mult și bine. George e destul de pișpirel, așa, slăbănog, numai fibră și îmi dă impresia că e un mic joker. Un Ace Ventura negru.

George ne-a făcut instructajul la recepția hotelului. Ne-a arătat o hartă, ne-a confirmat numărul de kilometri și de ore care ne așteaptă în fiecare zi și ne-a dat detaliile organizatorice. Am aflat că suntem singurii turiști și că grupul lor, din partea Monkey Adventures, va fi de 11 oameni, din care unul, ghid asistent, vine în plus, ca să-și facă experiență și ca să poată promova la ghid principal. Prima impresie a fost de tristețe - Cum, suntem doar noi doi? Dar speram să cunoaștem oameni din alte țări și să avem cu cine povesti seara (multă lume ne-a spus că serile sunt plictisitoare). Eu chiar speram să avem în grup o pensionară din Germania, ca să-mi crească șansele să nu fiu veriga slabă a grupului, adică acea persoană după care trebuie să aștepte toată lumea. 

- Să mergi cu persoane străine poate fi sursa unor frumoase prietenii sau a unor mari frustrări, ne-a zis George. Și am început să acceptăm situația.

După prezentarea teoretică, George a venit în cameră să ne verifice bagajul. Chiar mă întrebam dacă o să observe că nu am două ciupici.

George ne întreba ca de pe un checklist:

- Arătați-mi sacii de dormit.

- Arătați-mi bocancii.

- Arătați-mi gecile.

- Bețe aveți?

- Haine groase aveți? Dar subțiri?

- Cu ce intenționați să vă îmbrăcați în noaptea vârfului?

- Cremă de soare aveți?

- Diamox aveți?

Aici se impune o paranteză. Diamox este un medicament cu substanța activă acetazolamidă, pe care lumea îl ia ca să evite răul de altitudine. Diamoxul previne tumefierea creierului în zonele cu aer rarefiat și se dă și persoanelor care au suferit traumatisme craniene. Printre altele, previne starea de rău, de amețeală, vărsăturile (toate astea sunt date de tumefierea creierului). Destul de repede după ce îți începi documentarea despre Kilimanjaro ajungi la subiectul Diamox. Iar părerile pe internet sunt împărțite, cum altfel? Unii nu vor să-l ia pentru că e un diuretic și te trimite la toaletă noaptea de mai multe ori. Alții nu vor să-l ia pentru că are ca efecte secundare niște furnicături în degete și chiar în față. Chiar și Sebi ezita, ascultându-i pe experții de pe internet. Noi am luat Acetazolamida din Cluj (e un medicament de vreo 20 de lei), iar Sebi a zis că se hotărăște la fața locului. Eu m-am hotărât destul de repede că-l voi lua, iar decizia mi-a fost întărită de un doctor român care a urcat pe vârf și mi-a spus că medicamentul e foarte important. Ada mi-a spus că l-au luat 4 din cei 5 membri ai grupului lor. Ideea e că n-am prea avut de negociat cu George.

- Bun, aveți Diamox (sau cum îi zice la voi în țară). Îl veți lua din seara asta, o jumătate, după cină, ca să vedeți cum vă reacționează corpul. În rest, îl veți lua, tot așa, câte o jumătate de pastilă, după micul dejun și după prânz, în fiecare zi.

(Sebi n-a mai comentat nimic și s-a supus. Ne-am trezit pentru toaletă o dată pe noapte, deci nu a fost nimic super deranjant).

- Și, ce v-ați mai adus?

- Păi, uite, ne-am adus câte o saltea suplimentară. Și perne gonflabile. Dar toate astea ocupă spațiu și sperăm că nu suntem peste limita de 15 kg de persoană... că la avion am avut în total 50 de kilograme.

- Sunteți extrem de pregătiți. Puneți saltelele și sacii de dormit separat și o să se ocupe băieții să nu depășiți nicio limită. Le ducem separat. În concluzie... nu aveți nimic de închiriat de la noi. Venim mâine dimineața și vă ridicăm la ora 9:30.

**

Ne-am petrecut restul zilei aranjând lucrurile în genți și rucsaci și nu a fost ușor. Aveam prea multe lucruri. Prin urmare, unele au fost lăsate în geanta pe roți care urma să rămână la hotel. Printre altele, cartea mea tanzaniană nu a trecut selecția. Ne-am gândit că o vom îndoi destul de rău și nu știam exact cât timp și câtă lumină vom avea pentru citit.

Seara am mâncat o pizza bună (din nou, preț de Europa sau chiar peste: 17 dolari bucata) și ne-am uitat la semifinala de Campionat Mondial de Fotbal pe un laptop pus la dispoziție de staff, în recepția hotelului. De asemenea, le-am dat persoanelor de la Recepție creioanele și cărțile de colorat, dar și niște dulciuri pe care le-am adus pentru copiii din zonă. Le-am spus să le dea ei cui știu. Poate chiar unui coleg care are copii. Nu am aflat exact unde au ajuns bunurile, dar știm că am făcut o faptă bună. 


duminică, 8 ianuarie 2023

Kilimanjaro

În 19 decembrie 2022, am atins vârful Uhuru (5895 m), cel mai înalt vârf al vulcanului Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa. A fost, fără îndoială, cea mai cea [insarați voi adjective aici] aventură a vieții noastre. Deocamdată.

De atunci ne-am întors acasă, ne-am dus la serviciu și personal am încercat să trec peste depresia de după vacanță (o fi descrisă în literatura de specialitate?). În fiecare noapte încă mai visez traseul și atingerea semnului care marchează vârful Uhuru. Nu cred că Kilimanjaro îmi va ieși din sistem prea curând... Până una, alta, am lucrat la un montaj video al aventurii, pe care îl voi completa cu postări scrise. Am primit zeci de întrebări, așa că voi încerca să dau toate detaliile aici. Dacă am vreun cititor care vrea să urce Kilimanjaro, nu pot decât să spun: FĂ-O! Sper să te ajute aceste notițe.

Când vorbim despre excursia noastră, primim cam același întrebări, cam în aceeași ordine. Prin urmare, această postare va fi un auto-interviu. S-o luăm cu începutul.

De unde v-a venit ideea? Ne aflam în februarie 2021 în Zanzibar și ne răcoream cu o bere Kilimanjaro. Ne-am propus de atunci să ne întoarcem cândva în Tanzania și să încercăm să urcăm pe munte. Iar anul acesta, am dorit să-mi marchez aniversarea de 40 de ani și să merg într-un loc deosebit. Așa că obiectivul "vreau să urc pe Kilimanjaro" s-a conturat cam în mai 2022. Sebi a zis la început s-o facem peste 2-3 ani, ca să ne antrenăm. Eu i-am zis că nu mă aștept să am genunchi mai buni peste 2-3 ani, deci nu lăsa pe la anul ce poți face acum. Prin urmare, am setat data pentru decembrie (adică vara, imediat după sezonul ploios care se termină în noiembrie). 

Poate ar mai fi un răspuns la întrebarea asta. Spuneți drept, când ați auzit prima dată despre Kilimanjaro? Nu cumva când a urcat Andreea Marin acum 20 de ani? Mai știu și eu dacă nu mi-a intrat atunci chestia asta în subconștient? Știu că Zâna Surprizelor și-a prezentat expediția ca o mare realizare, înfăptuită cu mult efort. De altfel, toți cei cu care am vorbit între timp spun același lucru - rău de munte, dureri de cap, vărsături, efort constant... Experiența noastră a fost diferită: a fost extraordinară, fără a fi chinuitoare.

OK, în altă ordine de idei, poate a avut și Hemingway ceva influență... Da, mi-am dorit să văd zăpezile și ghețarii de pe Kilimanjaro înainte să dispară...

Cum ați ajuns acolo? Am zburat cu Turkish Airlines, pe ruta Cluj-Istanbul-Kilimanjaro. Există zboruri frecvente Istanbul-Kilimanjaro, care se află, de fapt, pe ruta Istanbul-Zanzibar. Am urmărit prețul în fiecare zi, timp de 4 luni, și a rămas constant pentru decembrie la nivelul de aprox. 4000 RON/persoană. Există și alte rute - via Amsterdam și via Frankfurt. Vedeți ce vi se potrivește. Poate e o idee să zburați spre Zanzibar și apoi să luați un zbor intern Zanzibar-Kilimanjaro, care costă cam 100$.

V-ați dus de capul vostru? Nu. Conform regulilor din Tanzania, trebuie să plătești o firmă acreditată (sunt cu zecile) pentru a intra în Parcul Național Kilimanjaro și pentru a urca pe munte. Statul își ia partea leului din taxele plătite de turiști. Ne-am uitat la filme pe YouTube și am găsit câteva nume de firme. Ne-am dat seama că sunt 3 categorii de firme. Dacă firma cu care am mers noi ne-a taxat 1700$/persoană pentru un traseu de 7 zile, sunt firme care te taxează 2500$ sau chiar 5000$. Sincer, având în vedere că totul a fost OK pentru noi cu firma din categoria low cost, nu văd de ce ai plăti mai mult (OK, poate vrei corturi mai noi, mâncare mai bună etc. Pe de altă parte, dacă îți permiți, fă ce vrei cu banii tăi). Am descoperit că 3 clujeni urmau să facă excursia cu o săptămână înaintea noastră, prin firma Monkey Adventures. A fost un fel de garanție pentru noi pentru a face un transfer bancar înainte de a începe vacanța (alternativa e să plătești la fața locului, dar n-am vrut să avem prea mult cash la noi). Hai că v-am răspuns și la întrebarea cât costă.

În mod normal, firmele grupează turiștii care vor să meargă pe același traseu (sunt câteva posibilități), cu aceeași durată. În cazul nostru, am aflat în ziua 0, cea în care ne-am văzut cu ghidul, că vom fi doar noi doi. Vorba lui, "a fi grupat cu niște necunoscuți poate fi sursa unor prietenii frumoase sau a unor mari frustrări". Până la urmă am fost foarte mulțumiți că am avut un tur privat. Practic, am fost Sebi și cu mine ca turiști, plus 11 oameni de la Monkeys: un ghid principal (George), doi ghizi asistenți (Robert și Dula), un bucătar și 7 porteri.

Ce a trebuit să cărați voi? Ghiozdanele mici, cu apa și gustările zilnice. În rest, porterii cară cortul turiștilor, cortul ghizilor, cortul porterilor, mâncarea și apa tuturor, bagajul mare al turiștilor, cortul de luat masa și, la cerere, toaleta privată și cortul ei (a fost cazul pentru noi). În principiu, porterii vor căra 15kg pentru fiecare turist (obiecte personale, cum ar fi haine, încălțăminte, saci de dormit etc.). La alte firme, vor căra doar 9 kg per turist, ceea ce e absolut insuficient din punctul meu de vedere (soluția e să mai plătești un om, dacă ai prea multe kilograme de dus).

Cum arată o zi tipică? Cât ați mers în fiecare zi? Dar în total? Cât durează? În funcție de traseul ales, excursia durează 5-9 zile. Cei care s-au crezut zmei au făcut traseul în 5 zile (3 la urcare și 2 la coborâre) sau 6 zile și probabil au avut rău de înalțime. Noi am făcut traseul în 7 zile (5 la urcare și 2 la coborâre), ceea ce ne-a permis să fim aclimatizați și odihniți și să ajungem în vârf cântând. În funcție de traseul pe care îl alegi, zilele pot arăta diferit. Pentru amatorii de detalii (ăștia-s cunoscătorii 😏), am făcut traseul Lemosho, în total 70 de km.


Cum v-ați antrenat? A fost greu? Eu am mers la sala de 3 ori pe săptămână, cu antrenor personal, timp de 7 săptămâni înainte de excursie. Am mers și la masaj de 2 ori pe săptămână. Sebi a alergat 5-7 km pe zi, de 2-3 ori pe săptămână. Iar împreună am făcut câteva drumeții de weekend: Piatra lui Lucaci, Scărița Belioara, Piatra Secuiului, Vârful Vlădeasa... De asemenea, am urcat pe scări până la etajul 7 timp de două luni. Cred că am fost foarte bine antrenați. Nu ni s-a părut nimic foarte greu pe Kilimanjaro (pentru mine, coborârea de vârf a fost cea mai dificilă parte a traseului). A contat și că am mers suficient de mult la munte în trecut și că am fost obișnuiți să mergem cu cortul.

Câteva secrete pentru cei care vor să urce? Alegeți un traseu de 7 zile, nu mai scurt. Luați cu încredere medicamentul împotriva răului de înălțime (substanța activă e acetazolamida; noi am primit rețetă de la medicul de familie și l-am găsit în farmaciile mai mari din Piața Mărăști - nu se găsește peste tot). Închiriați o toaletă privată pentru 2-3 persoane. Noi am plătit 150$ pentru asta - bani bine cheltuiți! Investiți în echipament de calitate (poate voi face o postare numai despre lucrurile pe care le-am luat cu noi). Ca pont, vă recomand cu drag să vă luați saltele extra cu voi (chiar dacă veți primi și de la firma cu care urcați).

Jurnalul video se găsește aici.

În rest, am ținut un jurnal la fața locului, iar în zilele care vin, voi transcrie din el, pagină cu pagină, în funcție de câtă răbdare găsesc (am 38 de pagini de note…) :) 

Kilimanjaro Uhuru Peak

Ținem să le mulțumim tuturor celor care au donat pe Galantom pentru Magic Camp, cauza nobilă care ne-a motivat și mai mult să ajungem în vârf. Apelul nostru a fost ca donatorii să doneze 0,01 RON pentru fiecare metru cucerit. Ne-am atins peste 50% din obiectiv. Mulțumim!