14 decembrie 2022, Moshi
Ne-am început ziua tot la Chania Lodge și am avut un mic dejun fabulos. Știam că nu va fi mâncare ca la hotel pe munte, deci am apreciat ultima masă. Așa cum am apreciat ultimul duș, știind că e ultimul pentru următoarele 7 zile...
Am lăsat geanta Samsonite pe roți la Recepția hotelului. La orice hotel e posibil să faci asta, gratuit. E un mod de a te încuraja să te întorci la ei după ascensiune. Am lăsat obiectele de care nu aveam nevoie pe munte, de la costumul de baie, la pașapoarte și carduri. În schimb, ne-am luat cash, pentru a plăti bacșișul către echipă la final.
La 9:30 ne-am reîntâlnit cu George, care a venit cu dubița și cu echipa să ne ridice de la hotel. Am constatat cu suprindere că erau 11 (mă așteptam să fie 6-7). Ghiozdanul în care am adus rechizitele donate cu o seară înainte l-am umplut cu ciocolată și cu batoane proteice pe care am hotărât să le împărțim cu echipa. Sebi a ținut foarte mult ca persoanele care interacționează cu noi să știe câte ceva despre România. De exemplu, că avem și noi munți frumoși. Așa că am adus de acasă multe batoane Făgăraș și fiecare a primit câte unul. Ne-au mulțumit, dar au părut cumva surprinși că au primit ciocolată la început de drum. Le-am zis că Făgăraș are vârfuri de circa 2500 m și au părut amuzați. Dar au fost intrigați să afle că în perioada asta a anului e deja zăpadă la așa altitudine... mică.
Dubița era destul de decentă. Prin asta nu vreau să spun că era curată sau cu aer condiționat. Știam la ce să mă aștept, din filmele altor turiști. Important e să ne ducă în siguranță la destinație.
Ne-au spus că drumul până la Poarta Lemosho va dura 3 ore.
Pe la jumătatea drumului, ne-am oprit într-o localitate, în care părea că e zi de piață. Ne-am oprit la o terasă (cam ca la noi la țară), unde echipa a luat prânzul. Era un loc unde se făceau bucăți de carne de vită la grătar. O bucată și o porție mare de cartofi și legume era 2 dolari. Nu foarte ieftin pentru localnici, dar cu toții au zis că trebuie să mănânce bine înainte de excursie. Am constatat că și acest șofer a lăsat motorul pornit tot timpul (la fel Joseph cu o seară înainte, la fel cei din jurul nostru, deci nu era aerul cel mai plăcut) și i-am întrebat de ce. Se pare că cei mai mulți dintre ei se tem că nu pot reporni motorul dacă îl opresc... Nu foarte încurajator...
Pe drumul spre Lemosho am văzut Masai autentici, îmbrăcați în hainele roșu cu negru tradiționale, aflați cu caprele la păscut. Am văzut și turme de zebre. A fost o supriză și pentru trupa noastră. Zebrele păreau rătăcite prea aproape de sate. Mie mi se părea că știau bine ce fac - au venit să mănânce culturile și i-au prins pe localnici când nu era nimeni la pază. Practic, am văzut ceva ce am fi văzut în safari, dar gratis. Evident, nu vrei să vezi lei liberi la șosea...
Ultimii 14 km până la Lemosho au fost pe drum de pământ, pe urcare și un pic mai greu de suportat. Am văzut cum se schimbă vegetația - de la culturi diverse, la junglă montană.
Citisem că Lemosho este cea mai nouă rută. I-am întrebat când s-a deschis și am aflat că în 1977. Deci nu așa de nouă pe cât am fi crezut. Ideea era să se ofere alternative la urcare, ca să se evite aglomerările pe rutele Marangu și Machame.
Când am ajuns la poartă, nu era aglomerat. George și-a intrat în rolul de șef de delegație și ne-a organizat pe toți. Pe noi ne-a trimis în zona de așteptare (o terasă acoperită, numai bună de luat masa), iar echipa descărca bagajele, pe care le-au dus la cântărit.
În timp ce echipa se ocupa de partea administrativă (inclusiv de formulare și permise de intrare în Parcul Național Kilimanjaro), nouă ni s-a dat un prânz la pachet.
Mi-am făcut un obicei să notez tot ce am mâncat, spre a satisface curiozitatea celor cu care am povestit despre excursie, dar și pentru a se putea compara cu experiența celor care au plătit mai mult alegând alte companii de turism (veți găsi informația asta și în jurnalele și videojurnalele altor călători). Alte lucruri pe care ne-am notat cu atenție, după modelul altor turiști, au fost ce am purtat, câtă apă am băut și cum am stat cu semnele vitale. De asemnea, am notat distanța, diferența de nivel și timpii de deplasare.
Privind retrospectiv, masa de la Lemosho Gate a fost una dintre cele mai bogate de pe parcursul excursiei (ne-am uitat în jur și am observat că și clienții altor firme au primit fix același pachet). Cutia conținea:
- o pulpă de pui la grătar
- un sandwich cu șuncă și legume
- un iaurt cu fructe
- două banane
- un măr
- o cutie de suc de vreo 200 ml
- o prăjitură (pandișpan)
- 3 l de apă pentru fiecare. Având în vedere că sticlele de plastic sunt interzise în Parcul Național, am turnat apa în camel bags. Ca paranteză: pungile de plastic sunt interzise în toată Tanzania; nu vă faceți iluzii - e plin de pungi și sticle pe marginea drumului, prin urmare, la un moment dat, au considerat că probabil aveau destule și le-au interzis pe cele noi. Am fi putut să păstrăm și sticlele în rucsaci, că nu ne-a păzit nimeni, dar aveam echipament de munte serios, iar sticlele ar fi părut o improvizație. Pentru cei care vor călători pe viitor: un moment în care sticla ar putea fi de folos ar fi serile și nopțile în care simți că ți-e frig la picioare și-i ceri echipei să-ți dea o sticlă cu apă caldă. Pentru scenariul ăsta noi am fost pregătiți cu un produs specific - o pungă termică cu gel, pe care o poți fierbe pentru cădură sau îngheța când vrei să-ți țină frig.
În timp ce așteptam, am cercetat împrejurimile. Baia era modernă. Tot turcească, dar cu gresie frumoasă, cu apă care se trage din rezervor și cu chiuvete funcționale.
Am găsit un registru al vizitatorilor. Ne-am scris numele, țara, vârsta și firma cu care facem excursia (nu am considerat necesar să ne trecem și datele de pașaport. Părea că s-ar încălca GDPR-ul :)). Apoi, de curiozitate, ne-am uitat în registru, căutând alți români. Rezultă că doar 4 români urcaseră în ultimele 3 luni pe la această poartă. În rest, plin de turiști din UK, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia etc. Lângă noi, lua masa o familie de americani stabilită în Emiratele Arabe Unite (le-am studiat datele în registru), care urcau cu Follow Alice, o firmă cu care am cochetat și noi, dar pe care n-am ales-o din cauza bugetului (cu 800$ de persoană mai scump decât la Monkey Adventures). Și mai era un cuplu de americani, tot așa cu tur privat, pe care îi întâlnisem la sosire la aeroport.
În fine, cam după o oră bună, porterii au plecat cu bagajele înainte, iar George și ghidul lui asistent, Robert, au venit să ne facă poza de început. Și am făcut primii pași pe traseu!
E o urcare pe o potecă noroioasă prin pădure, securizată cu scânduri din loc în loc, ca să oprească alunecarea. Mi s-a părut pe alocuri abruptă, pe alocuri foarte accesibilă. Am pornit destul de tare - deh, entuziasmul! - și după vreo 20 de minute gâfâiam. Așa, ca la orice antrenament cardio. Le-am zis să nu se sperie, că așa fac la orice antrenament, dar, după ce trec de primele 45 de minute, pot să rezist aproape oricât. Totuși, George și Robert au considerat că trebuie să impună ei ritmul și să mergem pole, pole, adică încet, încet.
Pe drum am văzut maimuțe. Au zis că sunt maimuțe cu fund albastru. N-au stat liniștite să le observ posteriorul, deci îi cred pe ghizi pe cuvânt. Printre plantele pe care le avem comun cu jungla am observat urzici, brusturi (da, se știe pe toate continentele că sunt buni ca substitut pentru hârtia igienică...) și asparagus (da, planta aceea din casa bunicii se pare că e leacul natural pentru malarie - bolnavilor li se dă ceai de asparagus).
Traseul a avut 5 km și l-am parcurs în 2 ore jumătate. Diferența de nivel a fost 600 m. Am ajuns în tabără la ora 16:55.
A fost cel mai frumos loc de camping în care fusesem până atunci. Copaci, iarbă, baie comună cu toalete turcești, dar și cu chiuvete funcționale și o atmosferă extraordinară. Ne-am văzut pentru prima dată cortul, dar și toaleta privată, plasată și ea într-un cort special, aproape de cortul de dormit. Le-am spus că nu suport sforăitul, așa că au pus cortul echipei un pic mai departe (unul dintre băieți era celebru pentru sforăit, se pare). Aveam și cort de masă, în care ne așteptau o masă și două scaune de camping. Pe masă - ceea ce urma să devină clasic - ne așteptau cutii de cafea, ceai, miere, unt de arahide, ketchup și sos de chili.
Am primit primul washy washy, adică un lighean mititel cu apă caldă, numai bun să te speli pe picioare. Apoi ni s-a spus că cina va fi gata în 30 de minute. Și am primit un snack intermediar: ceai, popcorn și biscuiți.
Prima cină a constat în:
- supă cremă, probabil de la plic. Am identificat ca elemente roșiile și prazul.
- spaghetti bologneze - foarte bune, jur!
Eram deja pregătiți să ieșim din cortul de luat masa, când ospătarul nostru apare cu o farfurie pe care avea un avocado tăiat în 6 și ni-l pune pe masă.
- Cu ăsta ce e?
- Desert, zice omul.
Sebi și cu mine ne uităm amuzați unul la altul.
- Desert?
- Da, e foarte bun.
- La noi ăsta e aperitiv. E foarte bun să faci guacamole.
Ne-am dat seama că l-am pierdut. Engleza lui nu era destul de bună ca să ne înțeleagă, dar e clar că problema era că nu știa ce e aia guacamole. A zâmbit și a plecat. A fost unul dintre cele mai memorabile momente ale zilei.
A urmat briefingul zilnic. Pe agendă:
1. Am cunoscut echipa. S-au perindat în cortul de luat masa și și-au spus numele și rolul în echipă: porter (cărăuș), porter al toaletei, bucătar, ghid asistent, ghid principal.
2. Am completat chestionarul medical (există un test standard de vreo 5 întrebări pentru a indica dacă ai sau nu rău de înălțime). Printre altele, se folosește pulsoximetrul pentru a ți se lua pulsul și concentrația de oxigen.
Parametrii noștri au fost:
- Sebi: saturația oxigenului 94, pulsul 107 (m-a speriat un pic, sincer, că nu păreau cifre încurajatoare pentru început)
- Lavinia: oxigen 96, puls 79 (adică relaxată total)
3. Ne-au întrebat ce vrem să mâncăm la micul dejun și le-am zis să ne aducă standardul, așa, să fim surprinși, pentru început.
Ce am purtat:
Pe traseu:
- bocancii "principali" Garmont. Îi cumpărasem recent și nu am apucat să umblu 100 de km cu ei cum se recomandă înainte de o astfel de expediție. Aveau doar vreo 25 de km la activ. Dar s-au comportat foarte bine și mi-au fost de folos în zonele un pic noroioase;
- baselayer de merino (cum ar veni, niște izmenuțe moderne); s-ar fi putut fără baselayer, dar am vrut și să mă protejez de țânțari;
- pantaloni Columbia de trekking, subțiri. Erau negri la început, dar, știind că mergem prin junglă și ne expunem la țânțari care transmit malaria, i-am dat cu atâta Autan că i-am făcut gri (acasă i-am spălat de 3 ori până când au dispărut urmele);
- parazăpezi - utile ca să nu mă stropesc până la genunchi și ca să nu mă muște țânțarii de glezne;
- bustieră, tricou, bluză tehnică de trekking;
- geaca de ploaie în rucsac;
- buff și ciupică (mai mult ca să mă apăr de eventualele atacuri ale țânțarilor);
- pe piele m-am dat cu spray Farmec anti-țânțari, în speranța că e un produs nou, pe care țânțarii nu-l cunosc (mă gândesc că Autan au toți turiștii)
În tabără:
- trening
- tricou
- geacă Columbia (aveam mai multe, asta era intermediară, nici cea mai subțire, nici cea pentru gerul Bobotezei)
- bocanci mai lejeri (o pereche făcută de Record Alba-Iulia acum 10 ani)
Am tot vorbit de teama de țânțari - dar până la urmă nu ne-a mușcat niciunul în junglă. Se pare, însă, că, în seara precendentă, când ne-am uitat la fotbal în Recepția hotelului, n-am fost la fel de norocoși. Așa că ne-am folosit Fenistilul pentru a calma micile iritații.
Mi-am notat și cantitatea de apă băută de la plecarea de la Poarta Lemosho: 0,75 l. Deci departe de cei 3 l estimați. Hai să zicem că a fost o zi scurtă, ușoară, și am băut vreo 2 căni de ceai în completare.
Date despre traseu:
- Punct de plecare: Lemosho Gate (2050 m altitudine)
- Punct de sosire: Mkubwa Camp (2650 m)
- Diferență de nivel: 600 m
- Distanță: 5 km (12000 de pași)
- Durată: 2,5 ore
Alte observații:
George și Robert povestesc foarte mult în swahili. E prima deplasare pe care o fac împreună. Presupun că încearcă să se cunoască mai bine. Robert ne-a spus că lucrează în mod normal la altă firmă, dar aceasta nu avea clienți în săptămâna respectivă, așa că a fost nevoit să-și caute o companie care să-l trimită pe traseu.
Din când în când, atunci când se lăsa liniștea pe perioade mai lungi pe traseu, Robert zicea dintr-o dată, într-o pronunție corectă:
- Făgăraaaș! (Ca un fel de What-up?)
Când am ajuns în tabără, George ne-a zis amuzat:
- Gata, sunteți mai sus decât pe Făgăraș.
Bag seama că tot nu-și închipuie cum sunt munții în Europa. Are impresia că ajungi în Făgăraș într-o oră, ce pe un delușor. Ne-am propus să le zicem mai multe despre munții noștri în ziele următoare.
Ne-am pregătit de culcare în cortul nostru cochet și n-am avut nevoie de muzică sau de dopuri de urechi. Am adormit repede și ne-am trezit pentru toaletă în miez de noapte. Nu era prea frig. Toaleta privată m-a făcut să mă bat pe umăr și mă felicit pentru decizia de a o închiria. Iar cerul era senzațional. Similar cu cel din Retezat într-o noapte senină de august. Sau cu cerul spectaculos pe care l-am avut în deșertul Wadi Rum, în Iordania.
Noapte bună!
