sâmbătă, 13 mai 2023

Kilimanjaro - Noaptea vârfului

19 decembrie 2022

Trezirea oficială a fost la 23:30. Plecarea era programată pentru 00:30. Între timp, aveam micul dejun la miezul nopții. La cerere, am primit ouă fierte (eu) și ochiuri (Sebi), clătite și pâine prăjită. Am primit și un pachețel asemănător cu cel din primele zile - napolitană, ciocolată, muffin, suc.

După micul dejun am mai verificat încă o dată că avem tot ce ne trebuie pentru marele asalt. Pentru mine, pregătirea mentală a fost să ascult "Nessun dorma", în interpretarea lui Pavarotti - probabil cea mai frumoasă arie cântată vreodată. O voce atât de sublimă, încât mă face să plâng de fiecare dată. Catharsis. M-am asigurat înainte de plecare că am cântecul pe telefon. Nu găsesc ceva mai adecvat înaintea unei mari provocări. Și versurile se potrivesc: "în zori voi învinge". Ar trebui să ajungem pe vârf pe la 7-8 dimineața.

Pe la 00:30, George și Robert au început să ne dea târcoale cortului și să ne întrebe din două în două minute dacă suntem gata. Cu una, cu alta, ne-am moșmondit până la 00:44. Eram deja afară, complet echipați, iar singurul lucru pe care îl mai aveam de făcut era să-și pună Sebi parazăpezile. Chestiune de maxim un minut. Numai că la 00:44, George ne-a luat tare și a zis că trebuie să pornim ACUM și că nu mai e timp de parazăpezi. Mi s-a părut ciudată abordarea. Pleca trenul? Ne pierdeam culoarul de zbor? Nu înțeleg care a fost temerea lor și de ce și-au pierdut răbdarea. Tocmai luasem o jumătate de pastilă de acetazolamidă și simțeam și medicamentul și micul dejun în gât. Mi-ar fi plăcut să mai stăm o jumătate de oră, dar se pare că intraseră orele în sac. Starea generală nu era, deci, confortabilă, iar disconfortul era accentuat de vremea de afară: -4 grade în basecamp și prognoză de -13 pe vârf. Totuși, un element care mi-a sporit confortul a fost că au venit 3 ghizi cu noi, așa că mie mi-a dus Robert bagajul. George nu ducea nimic - el oricum a fost minimalist toată deplasarea -, iar Dula ducea tubul de oxigen.

Ce am purtat

  • 3 straturi de pantaloni: baselayerul Columbia, baselayerul merinos și pantalonii de schi
  • O pereche de șosete norvegiene. Le luasem de la Nootka și mi-au zis că n-am nevoie de alte șosete sub ele. După experiența cu linerele din zilele precedente am decis că o pereche de șosete îmi va fi de ajuns. Similar, Sebi a purtat doar o pereche, marca Everest 30.
  • Bustieră, tricou merinos Made in Roșia Montană, bluză merinos tot de la ei, soft shell Kilimanjaro de la Hervis, geacă de schi Columbia, linere de mănuși din merionos de la AlpinExpe, mănuși cu un deget, pentru temperaturi joase, tot de la ei, buff merinos de la Roșia, căciulă merinos tot de la ei.

Am simțit că am nevoie de toate la început. Totuși, ne-am încălzit destul de repede și am urcat 3 ore doar cu mănușile-linere și abia apoi mi s-a făcut frig. Aveam încălzitoare de la Decathlon la noi (plicuri din alea de le plesnești și se încălzesc instant), dar nu le-am folosit.

A fost prima dată când l-am văzut pe George îmbrăcat de munte - până atunci a cam urcat în blugi și în teniși, ca un neserios. Spre deosebire de el, Robert a avut în fiecare zi echipament adecvat; e un om mai serios și mai așezat. Auzisem și de o strategie a unor ghizi să vină cu haine nepotrivite, ca să atragă un bacșiș mai mare de la turiști. Un turist din Cluj mi-a povestit că i-a dat ghidului bocancii lui noi și scumpi la final, apoi l-a întâlnit în Moshi când încerca să-i vândă. George nu a jucat o astfel de carte emoțională. Personalitatea lui de joker se potrivea bine cu ținutele lui precedente. Ne-a zis că are tot ce-i trebuie, dar așa se simte el bine. Pe frigul din summit night nu avea mănuși și nu-i era chiar bine. Mi-a zis că-i o alegere a ghizilor să urce fără mănuși: având în vedere că, de multe ori, turiștilor li se face rău, ei nu vor să piardă timp cu datul mănușilor jos, ci vor să poată acționa cât se poate de repede - să desfacă un fermoar, să te ajute să verși etc, etc. Una dintre strategiile pe care ne-au spus că le vor aplica pentru a se asigura că ne simțim bine va fi să ne întrebe cum ne cheamă, de unde suntem și alte întrebări simple. Se pare că atunci când se instalează răul de înălțime, unii oameni uită de sine.

La început, ghizii păreau cumva frustrați că suntem așa de în urma tuturor - frontalele grupurilor care au plecat înaintea noastră se vedeau ca niște licurici în depărtare, sus pe munte -, încât mi s-a părut că ritmul impus nu era pole, pole. Sebi era tot cu parazăpezile în mână, că nu s-a găsit un moment să-l lase să și le pună. Eu eram tot cu clătitele în gât și am început să mă bucur când în sfârșit am simțit că mi s-au așezat în stomac. Ca să susțin ritmul, am pornit lista de cântece pe care o pregătisem pe Spotify și am pus-o pe speaker. Aveam suficientă energie cât să cânt. George îmi tot zicea să-mi prezerv respirația. Măcar n-a trebuit să mă întrebe cum mă cheamă - dacă îmi aminteam versurile cântecelor, era clar că sunt încă în deplinătatea facultăților mintale. La "Waka, Waka" (care înseamnă light up în swahili), am cântat împreună.

Urcarea mergea bine. La întunericul de afară, nu prea observi multe. Eu mă uitam, pur și simplu, la pașii lui George și încercam să nu rămân în urmă. Sebi se oprea din când în când să privească cerul. Îi întreba pe băieți în ce parte din Moshi stau, ca și când și-ar fi putut identifica de pe munte luminițele casei lor. Era adorabil că se bucura ca un copil de splendoarea cerului, dar, după vreo două opriri, i-am zis să se minuneze mai puțin, pentru că ghizii nu par a avea chef de opriri. George și Robert au povestit între ei destul de mult și se mișcau ca un metronom. Singurele opriri pentru care nu mă simțeam oarecum mustrată erau cele pentru apă. După cum era de așteptat, la un moment dat apa a înghețat pe tubul de la camelbag, așa că a trebuit să recurgem la un alt sistem: deschideam rucsacul și turnam direct din camelbag (evitând tubul) în termosuri de câte ori aveam nevoie. La un moment dat, am îndrăznit să cerem o pauză de toaletă. Atunci a putut și Sebi să-și elibereze mâinile de parazăpezi. Cred că pauza ne-a fost acordată și pentru că începusem să prindem din urmă și să depășim câteva grupuri (estimez că erau vreo 10 grupuri pe drum în acel moment).

În mod suprinzător, după vreo 3 ore, George ne oprește și ne spune că Dula nu se simte bine și că trebuie să coboare. Șocant. Cum va ajunge Dula ghid, dacă i se face rău de la urcare? George a pus-o pe seama faptului că n-a mai urcat de o lună pe munte. Oricum, ciudat. George a preluat tubul de oxigen. 

Oare a fost un ritm nesustenabil? Nu de alta, dar la Stella Point am ajuns din urmă ultimul grup care mai era în fața noastră... Acest grup parcă își instalase tabăra: mâncau, își schimbau hainele, erau așezați confortabil. Noi ne-am oprit fix pentru 5 poze și am pornit mai departe. Prima poză are timestamp-ul  de 5:13. Stella Point este la altitudinea de 5756 m și este locul pe care firmele de trekking îl pomenesc drept un punct de cotitură pentru turiști. De aici mai sunt 45-60 de minute până în vârf, dar unii turiști vor să renunțe. Cam pe aici răul de înălțime începe să se manifeste plenar, iar unii au nevoie de toate încurajările din lume ca să continue. Unul dintre articolele pe care le-am citit zicea că la Stella Point ghizii sunt deschiși să te coboare, dar că te roagă să faci 2-3 pași în direcția bună, poate te răzgândești. Vlad Pop, unul dintre oamenii care mi-au povestit experiența lor pe Kilimanjaro, spune că, în ciuda experienței lui de atlet de anduranță, care include ultramaratonul arctic, la Stella Point a vărsat și a simțit că i-a fost foarte greu să continue. Nu știu cum, dar noi n-am avut nici pe dracu'. 


Așadar, am pornit imediat mai departe. Nu ne era foame, nu ne era sete, ci simțeam că vârful e aproape și că e puțin probabil să începem să ne simțim rău de acum încolo. George începuse să spună că vom câștiga competiția. Nu știam că era o competiție, dar e un sentiment plăcut să știi că vei ajunge primul pe vârf în ziua respectivă. De la Stella Point mai ai 700 de metri până la Vârful Uhuru. Drumul e destul de lejer. Practic, intri pe un platou, iar vârful te așteaptă la capătul lui, pe o margine de lume. Cu fiecare pas te apropii de semnul pe care ți l-ai setat ca obiectiv cu mult înainte de începerea excursiei. Când am văzut semnul din depărtate, am început să cântăm. La stânga și la dreapta de vedeau, la circa 100 de metri, ultimii ghețari maiestuoși de pe Kilimanjaro, care vor dispărea prin sublimare în următorii 10 ani. Robert ne-a zis că în urmă cu 20 de ani, când a urcat el prima dată pe vârf, acești ghețari erau la dreapta și la stânga cărării de azi. Adică drumul spre vârf trecea printre ghețari și-i puteai atinge. 

Soarele răsărea în spatele nostru, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă: nu doream să ajung în vârf pe întuneric. Voiam, totuși, niște poze faine. Am ajuns la 6:00, adică urcarea a durat în total 5 ore și 15 minute.

Sebi filma și zicea entuziasmat că suntem pe acoperișul Africii. Când am atins semnul, mi-am dat seama că aveam mici degerături la degete. Nasul era ud și înghețat. Nu mai conta. Am ajuns pe Uhuru Peak! 5895 m! Uhuru înseamnă Libertate. Așa te și simți - liber. Te simți ca un erou. Faci poze mentale. Înmagazinezi pe vecie sentimentul tactil pe care îl ai în acel moment. Și apoi te minunezi de măreția naturii. Ești și un gigant și un grăunte în același timp. Te simți privilegiat și norocos. Simți că poți realiza orice. Ești absolut fericit.

George și Robert au rămas câțiva pași în urma noastră și au început să cânte un cântec de felicitare. Sebi îi filma cu GoPro-ul. Apoi l-a rugat pe Robert să filmeze și pe mine m-a rugat să urc pe piatra de lângă semn, ca să avem amândoi loc în poză. Pe când m-am întors, el avea o cutie în mână. Cred că cu greu mi-aș putea închipui un loc mai bun pentru logodna noastră. Este, fără îndoială, cel mai impresionant loc în care am fost. Robert a început să cânte și a continuat să filmeze cu multă grijă. În film se vede cum George îl aude pe Robert izbucnind entuziast în urale, ceea ce îl determină să se întoarcă spre noi, să vadă ce se întâmplă. I s-a alăturat în cântec lui Robert. Momentul e surprins aici.

Grupurile care ne-au ajuns din urmă au asistat cuminți la eveniment. Ne-au lăsat să facem liniștiți poze. Și cu inelul, și cu steagul. Singuri și în cuplu. Încă o chestie care ne-a ieșit bine! Nu de alta, dar una dintre temerile mele era să nu ajungem în vârf împreună cu 50 de oameni și să nu apucăm să facem o poză ca lumea - căci, da, asta a fost experiența unora dintre oamenii cu care am vorbit sau pe care i-am urmărit pe YouTube.

Kilimanjaro, Uhuru Peak

Preocuparea cea mare a lui George era să facem poze și cu tricoul de la firma lui - se pare că e foarte dedicat. Ne-a zis că e o premieră în istoria firmei să aibă parte de o cerere în căsătorie, așa că a ținut să apară în 7 poze cu noi, ținând un tricou cu Monkey Adventures și cerându-mi să arăt inelul la cameră. A fost simpatic, dar am simțit că ședința asta foto îmi accentuează degerăturile.

Kilimanjaro,Uhuru Peak

Înainte de excursie, încercam să planific ce voi face pe vârf. Îmi închipuiam că voi dori să rămân acolo zeci de minute și nu înțelegeam de ce toate firmele ziceau în articole că vom petrece cam 15 minute pe vârf. Doar 15 minute după tot efortul ăsta?! Vlad Pop mi-a spus că el a stat 8 minute. Eu am pierdut un pic noțiunea timpului, dar am înțeles până la urmă că nu prea poți să stai prea mult acolo. Era teribil de frig. Am luat o piatră amintire (piatră piatră, pe lângă piatra de pe inel) - una pentru noi și una pentru Ada, care urcase cu o săptămână în urmă, dar a uitat să facă asta - și am început să coborâm. De altfel, după cum se vede pe filmare, unele grupuri care au ajuns după noi au plecat înaintea noastră.

Mergeam cu fața spre soare. Și priveam cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut vreodată.

Grupurile care încă urcau ne felicitau pentru atingerea vârfului, iar noi îi încurajam și le spuneam că sunt la o aruncătură de băț de obiectiv. 

- You can do it! Almost there! Well done! Good job! You're doing great!

Toate bune și frumoase, până când am ajuns din nou la Stella Point - unde am făcut și niște poze pe lumină -, iar apoi a urmat o coborâre pe care eu cam găsit-o dificilă. O coborâre prin nisipuri și pietrișuri mișcătoare. Muntele începuse să se dezghețe. Acum are tot sensul din lume faptul că am urcat noaptea. Dacă ai urca ziua, probabil că ți-ar aluneca piciorul înapoi la fiecare pas. Aș fi fost pierdută fără bețe! A, și mi-ar fi prins foarte bine o mască textilă (Robert avea una, deh! om pregătit!), pentru că am inhalat praf și cenușă vulcanică cât într-un an într-un oraș poluat. Am început să tușesc destul de mult. De altfel, tusea asta a persistat încă o lună după ce ne-am întors în țară. Am avut-o și noi, a avut-o și Ada, deci nu cred că e o coincidență.

Kilimanjaro, Stella Point

Am ajuns înapoi în cort la 9:22 (am făcut un printscreen pe telefon), deci coborârea ne-a luat peste 3 ore. Dacă la urcare am fost cei mai rapizi, la coborâre ne-au ajuns din urmă vreo 3 grupuri. Trupa rămasă în tabără ne-a venit în întâmpinare cam cu 30 de minute înainte de încheierea traseului și ne-a luat toate bagajele. La sosirea în tabără ne-au cântat cântecele victoriei.

De la 10:00 la 11:00 am dormit somnul învingătorilor.

(va urma)


marți, 9 mai 2023

Kilimanjaro - Ziua 5

18 decembrie 2022


Traseu: Karanga (3995 m) > Barafu (4673 m)


Traseul din ziua 5 e de doar 4 km. Aș spune că a fost ca în prima zi: ușor și relaxant. Am plecat la 8:45 și am ajuns la 11:15. Barafu e ultima tabără înainte de asaltul vârfului. A fost relativ aglomerată. Tot felul de turiști treceau printre corturi, ceea ce nu s-a întâmplat până acum. Barafu înseamnă "gheață" în swahili.

Micul dejun a fost ce am comandat noi: ouă fierte, clătite, pâine prăjită, ceai.

Înainte de scurtul traseu pe care îl aveam de făcut, echipa ne-a pregătit tradiționalul moment artistic. Unor turiști li se cântă înainte de plecare, pentru noroc, altora în a doua zi dimineața... în cazul nostru, George a amânat momentul până când a găsit o zi fără stres și cu vreme bună de dimineață.

Nu are sens să povestesc cântecele; vă las să vă uitați pe canalul meu de YouTube. Știam deja Jambo Bwana (iar ei au fost foarte surprinși că știu versurile și le mai și înțeleg), dar nu știam cântecele specifice (și apropo, nici azi nu înțeleg ce zic oamenii ăia). Repertoriul echipei consta în: Jambo Bwana, Kilimanjaro, Churra și ceva cântec de laudă pentru turiști. Iar eu le-am zis că îi mai învăț ceva: We Will Rock You, de Queen. Ne-a ieșit destul de bine, așa cum intenționa Brian May - e un cântec cu un ritm pe care îl prinde repede oricine.

A fost și momentul pentru o serie de poze cu echipa, cu Kili în fundal.

Pe ansamblu, o dimineață foarte agreabilă.

Kilimanjaro, Karanga

Prânzul l-am luat în tabăra Barafu. Ne-am bucurat tare când am auzit că primim gulaș.

- Gulaș?! Mâncare tradițională de la noi din Transilvania! Una dintre mâncărurile noastre preferate. Hai să ne comparăm rețetele!

Și am așteptat cu nerăbdare să ni se aducă mâncarea. Sebi nu era în cortul de luat masa, ci stătea pe un scaun de camping în apropiere, bucurându-se de soare. Am strigat după el:

- Ghici ce e în gulașul tanzanian!

- Vită?

- Ăăă... poate, să zicem, da. E ceva carne.

- Cartofi?

- Da.

- Morcovi?

- Da.

- Ardei?

- Da.

- Ceapă?

- Da.

- Mno, e bun.

- Dar, stai! Ce altceva crezi că mai e aici?

- Ăăă... banane?

- Da. Astea-s bune. Oricum au gust de cartofi. Altceva?

- ...?

- Mazăre.

- Nu foarte inspirat...

- Auzi, nici nu e rău. Mai zi și altceva.

-...?

- Vinete.

- Nașpa.

- Și piesa de rezistență... spaghetti.

- Ceeee?!

- Un fel de tot ce mai avem la noi.

Scârba de pe fața lui Sebi când se servea cu "gulaș" e unul dintre cele mai amuzante momente pe care le-am prins pe cameră în excursia asta.

Le-am zis ghizilor să nu mai numească mâncarea asta gulaș. Să-i zică mai bine "tocană cu de toate". Și le-am zis cum se face gulașul la el acasă.

De remarcat că și azi George mi-a cărat bagajul pe jumătate de traseu, iar Machame i l-a cărat pe al lui. Machame auzise că la finalul zilei de obicei mă plâng de dureri în zona cervicală, așa că s-a gândit cum poate el să facă să mă simt mai confortabil. Dragul de Machame...

Ajunși așa de repede în tabără, a trebuit să ne planificăm atacarea vârfului. Ziua 5 o fi ușoară, dar e o zi fără noapte. Sau, mă rog, o zi cu o noapte cât se poate de activă.

În tabără, ne-am scăldat în soare (alternativa era să stăm în cort și să ne topim de căldură), am tras un pui de somn, mi-am creat un playlist pe Spotify pentru a mă motiva în timpul urcării, am scris în jurnal, am stat de vorbă cu cuplul de americani pe care i-am întâlnit la aeroport și la Lemosho Gate, ne-am încărcat bateriile de la panourile solare portabile (le-am încărcat și membrilor echipei telefoanele), am vorbit mult cu ghizii și... am mâncat des.



(aia din spate e toaleta din Africa aflată la cea mai mare înălțime)

Cina a fost la ora 17:00. A constat în supă de dovleac, macaroane cu sos de legume și ciuperci, și ananas proaspăt ca desert.

Am avut și un briefing important, despre ce ni se poate întâmpla în timpul ascensiunii: dureri de cap, amețeli, vărsături. Dacă ajungi să ai nevoie de tubul de oxigen, te coboară imediat, fără drept de negociere. Ghizii ne-au felicitat pentru traseul de până acum și ne-au spus că avem 80% șanse să ajungem în vârf. Mi s-a părut cam puțin. Mai ales că ei se laudă fiecare cu 97-98% rată de succes în turele lor. Să fim noi cei care le strică statistica? În orice caz, eu le-am zis că dacă unul dintre noi poate urca iar celălalt trebuie să se întoarcă, unul dintre ghizi să-l ajute pe cel care poate să continue. Sebi a zis că ambii trebuie să ajungem în vârf, "fără discuție".

Ca anecdotă, l-am întrebat și pe Dula ce rată de succes are. Cam 97%.

- OK, dacă ai urcat cam cu 100 de oameni, care sunt ăia 3 care nu au reușit?

- A fost odată un turist de vreo 75 de ani, care a venit cu copiii lui, o femeie și un bărbat. Copiii i-au spus în tabăra asta că ei nu mai vor să urce. Așa că n-a mai urcat nici el, deși și-ar fi dorit să încerce.

Eu le-aș fi zis:

- Fuckers, așteptați-mă aici noaptea asta. Ne vedem dimineață. N-am venit până aici să renunț fără a încerca măcar să ajung în vârf.

După ora 18:00 am avut program de voie, cu recomandarea de a dormi cât putem de mult, fără a ne gândi la ceas. După briefing, ne-am tot aranjat bagajele, așa că s-a făcut 19:30 până ne-am pus să dormim. Se pare că eu am dormit de la 21:00 la 22:00. Sebi n-a dormit deloc.

Trezirea oficială era programată pentru ora 23:00.

luni, 8 mai 2023

Kilimanjaro - Ziua 4

17 decembrie 2022


Traseu: Baranco (3900 m) > Karanga (3995 m)


Ne-am început ziua privind cum unul dintre ghețarii de pe Kilimanjaro ne arată pleata albă care i-a mai rămas, dintr-o coamă, probabil, foarte impresionantă în trecut.

Ne-am luat ceaiul cu vedere spre zăpezile de pe Kilimanjaro. Unul dintre momentele alea când știi că ești absolut fericit.


Am ajuns să realizăm că nopțile și diminețile pe Kilimanjaro sunt senine, pe când miezul zilei e capricios.

Micul dejun a constat în ouă fierte, clătite, crenvurști și ceai.

De purtat am purtat cam aceleași chestii ca în ziua precedentă. Cu mențiunea că dimineața am avut nevoie de geaca cea mai groasă, iar în timpul zilei am purtat niște mănuși mediu de groase de la Decathlon.

Nu știu cum s-a făcut, dar am tras mâța de coadă în mare stil (mă rog, am hrănit corbii), astfel că am fost ultimii care au plecat din tabără. Staff-ul nostru nu se atinge de cortul, bagajele și toaleta noastră până când nu le dăm OK-ul. Ei pot doar să demonteze cortul porterilor, cortul de masă și cortul ghizilor și să plece pe traseu înaintea noastră, astfel încât mâncarea și toaleta să ne aștepte în următoarea tabără. În practică, porterii ne-au depășit în fiecare zi, chiar dacă au plecat după noi. I-am surprins un pic în ziua 2, când am mers repede și i-am așteptat un pic să ne aducă bagajele și toaleta.

*

O parte din motivul întârzierii de dimineață a fost, pe lângă moșmondeala lui Sebi în a găsi cel mai bun mod de a ne împacheta lucrurile, și faptul că Robert m-a abordat să mă întrebe despre muzica tipului ăluia, Mercury. Robert vrea să învețe lucruri de lume. Așadar, i-am zis că am o singură piesă salvată pe telefon, "Barcelona". Știu că nu e piesa cel mai simplu de digerat, așa că am prefațat-o cu tot felul de informații. Că a fost menită să fie imnul Jocurilor Olimpice din 1992 de la Barcelona. Că Freddie a înregistrat-o cu doar câțiva ani înainte să moară. Că e cântată în duet cu o soprană catalană, Montserrat Caballe, care cântă în spaniolă. Că nu e la ordinea zilei ca un solist rock să-i țină piept unei soprane. Că piesa e ca o simfonie și că Freddie era destul de influențat de diverse elemente ale muzicii clasice. În fine, să înceapă cântecul. S-a prins omul că refrenul e Barceloooooona și l-a cântat cu mine. A ascultat toată piesa cu răbdare, iar la final a zis:

- Piesa asta nu seamănă deloc cu nimic din ce ascult eu, nici cu ce se difuzează în Tanzania.

Iar eu nu aveam alte piese mai reprezentative de arătat. Așa că Robert s-a îndepărtat zâmbind și zicând pentru sine:

- Freddie Mercury, din Zanzibar.

Ca și când s-ar fi minunat singur și ar fi zis:

- Am văzut-o, deci, și pe asta.

*

Poate a fost bine că am plecat ultimii. Unul dintre lucrurile neplăcute de pe traseu, pe care am reușit, astfel, să le evităm, este să aștepți ca alții din fața ta să urce pe Baranco Wall. Să mai facă un pas. Și încă un pas. Noi nu mai aveam pe nimeni în față, decât pe câte un porter întârziat din alte echipe. Cred că pe Baranco Wall începi să apreciezi ce înseamnă cu adevărat munca de porter și începi să te gândești că ești un vierme dacă nu îi ajuți pe oamenii ăștia cât poți tu cu un bacșiș bun la final. E una să urci cu un ghiozdan de 3-5 kg în spate, cum fac turiștii, și e cu totul altceva să cari 15 kg pe cap, cum fac porterii pentru tine.

A fost nevoie să ne folosim brațele pentru stabilitate în primele 15 minute ale urcării. Am trecut atunci pe la Kissing Rock, numită așa pentru că poți să treci de ea doar cu fața la ea, îmbrățișând-o (nu-i cine știe ce, deși George ne-a arătat poze cu alți turiști împietriți de frică. Probabil George a salvat pozele ca să marcheze momentele amuzante de la job). Apoi am urcat pas cu pas, în zig-zag, cei 300 m diferență de nivel. A urmat un pic de coborâre, pe o potecă cu pietre-obstacol și apoi încă o urcare la care am avut nevoie de mâini. 

Kilimanjaro, Baraco Wall, Kissing Rock

Sus, pe platou, totul era înecat în ceață. George ne-a zis că n-am avut noroc să vedem panorama. Sebi a lăsat nesupravegheat literalmente două secunde un baton proteic cu ambalajul desfăcut, iar un corb cu gâtul alb i l-a furat cu o abilitate de hoț experimentat. Dacă cineva găsește un ambalaj cu scris în română, să știți că nu l-am aruncat noi... oricum, nu intenționat! De altfel, când, într-o tabără, vântul a luat un ambalaj de la o ciocolată Făgăraș pe care le-am dat-o porterilor, le-am zis să o ridice neapărat, că nu vreau să vină alți români și să constate cu tristețe că alți români au trecut pe acolo înaintea lor. Da, am încercat din răsputeri să respectăm muntele. Asta nu înseamnă că turiștii nu sunt nesimțiți. Am găsit prea multe ambalaje de bomboane, paie de suc, pliculețe de ceai etc. aruncate peste tot. În primele zile m-am oprit des și le-am ridicat. Le-am pus fie în buzunar, fie într-o pungă cu ziplock, care ne servea drept coș mobil de gunoi. George a zis că e "fenomenal" ce fac și că-mi mulțumește, dar m-a avertizat că pe drumul spre Uhuru, în noaptea supremă, vor fi multe gunoaie și n-ar trebui să le bag în seamă. Mai mult, am aflat că angajații firmelor de trekking, împreună cu diverși voluntari, fac două campanii de curățenie pe an, în noiembrie și în aprilie, adică în low season. Ceea ce mă îngrijorează. Dacă așa arată locurile după nici o lună de la curățenie, nu vreau să știu cum vor arăta după alte 5 luni... Și, să fie clar: localnicii sunt foarte grijulii - nu aruncă nimic și nu lasă nimic în urmă. Turiștii sunt nesimțiți. De exemplu, în mod normal, n-ar trebui să lași în urmă șervețele când îți iei pauza de toaletă în tufișuri, ci ar trebui să-ți iei gunoiul într-o pungă cu ziplock. Din păcate, e plin de urme de bipezi. Mă tem că în plin sezon, Kilimanjaro arată ca o mare toaletă publică. Sunt, totuși, 30000 de turiști care urcă muntele ăsta în fiecare an...

*

Pentru prima dată am avut dureri de tălpi pe coborâre. Am luat bețele, dar terenul cu pietre nu se preta la un astfel de sprijin. Mi-am dat seama că șosetele pe care le luasem ca linerele - niște șosete de compresie de alergare - erau nepotrivite. După ce le-am dat jos, a fost altă viață. Cred că am învățat, pe ansamblu, că nu-mi plac linerele și că o singură pereche de șosete - una și bună - ar trebui să fie destul. 

Au mai fost suișuri și coborâșuri pe traseu, dar în final am ajuns în tabără în cele 4 ore estimate oficial. 

În mod special am fost mândră de felul în care am urcat în 10 minute ultimul deal - o diferență de nivel de vreo 150 m -, în condițiile în care George estima că va dura peste 20 de minute. Motivația mea: să ajung la toaleta mea privată și să evit toaletele naturale de după stâncile din vale, unde stăteau turiștii în șir indian. George a fost mândru de mine. Se întreba cum am putut merge așa de repede. I-am spus că mi-am închipuit că sunt la antrenament la sală: 10-15 minute pe eliptică, înclinație 8, viteză 90-100. Și am mai avut un secret: George mi-a dus bagajul pe ultima porțiune. De altfel, se pare că ghizii au spus restului echipei că Lavinia e cu totul alt trekker când nu are bagaj în spate, la care porterul nostru Machame a propus ca Lavinia să fie ajutată să fie cel mai bun trekker posibil în fiecare zi și să i se care bagajul personal. Pentru a implementa această idee, el s-a oferit să care mai multe bagaje, mai exact să-i care rucsacul șefului George, pentru a-i permite acestuia să-mi care mie bagajul. Asta explică de ce George era azi liber ca pasărea cerului, fără rucsac. I-am zis că pot să-mi car singură bagajul pe ultima urcare, dar că nu aș vrea ca Machame să vadă că sacrificiul lui a fost în van, așa că musai să intrăm în tabără cu George cărând ceva, iar eu fără bagaj. 

Am ajuns, așadar, repede în tabără, pe la 13:00, și am avut timp de somn de amiază (mă rog, tentativă), de însemnări în jurmal, de plimbări prin tabără.

Prânzul a constat în pui prăjit cu cartofi prăjiți, plus salată de legume - totul aproape perfect, dacă legumele respective n-ar fi fost înecate în maioneză. Adică tocmai rezolvasem problema stomacului și a condimentelor, iar ei ne dau... maioneză. Am mâncat amândoi foarte puțin din salată, dar suficient cât să stăm aproape de toaletă. După masă, a venit bucătarul la noi trimis de ghizi (erau și ghizii acolo ca traducători) și i-am explicat că maioneza e un alt lucru contraindicat în cazurile de diaree. Le-am spus că în restaurantele din Europa ne-ar fi adus salata, iar separat ar fi adus oțetul, uleiul de măsline și poate și maioneza (așa cum ne-am adus ketchup în fiecare zi) și ne-am fi putut asezona salata după gust. După ce a zis că a redevenit învățăcel văzându-mă cum pregătesc guacamole, mi s-a părut că bucătarul a fost foarte receptiv la idee și că o va folosi pe viitor. 

Seara, la cină, am avut fasole în lipie africană, plus pește prăjit pentru mine (nimic pentru Sebi, care și-a donat porția echipei) și un excelent mango la desert.

Printre activitățile din tabără, am verificat situația toaletelor publice și pot confirma că e tragică, precum era mai jos (3 WC-uri turcești plus o chiuvetă neconectată la vreo sursă de apă, chiar dacă aici era un pârâu în apropiere).

Seara, în vale, se văd toate localitățile din regiune. În fața corturilor, în depărtare, se vede Meru, iar în spate, parcă la 2 pași, își arată capul Kili.

Kilimanjaro, Karanga Camp


Semne vitale:

  • Lavinia: oxigen 89, puls 83
  • Sebi: oxigen 88, puls 98  

*

George și Robert au clevetit din nou toată ziua. Dar au vorbit mult și cu noi. Cea mai amuzantă conversație mi s-a părut asta:

- Robert, apa din izvoarele astea este potabilă?

- Pentru noi, localnicii, da. O bem direct. Pentru voi, turiștii, o fierbem.

- Mulțumim de grijă. Dar degeaba, dacă după aceea ne dați supă cu condimente...

duminică, 7 mai 2023

Kilimanjaro - Ziua 3

16 decembrie 2022


Dimineața în tabăra Shira II. E senin. Kili se arată în toată splendoarea lui. Noaptea a trecut bine. Eu am avut o singură trezire. Se pare că pe Sebi l-a doborât mâncarea locală - s-a trezit de 3 ori, dar nu l-am auzit. Ca plan de remediere, am cerut mic dejun personalizat (de exemplu, nu mai vrem fulgi de ovăz) și eliminarea tuturor condimentelor în afară de sare și piper. Echipa noastră pare să realizeze pentru prima dată legătura dintre condimente și problemele digestive constante ale marii majorități a oaspeților lor. Până acum nu le-a zis nimeni... Și, într-adevăr, dacă am fi fost într-un grup mai mare, probabil nu am fi putut să cerem personalizarea gătitului și am fi suferit cu toții. Mă bucur din ce în ce mai mult că avem tur privat.

Micul dejun

Eu am mâncat omletă, cârnați și clătite. Sebi a mâncat 4 banane mititele, clătite și omletă. Din fericire, ne-am adus ceai de acasă și am început să-l folosim pe al nostru, că ne cam săturasem de ceaiul negru englezesc pe care ni-l serveau de fiecare dată.

Ce am purtat

  • Primul strat: Pantaloni și șosete merinos.  Baselayer Columbia.
  • Al doilea strat: Pantaloni de trekking Kilimanjaro (am trecut, deci, la haine mai groase). Soft shield - geacă Kilimanjaro. Să porți brandul Kilimanjaro când urci pe Kilimanjaro îți dă un anumit sentiment că universul consipiră la succesul tău...
  • Rezerve în rucsac: geaca de ploaie și vânt marca Helly Hansen (o haină foarte veselă, de culoare coral, care a dat bine în filme și poze, de altfel). Poncho - o investiție bună, de vreo 50-60 de lei de la Decathlon.
  • Plus obișnuitele buff-uri și parazăpezi.
  • A fost senin de dimineață, deci ne-am dat de câteva ori cu cremă de protecție solară. Protecția înseamnă și protecția buzelor, așa că am păstrat mereu la îndemână batonul de buze cu SPF50.
Traseul

Shira II (3850 m) > Lava Tower (4600 m) > Baranco Camp (3900 m)

Am plecat de la Shira II la ora 9:00 și am ajuns la Lava Tower la 12:45. Știam că partea asta e foarte importantă pentru aclimatizare, deci era important să stăm cât mai mult la această nouă culme din istoria noastră personală. George ne-a zis de la început că masa nu va fi gata când vom ajunge. Asta ne dădea un motiv în plus de a zăbovi la 4600 m. De altfel, ne-am gândit că e momentul potrivit să le arătăm cum se face guacamole. Prin urmare, am mers în cortul echipei (cică am fost primii turiști care au făcut asta) și am făcut guacamole pentru ei. Da, suntem primii turiști care au gătit pentru ei. Am surprins totul într-un filmuleț. În timp ce eu făceam guacamole, bucătarul mă ajuta cu ingredientele și ustensilele, dar își și vedea de treabă. Așa am văzut îndeaproape ce mănâncă echipa. În principiu, mămăligă dintr-o făină foarte albicioasă, de maize. Mie mi s-a părut că n-a pus destulă apă, dar mă rog... Am mai văzut că aveau și un pui la fiert. Felia de pâine cu guacamole a venit ca un supliment neașteptat pentru ei. Au mâncat din proviziile turiștilor, cum ar veni. Unii erau extrem de timizi și aproape că nu îndrăzneau să spună că vor și ei să mănânce. George a făcut pe liderul îndrăzneț, care a luat prima felie. Se pare că nu toți liderii mănâncă ultimii. Sau, în cazul ăsta, poate George a fost acel lider care s-a sacrificat pentru echipă - dacă ar fi avut gust rău? Era, totuși, un risc pentru ei, nu? George s-a declarat foarte încântat. Apoi a mâncat Robert. Noi am insistat să primească fiecare, măcar de gust. Tot întrebam - cine n-a mâncat - iar ei ziceau că trebuie să mâncăm și noi. Le-am spus că noi mâncăm asta tot timpul, ca aperitiv sau la cină, iar cum nu era așa de mult guacamole, ne doream să guste ei și să ne dea un verdict. Toți ne-au dat feedback pozitiv. Pe film se aude la final cum Robert zice: "Guacamole e delicios". Ca validare, a venit și George tot un zâmbet și ne-a zis că tuturor le-a plăcut și că-și vor face și ei acasă desertul ăsta. I-am mai zis o dată că nu e desert, dar nu cred că l-am convins de partea asta.

Cât timp ne-am așteptat prânzul în cortul de luat masa, a început să plouă. Mi s-a părut destul de frig, așa că am ales să nu ies din cort. Practic, ditamai piatra numită Lava Tower era învăluită în ceață. Eu am văzut-o numai în pozele lui Sebi. Am observat apoi că ploaia era de fapt o ploaie cu bobițe de zăpadă înghețată, de parcă ar fi nins cu bobițe de spumă de mare.

Prânzul a fost o tocană de vită cu legume, plus orez (am cerut noi orezul în mod special, ca să rezolve sau să prevină problemele digestive).

Am stat la Lava Tower până la 15:00. Niște ore esențiale pentru aclimatizare.

Ninsoarea nu s-a oprit nici când ne pregăteam de plecare. Mi-am luat poncho-ul pe mine, la indicațiile lui Robert. Asta a însemnat că nu mai puteam ține bețele agățate de rucsac, așa că am folosit bețele pe coborâre. 

Coborârea de la Lava Tower spre Baranco e absolut spectaculoasă. Are râuri, copăcei endemici (cică au descoperit cu tristețe că se găsesc și în Kenya) și vederi spectaculoase spre niște culmi acoperite cu ghețari. A fost prima întâlnire cu zăpezile permanente de pe Kilimanjaro, câte au mai rămas. Cică vor dispărea până în 2032... A fost un drum în care a trebuit să le spunem lui George și Robert că vrem să zăbovim, să ne bucurăm de peisaj. Probabil ei s-au imunizat și nu mai apreciază pe deplin incredibila frumusețe a acestei secțiuni de traseu...

Kilimanjaro, Lava Tower to Baranco

George și Robert au în continuare multe de discutat între ei. Asta e bine. Nu se plictisesc cât timp noi ne facem filme și poze.

La sosirea în tabere mi-am făcut un obicei din a bate în semnul metalic ca într-un gong, în timp ce Sebi mă filmează. Apoi facem poze cu steagul României, singuri, dar și cu ghizii, care zic "Kilimanjaro, Romenia, Făgăraș". Pe lângă faptul că le-am adus ciocolată Făgăraș, le-am tot povestit despre munții noștri și despre cum ne-am pregătit pentru această aventură. Sebi le-a explicat tot felul de lucruri despre vulcani și despre peisajul care ne înconjoară, făcându-i să-și privească țara cu mai multă putere de înțelegere. În special Robert pare interesat să afle multe lucruri noi și să-și lărgească orizonturile.

Tabăra Baranco este a doua cea mai mare, după Barafu, care e tabăra dinaintea asaltului vârfului. Loc am avut suficient, pentru că se pare că a cam scăzut numărul de turiști față de anul trecut. Acum erau cam 300 de oameni acolo în total, pe când într-un an bun ar fi fost 3000.

Ajunși în tabără, ne-am bucurat că s-a ridicat ceața și am putut vedea pentru prima oară temutul Baranco Wall. Când înțelegi că e vorba de o urcare de 300 m diferență de nivel, în zig-zag, cu câteva porțiuni de cățărare (adică trebuie să-ți folosești un pic și mâinile), îți dai seama că nu e chiar așa de speriat.

Ne-am bucurat și de ritualul de seară. Adică de spălatul picioarelor cu apa călduță (mă rog, atâta m-am foit prin cort și prin tabără, că atunci când în sfârșit am vrut să-mi încep sesiunea de spa, apa era rece. Noroc că aveam apă caldă pentru ceai și am putut să ridic un pic temperatura în washy-washy).

Tabăra e încântătoare. Când se lasă seara, vezi în depărtare, la poalele muntelui, luminițele din Moshi. 

E primul loc unde am văzut că am semnal la telefon. Echipele locale au început să dea telefoane acasă.

E o tabără în care oamenii nu sunt singurii locuitori. Nu mai sunt maimuțe, dar sunt, în schimb, mulți șoareci dungați și corbi cu gâtul alb. După ploaia de pe traseu, ne-am lăsat ghiozdanele la uscat pe niște pietre, iar când le-am ridicat, doi șoricei se instalaseră deja în ei și a trebuit să-i alungăm. Bine că n-am descoperit asta în cort! Cât despre corbi - care sunt, probabil, acolo pentru că au provizii de șoricei - s-au prins că pot să fure câte ceva de la turiști. Unul a intrat în antreul cortului nostru lăsat deschis și a furat punga de gunoi (o pungă ziploc pe care o umpleam și o goleam periodic). L-am prins și n-a ajuns departe, dar l-am recompensat pentru curaj cu o brioșă.

Cina

Aperitivul a constat în niște alune prăjite. 

Au ținut cont de dorința noastră de a nu avea condimente. Așa că supa cremă de ghimbir (mda, supa în sine era un condiment) a avut un gust neutru. Bucățile de ghimbir se simțeau ca niște boabe de orez bine fierte. Mie mi-a plăcut. Sebi nu s-a atins de ea. 

La felul doi au venit cu un platou de spaghetti și un sos de legume necondimentat. Sebi a hotărât că nu vrea nimic din toate astea, așa că a cerut pâine prăjită și usturoi.

*

Seara ne-a apucat o durere intermitentă de cap. Cam un 3 pe o scală de la 1 la 10. Se pare că era normal. Corpul procesa diferențele de înălțime.

Faptul că turiștii sunt mai tăcuți și că unul nu mănâncă l-a alertat imediat pe George, care a venit să ne întrebe cum ne simțim. Mai ales pe Sebi. Și cum ar putea să ne facă să ne simțim mai bine. Și cum l-ar putea determina pe Sebi să mănânce mai mult, ca să nu-și piardă forțele. Vă dați seama, dacă 50% din turiști încep să se simtă rău, excursia e periclitată... la fel și bacșișul de la final, care e un fel de success fee pentru echipă. Sebi n-avea prea mult chef de prelegeri și a zis că va trebui să vedem cum îi evoluează starea la noapte și spre dimineață.

Semnele noastre vitale erau:

  • Lavinia: oxigen 90, puls 102
  • Sebi: oxigen 90, puls 103

Apă n-am prea băut toată ziua, dar am compensat prin ceai și apă cu Litorsal. Și Imodium.

*

Cerul în tabăra Baranco e cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

*

Conversațiile zilei

I-am întrebat pe ghizi dacă știu de Freddie Mercury, născut în Zanzibar, de nuvela lui Hemingway, "Zăpezile de pe Kilimanjaro", care ne-a inspirat să venim aici, și de câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, Abdulrazak Gurnah, un alt nativ din Zanzibar. Răspunsul a fost la toate NU. 

OK. Le-am povestit acțiunea din "Zăpezile de pe Kilimanjaro", le-am zis câte ceva despre Hemingway și Gurnah (cred că elementul cel mai interesant pentru ei a fost că Nobelul vine nu numai cu glorie, ci și cu un premiu de 1 milion de dolari), dar să nu fi auzit de Freddie Mercury nu pot tolera. George s-a scuzat că nu prea e cu muzica. Robert a zis că parcă a auzit de tipul ăla. Dula, ghid asistent în perioada de training, a zis că știe de Freddie Mercury, că a fost în Zanzibar și că și-a făcut poză la casa lui. M-am liniștit. Am vrut să le pun o piesă Queen descărcată de pe Spotify, dar, surpriză!, nu aveam decât "Barcelona" și nu mi se părea reprezentativă pentru ei. Așa că am zis să schimb subiectul și să testez mai departe cunoștințele muzicale ale lui Dula, pe care Sebi l-a auzit ascultând Enrique (deci el părea genul de ascultător de muzică europeană și occidentală, pe când restul ascultau rap și reggae în swahili). Bun. Pornesc Spotify pe "In the Ghetto" și-l întreb pe Dula dacă recunoaște vocea asta.

- Ți-am zis că am fost în Zanzibar și mi-am făcut poză cu tipul ăsta.

Sebi și cu mine ne-am amuzat copios.

- Dula, să știi că "Freddie Mercury" nu e răspunsul la toate întrebările muzicale.

I-am mai zis că-i Elvis Presley, dar n-am văzut nicio expresie pe fața lui, așa că am lăsat-o baltă. 

marți, 18 aprilie 2023

Kilimanjaro - Ziua 2

15 decembrie 2022


Am știut de la început că ziua a doua va fi a doua cea mai dificilă zi, după noaptea vârfului și coborârea de pe vârf care se petrec în aceeași zi.

Ne-am pregătit mental pentru un traseu de 17 km.

Traseu: Tabăra Mkubwa (2650 m) > Shira I (3610 m) > Shira II (3850 m)

De la locul de înnoptat până la Shira I am făcut 7 km (aproape 1000 m difernță de nivel), iar de la Shira I la Shira II au fost 10 km, cu o diferență de nivel mică (240 m).

A fost prima mutare a cuibului pentru noi. Rezultă că nu suntem campioni la împachetat. Am plecat ultimii din tabără, la 7:55. Dar se pare că suntem foarte buni la mers. Pe parcurs am depășit destul de multe grupuri de turiști. Ghizii ne-au spus că suntem puternici.

Ziua 2 vine cu o schimbare de peisaj. După cum scrie și pe semnele amenajate în parcul național, am trecut în moorland (nu știu de ce motoarele de traducere de pe internet spun că asta s-ar spune în română mlaștini, că precis nu sunt mlaștini...).

Kilimanjaro, Lemosho route

La Shira I am luat masa. Voi face o secțiune specială pentru a detalia meniurile zilei.

George și Robert continuă să vorbească foarte mult unul cu celălalt în swahili.

Ce am purtat: pantaloni tehnici Columbia, șosete de merinos (Decathlon), bocanci Record + plasturi + Compeed pentru prevenirea bătăturilor, parazăpezi, bustieră + tricou tehnic + bluză tehnică, geacă Columbia, buf. Să nu uităm de spray-ul de insecte pentru prima oră de traseu, apoi cremă de soare (vremea a fost schimbătoare, de la soare la ploaie).

Meniuri

  • Mic dejun: omletă spaniolă (adică și cu șuncă și cu bucățele de legume în conținut), porridge (niște fulgi de ovăz cu lapte și cu zahăr), clătite, banane, ceai
  • Snacks: am primit de la ei mini-muffin, napolitane, biscuiți și suc
  • Prânz: servit la Shira I. Echipa a ajuns înaintea noastră, a instalat cortul de luat masa și a gătit. Fel principal: supă de pui cu banane verzi și lapte de cocos (dacă ai fi închis ochii, ai fi zis că mănânci ciorbă de cartofi cu carne de pui. Deci da, bananele lor fierte au fix gust de cartofi). Apoi, obligatoriu, Imodium, pentru că oamenii ăștia au pus toate condimentele din lume, că doar condimentele sunt unul dintre principalele exporturi ale țării lor. Desert: un mango proaspăt, foarte bun.
  • Snacks din rezerva proprie: mărul din ziua precedentă, un baton proteic și niște vitamine de ros.
  • Cina: supă de pui cu condimente, pizza, minciunele și o portocală la desert.

Ne-am făcut un obicei din a ne poza cu steagul la fiecare intermediar. Ghizii ne-au întrebat dacă suntem plătiți de guvern să facem reclamă României. De asemenea, eu lovesc ca pe gong fiecare semn, iar Sebi filmează cu GoPro-ul. Evident, aventura asta va avea un film atașat (vă reamintesc că-l puteți vedea aici).

Kilimanjaro, Lemosho route, Shira I

Gândindu-mă cum arăta tabăra Shira I, pot să spun că e cea mai neinteresantă dintre taberele de pe Kilimanjaro. Aici înnoptează cei care se opresc după primii 7 km ai zilei. Eu mă bucur că n-am făcut traseul Lemosho în 8 zile, așa cum planificasem inițial (doar că ni s-a reprogramat zborul de întoarcere și a trebuit să ne scurtăm sejurul), pentru că s-a dovedit la fața locului că am putut face față unui efort mai mare în ziua 2 (17 km). OK, fața mea e cam distrusă în poze - probabil că am fost obosită -, dar nu ar fi avut sens să ajungem la Shira I la jumătatea zilei și să pierdem vremea pe acolo, într-un loc în care nu prea e nimic de făcut, nimic spectaculos de văzut în jur etc. Până la urmă, nu cred că aclimatizarea la 3100 de m e cea care contează, ci cea de la altitudini mai mari. Ca altă dovadă că am fost obosiți, ne-am consumat toată apa din camelbag (din cei 2.5 l, am băut 2 doar până la Shira I). În total, eu am băut 3 l de apă, un suc și două căni de ceai în acea zi.

O altă decizie bună care ni s-a confirmat: faptul că ne-am închiriat toaleta privată. Am descoperit cu surprindere că toaleta publică de la Shira I, Shira II și, de altfel, toate cele de mai încolo au doar aparența unei toalete civilizate. Clădirea arată bine, dar înăuntru, în spatele celor 3-5 uși de termopan, găsești niști aparente toalete turcești, care, în loc de canalizare au câte o groapă adâncă de 5-10 m. Apă nu este. Aceste toalete se curăță oficial în aprilie și în noiembrie. Noi am fost la o lună după curățenie și, sincer, nu aș vrea să știu ce miros e acolo chiar înainte de curățenia din aprilie...

Seara a fost frig. Am purtat trening prin tabără și diverse alte bluze și geci. Straturi, cum ar veni. Noaptea m-am culcat cu căciulă. Erau 0 grade, iar cortul se simțea ud pe interior. Mi-am zis că dacă e așa de frig în noaptea a doua, la 3 mii și ceva de metri, s-ar putea să ne fie destul de greu mai sus...

Am remarcat că nimic nu e mai plăcut decât ligheanul cu apă caldă de la finalul zilei. Poate doar punga cu gel încălzită, care să-ți țină cald la picioare noaptea.

La ședința de seară, am prezentat următoarele semne vitale:

  • Lavinia: oxigen 91, BPM 94
  • Sebi: oxigen 89, BPM 104