Da, a trecut ceva vreme de când n-am mai postat şi mi-am luat şi critici pentru asta. Printre multele lucruri pe care le-am făcut de atunci se numără şi vizita acasă, unde mi-am umblat prin lucrurile vechi. M-a amuzat să-mi văd în birou evoluţia instrumentelor de stocare a informaţiei: casete, dischete, CD-uri, DVD-uri...Şi ce aveam eu pe o dischetă? Probabil unul dintre primele texte pe care le-am scris din plăcere, nu pentru că mi le-ar fi cerut la jurnalism...E despre cerşetori şi cred că merită scos de la naftalină pentru că începe să fie iar de actualitate...Cerşetorii Clujului s-au schimbat, dar sunt din nou vizibili. Textul ăsta a avut până acum un singur cititor, pe Adi, care, printre câteva observaţii maliţioase obişnuite, a zis că a râs cu lacrimi de unele faze. Deci...dacă aveţi timp, citiţi mai jos, în varianta originală:)
Cerşetorii Clujului. Schiţe de portret
Din toamna trecută sunt studentă la Jurnalistică în Cluj. Ca orice student neclujean, în primele zile ale anului universitar, am încercat să văd cât mai multe din oraşul în care voi locui cel puţin în viitorii patru ani. În afară de celebrele bănci tricolore şi de săpăturile arheologice din Piaţa Matei Corvin de a căror existenţă ştiam, a trebuit să descopăr oraşul pas cu pas, clădire cu clădire. Bisericile, catedralele, parcul, teatrul, grădina botanică, cinematografele, sediile facultăţilor etc. Şi peste tot pe unde mergeam nu puteam trece cu vederea prezenţa constantă a cerşetorilor. Mă uitam lung la ei, le ascultam lamentările şi mi se părea că sunt singura care îi bagă în seamă. Mai toţi ceilalţi treceau indiferenţi, ignorându-i. Probabil erau de destul timp în Cluj ca să se fi obişnuit cu omniprezenţa milogilor, care nu le mai stârneau nici o reacţie. Cum bine observa cineva, numai străinii sunt sensibili la astfel de personaje.Întâlnindu-i zilnic în drumul meu între Haşdeu, Centru şi Mărăşti, am ajuns să cunosc toţi cerşetorii din zonele respective. Sau, mă rog, pe cei mai reprezentativi şi emblematici pentru oraş. Şi implicit am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lor. Mi-a intrat în rutină să-i văd în locurile pe care şi le-au luat în stăpânire fără autorizaţie de la Primărie. Îi căutam cu privirea nu ca să le dau bani, că de! buzunarul studentului e prea sărac pentru acte caritabile, ci pentru simplul motiv că erau o parte a peisajului citadin pe care eram obişnuită să-l văd, şi, dacă lipseau, locul respectiv îmi părea pustiu. Simţeam o stranie nelinişte şi un sentiment al golului când cerşetorii nu erau la posturi. Cu timpul, atenţia pe care le-o acordam a scăzut. Am devenit parte din grupul celor care trec nepăsători pe lângă ei pe stradă şi nici nu le observă prezenţa. Totul e, deci, o chestiune de obişnuinţă.
Oricum, imaginea acestor oameni nefericiţi m-a urmărit o bucată bună de timp. Aş fi vrut să scriu ceva despre ei, dar n-am avut când. Şi-mi lipsea şi motivaţia. Acum câteva săptămâni, însă, am primit ca temă să scriu un material despre un aspect al vieţii Clujului. Era şansa mea să dau o formă vechii obsesii şi am decis să fac un reportaj portret despre cerşetori. Hotărâsem să redevin atentă, să-i observ în amănunt, ca să fac le o descriere cât mai apropiată de realitate. Am întâmpinat însă o piedică nebănuită: cerşetorii pe care mă gândeam să-i includ în reportajul meu au dispărut de pe străzile Clujului! N-aş putea spune când şi cum, cert este că m-am trezit într-o zi că nici unul nu mai e la locul ştiut. Era inexplicabil! Se mai întâmplase să mai lipsească unul, doi dintre ei pentru câteva zile, dar întotdeauna reveneau şi-şi luau în stăpânire domeniul. Acum însă se întâmplase un lucru pe care nu puteam să-l înţeleg. Îmi puneam tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns. I-o fi luat Poliţia, Primăria? (N-ar fi rău; aşa ar avea pentru un timp casă şi masă.) Doar n-or fi murit cu toţii!?
În absenţa modelelor, nu mi-a rămas decât soluţia de a le face portretul din amintiri. O adevărată încercare a memoriei! Am început prin reconstituirea mintală a feţelor acestor oameni ai străzii, asociindu-l pe fiecare dintre ei cu locul unde eram obişnuită să-l văd. Privind la rece schiţele de portret, am realizat că se impune separarea cerşetorilor pe categorii. Simplu spus, există cerşetori bătrâni şi cerşetori copii. Cei aflaţi undeva între cele două vârste nu sunt destul de mulţi pentru a-mi infirma tipologia. Dintr-un alt punct de vedere, există cerşetori nevoiaşi, oameni disperaţi care recurg la acestă “ocupaţie” ca la o ultimă şansă de salvare, şi mai există şi impostori. Din perspectiva ambelor tipologii, despre cerşetorii pe care i-am observat pot spune că, în general, bătrânii sunt cu adevărat nevoiaşi, iar copiii sunt impostori.
Odată, în timp ce mă întorceam acasă cu troleul 30 şi stăteam de vorbaă cu un coleg, la o staţie a urcat o copilă şi şi-a început spectacolul. Ceea ce ne-a făcut pe mine şi pe colegul meu să râdem dispreţuitor şi să ignorăm rugăminţile fierbinţi ale fetei a fost modul în care ea îşi exprima “durerea”: stătea lipită de uşa troleului şi cânta râzând. Arunca în jur priviri de divă şi-şi privea publicul pe sub gene. Cred şi eu că după atâta rutină nu mai simţi cântecul! Mai ales dacă nu-ţi cânţi propria poveste. Scena părea desprinsă din Filantropica. Parcă mi-l şi imaginam pe omologul personajului lui Gheorghe Dinică în timp ce compunea melodia ce-mi zgâria timpanele. Şefii ăştia de trusturi de cerşetori ştiu ei ce ştiu: “mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”. Totuşi, câţiva călători au fost impresionaţi. Ba chiar am văzut şi lacrimi în colţul ochilor mamelor mai sensibile. Recolta n-a fost prea rodnică. Dar nu contează; 5000 acum, 10000 la următoarea reprezentaţie şi uite-aşa se strânge o mică avere pentru care unii trebuie să muncească din greu câteva zile bune.
Altă dată, într-un alt troleu, o altă impostoare din aceeaşi categorie a început să recite pe un ton imperios, militar rugăciunea “Doamne, Doamne, ceresc tată”. Adică “Domne, Domne, cere tată”. Spre ghinionul ei, a prins control. De teamă, a tăcut, dar n-a fost pedepsită. A doua zi, aceeaşi poveste, numai că a reuşit să-şi termine monologul, făcând referire şi la sănătatea familiei celor care se vor arăta darnici. Publicul ţintă – “fraţii creştini” şi cei care aveau copii şi nepoţi – s-a îndurat. A strâns vreo zece mii. Şi, la un calcul simplu, 10000/drum X (minim) 6 drumuri/oră X (minim) 6 ore/zi fac (minim) 360000 pe zi! Păi să nu te apuci de cerşit?!?
*
Toate aceste portrete sunt reconstituiri. Cerşetorii descrişi nu mai sunt de văzut pe străzile Clujului. Cu excepţia celor de pe troleu, care, văzând că n-are nimeni treabă cu ei, continuă să-şi desfăşoare activitatea nestingheriţi. Ceilalţi şi-or fi mutat cartierul general sau… “or fi murit”, cum mi-a zis un prieten pe care l-am întrebat dacă nu i se pare că s-au cam împuţinat cerşetorii în Cluj. Nu observase, dar o dată ce îl făcusem atent la aspectul ăsta, mi-a dat dreptate. Şi a avut şi o explicaţie la asta: “probabil că s-a desfăşurat din nou un program de curăţare a străzilor de cerşetori, ca azi-iarnă”.
Am mers la Poliţie, să aflu. La Judeţeană mi s-a spus că astfel de acţiuni de desfăşoară “tot timpul”. “Cerşetorii sunt adunaţi, legitimaţi, amprentaţi, spălaţi; copiii sunt duşi la casa de copii, bătrânii, la azil. Unii sunt trimişi acasă”. La Municipală am aflat mai multe detalii. Ofiţerul cu care am vorbit mi-a zis că în cei 20 de ani de carieră a ajuns să-i cunoască pe toţi cerşetorii şi să constate că majoritatea celor trimişi acasă cu trenul se întorc. “Unii îs din Satu Mare, alţii din Galaţi, alţii din sud. Ce mai, de peste tot. Şi tot aici se întorc. Ce să facă şi ei, unde şi din ce să trăiască?”. L-am întrebat dacă poliţiştii nu sunt cumva obligaţi prin lege să-i ridice automat pe cerşetori de pe stradă atunci când îi văd. Mi s-a răspuns că, în conformitate cu un articol din legea 61, “apelul la mila publicului este pedepsit cu amendă contravenţională”. Adică pedeapsa cu închisoarea nu se aplică pentru cerşetorie. În plus, nici formalităţile cu amenda nu sunt floare la ureche. “Dacă eu îl amendez în Cluj şi el e din Galaţi şi e înregistrat acolo, când amenda merge la circa financiară din Galaţi, cine s-o plătească? Şi cu ce bani? Că ăştia-s oamenii străzii, şi n-au de unde. Unii dintre ei nici nu au acte. Deci nu există. Atunci pe cine să amendezi? Poţi, la o adică, să-i închizi pentru o zi sau două, dar apoi tre’ să le dai drumul, şi ajung iar pe stradă”. Vroiam să ştiu ce fac autorităţile pentru cerşetori. Nu se ocupă nimeni de ei, nu le dă nimeni de mâncare? “Ba Primăria le dă o masă pe zi, mi s-a răspuns. Le dă mâncare la gară, în centru şi la căminul Byron. Îi mai strânge pe bătrâni şi-i lasă să doarmă acolo. Dar nu mai sunt locuri. Stau o zi, două şi apoi trebuie să plece… ” Din discuţia asta am înţeles că Poliţia consideră cerşetoria ca o fatalitate împotriva căreia nu mai are sens să lupte. “Domnişoară dragă, n-avem ce face. Nu putem scăpa de ei. Primăria şi Asistenţa socială ar trebui să se ocupe mai mult, dar de unde bani? N-au rezolvat problema asta nici ţările mai bogate. Cum o s-o facem noi? Suntem prea săraci”.
Am plecat dezamăgită de răspuns. Carevasăzică, nu-i chip să rezolvăm problema cerşetorilor. Ei vor fi prezenţi şi de-acum înainte pe străzile Clujului. Poate se vor schimba feţele pe care le vom vedea, poate se vor schimba locurile în care vom da peste mâini întinse, dar ei vor fi mereu printre noi. Ieri am văzut că bătrânei din Haşdeu i-a luat locul un bătrân, iar femeii-monstru, o ţigancă cu un copil mic. Aşadar “alte măşti, aceeaşi piesă; alte guri, aceeaşi gamă”… Cerşetoria va dăinui, chiar dacă practicanţii ei se vor schimba. Unii vor muri, alţii se vor naşte. Bobocii următorului an universitar, care vor descoperi cu emoţie Clujul, îi vor găsi aici. La început le vor da atenţie şi bani, îi vor analiza, unii vor scrie despre ei, ca apoi, obişnuindu-se cu peisajul din care cerşetorii fac parte integrantă, să începă să le dea tot mai puţină importanţă, şi să sfârşească prin a-i ignora complet. Pentru că, pur şi simplu, ăsta e mersul lucrurilor…
19 mai 2002
2 comentarii:
Poate ca locatiile in care ai vazut cersetorii disparuti intre timp nu sunt altceva decat niste tabere de formare/profesionalizare in vederea trecerii la nivelul urmator : noile centre rezidentiale aparute in ultimii ani in Cluj si imprejurimi. Au lasat locul "lupilor tineri" ... :)
in vaslui, in fata supermarketului din centrul orasului, un cersetor... zi de zi, se invarte in jurul propriei axe... incapatanatul de sot (al meu) insista sa afle cat castiga. il momeste cu bani si... stupoare... omul face circa 75 lei noi pe zi, adica 2250 lei pe luna. tinand cont ca a mai mult decat castig eu pentru stresul zilnic, ma batea un gand sa invat si eu sa ma invart in jurul axei personale...
p.s. decand am vazut filantropica, am devenit foarte neincrezatoare in povestile cersetorilor...
Trimiteți un comentariu