Am devenit adult

Ieri, pe când mergeam cu maşina personală şi cu prietenii la schi, am avut o revelaţie ciudată. Mi-am dat seama că am devenit adult. Şi am găsit, poate cu câteva gânduri înainte şi definiţia adultului: un adult este o persoană care are probleme şi le rezolvă. Apoi m-am mai gândit şi am încercat să determin momentul 0 al acestei noi stări. Am ajuns la concluzia că totul a început odată cu hotărârea de a-mi cumpăra maşina. A continuat cu 6 săptămâni de căutări şi de indecizii. După aceea, înmatricularea, de care v-am zis. Paşi mici spre maturitate. Şi uite că ajungem la evenimentul declanşator.

Vineri, prima mea zi de concediu, mă plimbam cu maşina prin oraş, ca să-l duc pe Seb la întâlniri şi ca să-mi pun pneuri de iarnă. Trebuia să-mi caut şi medic de familie...în fine, listă lungă. Tocmai îmi pusesem probabil cele mai scumpe cauciucuri de pe piaţă. Veneam din Baciu, cu gândul de a opri la gară. Şi cum eram eu pe Calea Gării, ajung la intersecţia cu strada Fericirii (imediat după podul de la Autogară). Eu pe banda a doua a unui drum cu asfalt impecabil şi cu prioritate. Pe banda întâi, un camion. Nu mai ştiu exact ce a făcut camionul (a mers înainte sau a luat-o la dreapta), însă ştiu clar ce a urmat. Îmi apare de pe drumul fără prioritate un VW (cam răblăgit). Şoferul o luase la stânga, de pe drumul fără prioritate – strada Fericirii – încercând să traverseze două benzi şi să se ducă-n... Eu aveam vreo 40 la oră. Îl văd, pun frână pânâ-n capăt, cred că o să se oprească şi el şi că o să rămână câţiva cm între noi. Dar nu! El a continuat manevra, trăgând de volan spre stânga. Nu-mi venea să cred cât de natural făcusem accident şi peste ce idiot dădusem. Seb şi-a ieşit din pepeni şi urla la dobitoc, întrebându-l cine are prioritate. Noi, şi asta a recunoscut din start şi boul, de altfel un băiat cu înfăţişare foarte blajină. Eu, relativ calmă, sun la 112, unde mi se spune că pentru accidentele fără răniţi şi în care maşinile pot fi deplasate, nu mai e nevoie de prezenţa Poliţiei şi că trebuie să mergem la biroul de constatări, pe Al. Vaida Voievod, la capătul liniei 3. Deja îmi aminteam postul similar al lui Radu... Mi-am amintit apoi că toate planurile mele de mers la schi în weekend şi la Viena de Rev s-au năruit. Ştiam că la service nu e cum vrei tu şi că durează săptămâni până îţi repară maşina. Între timp, şoferii care treceau pe lângă locul faptei strigau: „E clar accidentul, dar trageţi maşinile din drum!”. Eu eram încă surprinzător de calmă, după propriile-mi standarde. N-am avut de zis decât „Mergem pe Al. Vaida Voievod”. A, să zic acum daunele: far stânga faţă spart, bară lovită, aripa stângă deplasată astfel încât nu se mai deschidea uşa şoferului, vopsea uşor sărită de pe capotă.

Am intrat în maşină şi, cum eram prea nervoasă ca să conduc, aşteptam să vină Seb. Care însă stătea la poveşti. Mă cheamă apoi, pentru că dobitocul avea să-mi spună ceva. Bref, se lamenta că are nevoie de carnet, că trebuie să muncească şi dorea să dăm declaraţii false la Poliţie, cum că accidentul s-ar fi produs din cauze mai puţin grave decât neacordare de prioritate. Abia atunci m-am enervat. I-am spus că pentru accidentul pe care l-a provocat şi pentru planurile pe care mi le-a stricat merită să rămână fără carnet. Şi aici a început să promită marea cu sarea. Vedeţi voi, nu era un simplu angajat al firmei, ci băiatul patronilor. Şi a zis că-mi dă, pe lângă RCA, maşină de firmă până mi se repară a mea. Sau că-mi dă bani. Sau că-mi rezolvă reparaţii rapide la un service. Eram tot rece, dar foarte nervoasă (ăsta-i un fel de oximoron psiho-somatic, cred). Spre uimirea mea totală, a sosit un coleg de-ai lui Seb şi a început şi el să încerce să mă convingă să-i facem un bine dobitocului. Seb mi-a zis ulterior că i-au trecut repede nervii când a văzut că avariile nu erau grave. În plus, colegul lui vorbise la un service să ne rezolve repede, deci toţi se aşteptau la clemenţă din partea mea. Brusc, eu eram personajul negativ în toată povestea asta. Dar am rămas fermă pe poziţie. Ne-am urnit cumva spre constatări.

Odată ajunşi, dobitocul îşi pusese pilele în mişcare şi venise cu o soluţie. Anume să mergem la ora 18 (adică peste 4 ore) în Floreşti, unde cunoştea el un poliţist, şi să declarăm că accidentul s-a produs pe raza lui de acţiune, într-o parcare. El mi-ar fi reparat maşina pe RCA, dar ar fi rămas cu carnetul. Cred că am fost cât se putea de răbdătoare. Oferta lui presupunea să mă plimb cu maşina lovită, fără acte justificative, 4 ore prin oraş. Drept compensaţie, îmi oferea 5 milioane. I-am zis că e penibil şi că oricum, nervii mei întinşi nu pot fi compesaţi prin bani. Aşa că, după o criză de nervi, cu ceva lacrimi, provocată de faptul că Seb încă îmi cerea altruism, m-am dus frumos şi am luat un formular de declaraţie şi am început să-l completez.
Erau doar 5 cazuri înaintea noastră. Mi-am amintit să fiu elegantă ca Radu şi să scriu o declaraţie simplă, cum că circulam pe drum cu prioritate şi că am intrat în maşina cu numărul CJ36PER, care s-a angajat într-o manevră spre stânga, de pe un drum fără prioritate, fără să se asigure. Îmi sosise, în sfârşit, rândul (eram acolo de vreo 45 de minute). Intru cu dobitocul înăuntru, dar, surpriză, suntem scoşi afară, pentru că el nu scrisese nimic pe declaraţie (avea doar constatările făcute de poliţist – adică ambele uşi de pe stânga lovite), asta în speranţa că între timp mă voi răzgândi. Atunci am ridicat vocea la idiot, cu poliţistul de faţă:
- Bine că stăm de atâta timp aici şi acum trebuie să ieşim ca să completăm declaraţia!
- Şi eu ce să vă fac? zice poliţistul.
- Nu pe dumneavoastră vă cert, zic eu cu tonul ridicat – ca să-l simtă dobitocul – şi cu un zâmbet – ca să nu se supere poliţistul, că doar era nevinovat.

Între timp, ajunge artileria grea, chemată de dobitoc. Adică tat-su sau unchiu-su. Patron de ditamai firmă. Şarmant. Insistă să-mi spună 3 cuvinte. Eu spun că trebuie să rămân la uşă, ca să nu-mi pierd iar rândul. El insistă. Eu fac doi paşi şi el începe să-mi spună că are nevoie de dobitoc, pentru a-l trimite într-un drum de 5000km (nu, nu vroia să-l deporteze în Siberia) şi că ar aprecia dacă am face cumva să-şi păstreze dobitocul carnetul. L-am privit în ochi şi am zis un NU cât se putea de hotărât. Am plecat glonţ să-mi reiau locul la uşă. Seb a rămas să facă, politicos, conversaţie.
Chiar înainte să intrăm, ruda dobitocului mai face o ultimă încercare:
-Nu poţi să declari că stăteai pe loc când a intrat în tine?
- ?!...Şi care-i diferenţa?
- Niciuna, pentru tine! Replica asta a fost spusă cu entuziasm, ca şi când reprezenta soluţia. Dar era imposibil de aplicat în momentul respectiv. Ar fi trebuit să-mi schimb declaraţia, să mai vină o dată poliţistul să constate...Şi ar fi fost dubios. În plus, întreb:
- Şi cum explic că stăteam pe drum cu prioritate?!

În fine, intrăm din nou, cu declaraţiile complete. Ajungem la celălalt poliţist. Suntem puşi, pe un ton patern (cam cum i te adresezi unui copil de clasa întâi) să spunem ce s-a întamplat. Nu au existat contradicţii. Vinovăţia e stabilită fără putinţă de tăgadă. Dobitocul este invitat să aştepte puţin afară, iar poliţistul mă întreabă ce pretenţii am de la „domnul”.
- Adică cum ce pretenţii am? Ce pretenţii aş putea avea?
Poliţistul vede că nu mă pricep să răspund şi mă ajută cu o întrebare închisă:
- Păi, aveţi nevoie de asigurarea lui?
- Aaaaaa, zic, credeam că mă întrebaţi de pretenţii pe lângă asigurare!
Râdem toţi trei.
- Chiar, aş putea să-l dau în judecată pentru planurile de vacanţă pe care mi le-a stricat şi să-i cer daune morale?
Poliţistul care se ocupa de caz dă din cap contradictoriu şi confuzant, când nu, când da. Celălat zice că da, „Cu un avocat bun...”.
Nu ştiu dacă vouă vi se pare normal să fiţi întrebaţi de pretenţii...Mie mi s-a părut ciudat, ca şi cum s-ar fi dat un telefon în prealabil. În plus, şi mai ciudat, poliţistul îmi spune pe un ton care cerea îndurare:
- Ştiţi, în mod normal, ar trebui să-i iau carnetul, că a fost neacordare de prioritate.
Eu, şocată, fac ochii mari, îl privesc fix şi de sus (da, el stătea jos, iar eu în picioare, că doar n-avea omul 1m20...) şi zic pe un ton autoritar:
- CEEA CE MI SE PARE FIRESC.
El, aprobator-compătimitor: „Da...”.

Şi conversaţia s-a încheiat acolo. Povestea se termină cu un carnet luat, cu un dosar de daună şi cu mine întrebându-mă cum o să fac drumurile planificate de Sărbători fără maşină. Ar mai trebui să spun că ruda dobitocului i-a zis lui Seb că apreciază că nu mi-am schimbat poziţia. Cât despre dobitoc, cred că i-am salvat viaţa, nu de alta, dar dacă face manevre atâta de riscante, la drum de 5000 de km nu cred că ar fi avut vreo şansă. În altă ordine de idei, chiar dacă i-am tot zis dobitoc, băiatul ăla nu mi-a fost chiar aşa de antipatic. Sunt sigură că în alte condiţii am fi putut fi prieteni.

Din fericire, a doua zi am mers la service, unde mi-au schimbat farul (îl comandasem cu o zi înainte) şi mi-au îndreptat aripa, ca să pot deschide uşa. Cum mecanicii sunt prinşi cu treaba, voi merge în service la anul pentru restul reparaţiilor.

Oricum, eram destul de mulţumită cu faptul că nu am pierdut decât o zi de schi. Aşa că, duminica dimineaţa, hop pe maşină, către Băişoara. În parcare la Cora, ce-mi văd ochii?! Unul dintre pneurile mele meseriaşe e pleoştit...Na, fuga la service... Aşteptăm câteva minute, cu speranţa că e doar dezumflat...La momentul adevărului, s-a găsit, însă, un şurub cu vârful penetrant. Probabil de la farul schimbat în service (asta dacă nu mi l-a pus Baba Cloanţa în miez de noapte). Ca adult, am învăţat şi că pana se rezolvă în două minute şi am tras concluzia că nu e corect, nici util să spun că toate mi se întâmplă numai mie, chiar dacă am o serie de ghinioane. La urma urmei, sunt o persoană norocoasă.