Bruno

Am mers din greşeală, în avanpremiera, pe 24 iulie, la Bruno. Aveam de ales între Bruno şi Harry Potter, iar dacă aş fi mers singură, l-aş fi ales pe Harry Potter. Oricum, am luat bilete şi s-a proiectat filmul pentru 6 persoane. Ca în ultimii ani de viaţă a cinematografelor din oraşele mici.

Pe scurt, filmul ăsta se poate rezuma (şi aici parafrazez ce am citit pe undeva): nu vă duceţi să-l vedeţi dacă v-ar deranja imaginea unui penis făcând flip-flop-uri.

Prostia omenească mi se pare dusă la extrem în ceea ce-i priveşte pe subiecţii naivi ai lui Bruno. De exemplu, Paula Abdul stă pe un scaun făcut dintr-un mexican, unii părinţi şi-ar lăsa copilul să facă orice (de exemplu, i-ar lăsa să pozeze cu albine roind în jurul lor) doar pentru a lua job-ul... Din partea realizatorului - parcă prea multe scârboşenii facile, non-necesare construirii mesajului filmului. Faza de supremă izbândă - lupta şi iubirea homosexuală în ring, în faţa unor homofobi feroce.

O singură întrebare mă frământă legat de filmul ăsta: Bono, Sting şi Elton John au fost complici? Sper că nu s-ar lăsa păcăliţi să cânte despre anal bleaching, totuşi...

Nu v-aş recomanda să vedeţi acest film împreună cu părinţii ori familia, nici cu colegii şi şeful.