duminică, 14 octombrie 2012

Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...

Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam  la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."

Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.

În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:

Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...

Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Of Lavinia, inca un motiv ce confirma faptul ca barbatii proceseaza mai greu... about anything :)))

Anonim spunea...

Dimpotriva, a procesat mai mult decat trebuia. A vrut s-o scalde; cine stie ce motiv o fi avut "saracu'".

Anonim spunea...

Magnificent! (As usual. :-P )