19 decembrie 2022
Când ne-am trezit din somnul campionilor, ne-am așezat la un debriefing cu George și Robert.
Ei ne-au spus în ce moment și-au dat seama cât de bine stăm pe urcare. Se pare că eram într-o pauză de hidratare, când i-am întrebat:
- Și, mai avem vreo 2 ore până la Stella Point? (Evident, noi ne ghidam după așteptarea că ar trebui să ajungem în vârf pe la 7-8, iar la Stella Point cu o oră mai devreme).
- Stella Point e după colț, cam la 20 de minute.
- Aaaa, OK. Și mai bine!
Atunci ei s-au întrebat în limba lor:
- Ăștia chiar nu-s obosiți?
Concluzia lor a fost că suntem puternici, că am venit pregătiți, că se vede experiența noastră de mers pe munte, că muntele ne iubește și că suntem clienți ușori.
La rândul nostru, le-am mărturisit că ne întrebam din când în când în limba noastră:
- Te doare capul?
- Nu.
- Nici pe mine.
- Oare nu trebuia să ne doară deja?
- Nu știu. Probabil nu suntem destul de sus.
Și am tot așteptat să ajungem la locul magic care ne va declanșa durerea de cap, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la Eliade. "N-am ajuns încă la țigănci"...
În timp ce așteptam să ajungem la țigănci, mi-a venit în minte o strategie pe care mi-o împărtășise George în primele zile: el nu merge pole, pole în noaptea vârfului. Dacă turiștii pot duce ritmul, merge repede, pentru că durerea de cap vine oricum și e mai ușor de îndurat dacă știi că deja ai făcut 60-70% din drum. Cu o zi înainte eu îl întrebasem care sunt șansele să nu ne doară deloc capul, și mi-a zis 1-2%. Deci am fost printre cei aleși. Apropo, se pare că pentru majoritatea trekkerilor, La Țigănci e la 5500 m altitudine.
Rezultă că am avut o experiență diferită de toți cei cu care am vorbit direct înainte de expediție (5 persoane). Toată lumea s-a plâns de ceva. Toți au avut dureri de cap, unii au vomat, unii s-au prăbușit. Unii au avut nevoie de strategii de automotivare - de exemplu, să mergi numai câte 3 pași, sau 10, după caz, și să faci pauză după fiecare set. Toți au avut în comun faptul că au ales un traseu de 5 sau 6 zile, nu de 7. Deci, sfatul meu este să uitați de Marangu 5 și Machame 6. Alegeți traseul de 7 zile, pentru că vă asigură aclimatizarea și odihna. Nu recomand 8 zile, pentru că diferența constă în a sta mai mult la Shira I, la 3610 m, ceea ce nu cred că face minuni pentru aclimatizare (iar tabăra e cea mai neinteresantă).
L-am întrebat pe Sebi dacă deunăzi era așa de hotărât că musai trebuie să ajungem amândoi în vârf, pentru că avea planul ăsta cu inelul. În principiu, da. Omul a purtat inelul prin lume timp de doi ani, inclusiv în excursia noastră precedentă în Tanzania, inclusiv dincolo de arcul polar în Norvegia, în câteva țări europene etc. și se cam săturase... Inelul meu a fost, deci, ca piticul lui Amelie :) Eu mă mir că nu m-am lovit de cutiuță nici acasă, nici în concedii... Oricum, am agreat că și-a ales cel mai potrivit moment posibil.
După cucerirea vârfului, ai un sentiment extraordinar de împlinire. Dar, pe undeva, te și gândești că ce-i mai bun e în trecut. Urmează coborârea, care nu e la fel de incitantă. Așa că trebuie să te resetezi mintal că trebuie să și cobori cu bine, să finalizezi misiunea...
Parte din recompensă e un prânz al campionilor: supă cremă de zucchini, plăcințele cu carne de vită, cu cartofi și cu ceapă (delicioase!), gogoși cu banane (yum!), pepene roșu.
Apoi urmează coborârea, mă rog, continuarea ei. Mai multă lume mi-a spus că a fost partea cea mai grea. Din vârf până la tabăra Barafu mă luase o durere serioasă de genunchi. Îmi mai revenisem un pic după acel pui de somn. În plus, mă tratasem cu diclofenac cremă, îmi pusesem o fașă elastică, și-mi luasem bocancii mai ușori. Dar drumul care a urmat a fost teribil... 7,5 km pe o cărare bolovănoasă, betonată parțial. Timpul estimat era de 4 ore, dar am făcut 4,5. Adică prima dată când, din cauza mea, am fost sub medie. Dar nu pot sublinia îndeajuns cât de nasol a fost acel drum. M-am enervat, de-a dreptul. Cimentul îi ajuta pe localnici la urcare - acel drum e folosit pentru reaprovizionare -, dar la coborâre nu am simțit niciun ajutor. Până la urmă era ciment ornat cu bolovani, care arătau ca niște alune uriașe într-o tabletă de ciocolată. Le-am spus ghizilor că cine le-a lucrat aici a fost un idiot. Simțeam durere la fiecare pas - și la genunchi, și la tălpi, și la degete. Ulterior am descoperit că aveam mici degerături la vârfurile degetelor de la picioare, datorate nopții vârfului. Într-adevăr, atunci am simțit că îmi e un pic frig la picioare, dar nu mi-am dat seama cât era de grav. Părea doar că îmi e frig ca în unele zile la schi, când ți-e un pic frig în clăpari, dar nu stai să te plângi. În orice caz, am ajuns să număr pașii. Am făcut pauze dese pentru a-mi mișca degetele și gleznele. M-am gândit la copiii bolnavi de cancer pentru care am inițiat campania pe Galantom, cerându-le oamenilor să contribuie cu 1 ban pentru fiecare metru pe care îl cucerim. Acei copii nu renunță și au un drum mult mai dur de parcurs. Pe scurt, am înțeles ce înseamnă pole, pole. Bețele au fost esențiale.
Pe drum, Robert voia să-și verifice informațiile despre geologie pe care le dobândise de la Sebi:
- Profesore Sebi, dacă am înțeles bine, aceste stânci au fost pietre aruncate în prima etapă a unei erupții? Iar ăsta e un câmp de lavă? Dar chestiile astea hexagonale cum au apărut?
Și am ajuns, într-un final, în tabără. Altitudine: 3100 m. Se încheia, astfel, turul de forță care începuse la miezul nopții, cu ascensiunea spre Uhuru.
I-am invitat pe George și Robert să ia cina cu noi și am mai povestit.
Am decis să ne zicem mici secrete.
De exemplu, noi le-am spus că ne distrează teribil faptul că la fiecare masă, Jacob, ospătarul de serviciu, atunci când așează masa, scoate cu cea mai mare grijă din pachetul de șervețele fix UN șervețel pentru fiecare dintre noi, ca și când ar fi cea mai de preț avuție, iar apoi pleacă cu pachetul. Li s-a părut interesant și au întrebat câte șervețele ar fi acceptabile. Le-am zis că 3.
George ne-a spus că atunci când și-a chemat echipa în această tură le-a zis în felul următor:
- Am o veste bună și una rea. Vestea bună e că avem clienți. Avem 2 clienți. Vestea rea e că sunt români.
Se pare că precedenții turiști din România nu le-au făcut o impresie prea bună. Am dedus că erau distanți și condescendenți cu echipa. Și nu le-au dat niciodată ciocolată sau ceva de mâncare. De altfel, urmărindu-i îndeaproape, am înțeles cât de importantă e mâncarea pentru ei. Faptul că noi n-am mâncat pachețelul pe care l-am primit pentru noaptea vârfului și i l-am dat lui Jacob l-a bucurat foarte tare. O ciocolată e la fel de valoroasă cum era pentru noi pe vremea lui Ceaușescu. În ziua 5, Machame mi-a adus bagajul în cort și și-a strâns curajul să mă întrebe cu engleza lui limitată dacă pot să-i dau ceva dulce... Ca să nu mai vorbim că nimeni nu-i mai vizitase în cort și nu a mai gătit pentru ei. Ne-au spus că suntem buni ambasadori ai României. Și că echipa i-a întrebat dacă suntem foarte bogați, având în vedere că aveam ceva de mâncare pentru ei în fiecare zi.
Cina a fost supă cremă de cartofi, plus orez cu legume. Felul 2 nu mi-a picat bine, așa că am vărsat la ușa cortului, în timp ce mă aflam în cort... S-a auzit în toată tabăra, așa că Sebi a reacționat de la distanță:
- Ai reușit să ieși din cort?
- Da.
- Bine. Vezi, dacă n-ai vărsat la Stella Point, ca tot omul?
Machame a venit și a șters totul instantaneu.
*
În timpul cinei, George a deschis cu o imensă timiditate subiectul bacșișului. I-a luat vreo 3 minute să rostească acest cuvânt. Practic, îi era cam jenă să ceară bani. L-a ajutat într-un final Robert:
- Sebi și Lavinia au fost foarte documentați cu privire la toate aspectele până acum. Sunt sigur că sunt familiari și cu practicile legate de bacșiș...
Am oprit suspansul, confirmându-le că știm de bacșiș și că ne-am alocat o sumă pentru asta.
*
În ultima noapte, cu ocazia obișnuitei vizite nocturne la toaletă, am admirat pentru ultima dată cerul înstelat african. Și a început să se instaleze nostalgia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu