Se afișează postările cu eticheta end of route. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta end of route. Afișați toate postările

sâmbătă, 13 mai 2023

Kilimanjaro - Ziua 7

20 decembrie 2022


Micul dejun l-am luat în afara cortului de masă, în aer liber. Pe masă ne așteptau câte 3 șervețele, semn că feedback-ul funcționează. Am mâncat ouă fierte, clătite (cred că nu voi mai face clătite acasă câteva luni bune), pâine prăjită cu miere, și ultimele două pliculețe din ceaiul adus de acasă. În jur, spectacole. Alte echipe țineau ceremonia bacșișului: echipa locală cântă, turiștii țin discursuri de mulțumire și le dau banii în plic, pe categorii de personal (cel mai puțin cărăușilor, cel mai mult la ghidului-șef). 

Apoi am trecut și noi printr-o repriză muzicală. Pe lângă cele două cântece pe care deja le știam, "Jambo Bwana" și "Kilimanjaro, Kilimanjaro", echipa a improvizat și altele. Au și un cântec deschis, cu strigături, la care fiecare poate să contribuie. De unde știm? Păi, din când în când mai înțelegeam câte ceva: Sebi, Lavinia (mă rog, ei îmi ziceau în toate felurile, cel mai des Lovenia), Romenia, Făgăraș, guacamole. Sper să pot descifra într-o zi înțelesul. Poate voi apela la un traducător și pentru cântecele astea - momentul cererii în căsătorie am reușit să-l descifrez cu ajutorul unei colege foarte drăguțe care vorbește swahili; dar n-am îndrăznit s-o pun prea mult la treabă pentru restul cântecelor... Noi i-am pus să cânte "We Will Rock You". Le-am mulțumit frumos pentru tot ce au făcut pentru noi. Mi-a venit să plâng că am ajuns aproape de final. Ce oameni faini! George a decis că bacșișul se anunță la sediul firmei. O decizie interesantă, care mi-a plăcut. Nu de alta, dar existau zvonuri că dacă nu le convine cât le-ai dat bacșiș, localnicii pot să-ți degradeze - din greșeală, desigur - bagajele până la sosirea în Moshi.

Ne-am făcut bagajele pentru ultima oară și, cum e tradiția, am donat echipei o parte din obiecte. Medicamente (acetazolamida rămasă, geluri, antibiotice, analgezice), săpun lichid, încărcător extern, buff-uri, mănuși, o căciulă, două bluze, șosete, pixuri, batoane proteice, pastă de dinți ș.a. George ne-a zis că membrii echipei și familiile lor contează pe generozitatea turiștilor. Ne-am putut da seama pe parcurs că aproape toți erau îmbrăcați cu haine de căpătat. Cel mai evident era la Machame, care a purtat tot timpul o căciulă alb cu roz, primită, fără îndoială, de la vreo turistă.

Într-un final, am pornit pe ultimul traseu. Iar am plecat ultimii :) 10 km prin junglă, la vale. Autan-ul a fost obligatoriu.

Am avut dureri moderate de genunchi și de tălpi/degete. Și o mare tristețe că ceva așa de frumos trebuie să se termine. 

George și Robert au fost, ca de obicei, parteneri de discuție încântători. Au folosit timpul rămas pentru a afla lucruri despre noi și despre lume. Cum e în România? Cât e salariul minim? Cât îți trebuie să poți trăi? Cât costă la restaurant o porție de cartofi prăjiți cu pui? (Au o intuiție extraordinară! Spun asta pentru că economiștii chiar au inventat un indice referitor prețul comparativ al burgerilor de la McDonalds în fiecare țară, ca proxi pentru PIB-ul per capita). Ce se întâmplă dacă te îmbolnăvești? Ce se întâmplă când ești prea bătrân și nu mai poți munci? Ei nu au pensii, deci fac mai mulți copii, cu speranța că unul dintre ei va avea grijă de părinți într-o zi. (Oricum, fac mai puțini decât pe vremuri, pentru că își dau seama că nu au resurse pentru 67 de milioane de suflete... Apropo, Tanzania avea doar 26 de milioane de locuitori în 1990, iar această creștere spectaculoasă, dar nesustenabilă a făcut-o pe președinta musulmană a țării să spună că e cazul să se vorbească despre contracepție).

Ne-am completat și noi informațiile pe care le aveam despre ei - Robert are 3 copii, George are 2. Le-am aflat și numele.

Oamenii ăștia ne-au spus că am fost jumătate clienți, jumătate familie. Și ei au fost la fel pentru noi. Ne va fi dor de ei și de țara asta magnetică, cu potențialul ei uman uriaș.

Pe parcurs, ne-am mai oprit să filmăm maimuțe, șoricei, plante uriașe...

Și, pas cu pas, am ajuns la gongul final. Ce trist că s-a terminat! Ce bine că s-a întâmplat!

Kilimanjaro, end of route, Mweka Gate

Kilimanjaro,Mweka Gate

Facilitățile de la poarta Mweka sunt foarte moderne. Toalete cu tron, dușuri, sală de așteptare, terasă, clădire nouă. 

Ne-am trecut în registrul călătorilor și ne-am distrat citind unele impresii de călătorie lăsate de turiști (marea majoritate erau lamentări despre cât a fost de greu, contrabalansate de mândria de a fi ajuns în vârf). Ne-am revăzut cu trupa în parcare. 

În parcare circulă tot felul de localnici care vor să-ți vândă brățări, tablouri, magneți. Unul i-a zis lui Sebi că-i plac bețele lui și i-a propus să i le dea în schimbul unui magnet. Când Sebi a râs, i-a făcut o ofertă mult mai bună: doi magneți.

A urmat o altă serie de cântece pe mașină. Lovenia, Sebi, Romania, Uhuru, Kilimanjaro, guacamole...

Am trecut pe lângă plantații de banane și de cafea. Am mai observat că au tuk-tuk-uri și ne-am gândit că ar fi interesant să ne petrecem a doua zi - ultima zi din acest concediu în Tanzania - dând un tur al împrejurimilor în tuk-tuk. L-am întrebat pe Robert cât ar costa să închiriem un tuk-tuk cu șofer pentru o zi. Ne-a spus că 20 de dolari plus benzina. Și că are și el tuk-tuk. Lucrurile s-au legat repede, și am stabilit că ne vom revedea a doua zi.

Ajunși la sediul Monkey Adventures, managerul ne-a dat chestionare de feedback și a ascultat sugestiile noastre. Am lăudat echipa, dar le-am sugerat să mai investească un pic în echipamente. De exemplu, să upgradeze cortul de masă. Sau toaleta (comparativ cu cea de la Follow Alice, a lor părea învechită). 

În fine, am primit de la George diplomele cu număr de înregistrare oficial dat de guvern, completate cu datele pe care le-am trecut noi în registrul de la Poarta Mweka (nume, vârstă, cel mai înalt punct atins pe traseu, ora și ziua când am ajuns pe vârf). 

Am făcut o poză în fața sediului firmei (cred că e important pentru viitorii clienți să vadă că Monkey Adventures chiar există și e firmă serioasă). Le-am sugerat să-și updateze pagina de Facebook, pentru că erau inactivi de vreo 18 luni (în aceeași zi au făcut o postare, apropo!).

Kilimanjaro,Moshi

Apoi ne-am reunit cu trupa pentru bacșiș. Am anunțat noi cu voce tare că le mulțumim și că le oferim bacșiș 600 de dolari (nimeni, nici măcar George, nu avea această informație), pe care ei urma să și-i împartă după niște procentaje bine stabilite în avans. Noi am fost un "grup" de doi, deci am mers pe limita superioară recomandată pe internet per persoană pentru bacșiș. Alți cunoscuți, care au fost în grup de 5-6, au dat 180-220$ de persoană. Ideea e ca localnicii să primească cam 600$ de la întregul grup de turiști. Ei se bazează pe banii ăștia, pentru că de la firmă primesc doar minimul legal. Ca să vă faceți o idee, un porter câștigă cam 7$ pe zi, iar ghidul-șef vreo 15. Cei care nu vorbesc engleză nu vor avea niciodată șansa să ajungă ghizi și vor avea mereu venituri reduse. Chiar dacă 300$ de persoană de turist e relativ mult, nu aveam cum să ne zgârcim față de oamenii ăștia care s-au dat peste cap să ne fie bine în cea mai frumoasă aventură a vieții noastre de până acum. Ne-a bucurat că Machame a venit să ne îmbrățișeze la final și să ne spună: "Thank you. Good tip".

Asante sana, băieți!

*

Un angajat al Monkey Adventures ne-a dus cu dubița la Chania Lodge. Ne-a ajutat să ne luăm bagajele și ne-a spus:

- Duș plăcut!

Nu cred că miroseam, dar e cea mai logică urare pe care i-o poți face cuiva după 7 zile pe munte.

*

Ne-am preluat bagajul lăsat la recepție cu o săptămână în urmă și ne-am luat camera în primire. Dușul a fost divin. Apoi am lenevit pentru restul zilei. Am mâncat prânzul la restaurant și am băut o bere Kilimanjaro. E o chestie să bei bere Kilimanjaro după ce ai fost pe Kilimanjaro, să știți!

Între timp, vedeam cupluri care aveau întâlnirea de orientare cu ghidul lor. Ne gândeam cu nostalgie că în urmă cu o săptămână eram noi în locul lor... Îi priveam cu înțelepciunea omului trecut prin viață, cum ar veni...

La piscină, Sebi a socializat cu un grup de olandezi între două vârste, înalți ca brazii, care au urcat în aceeași noapte cu noi. I-au spus că li s-a schimbat ora pornirii din 12:00 în 02:00 și că le-a luat 8 ore ascensiunea. N-am înțeles în zi de azi cum vine asta cu a porni mai târziu pe traseu în noaptea vârfului...

Am dormit ca bebelușii știind că vom petrece ultima zi explorând Moshi împreună cu Robert. La un moment dat, cochetasem cu ideea de a face un safari de 5 ore cu Joseph, doar că prețul de 500$ ni s-a părut mare și, în plus, nu aveam vaccinul de febră galbenă făcut, iar pentru safari e chiar recomandat.

Lala salama!