De duminică

Confesiune: am traversat o perioadă prea pronunţată de relaxare (unii ar putea să-i spună lene), de unde absenţa de pe blog. Promit să nu mai fac. Am o vacanţă în Belgia de povestit, dar, înainte de asta, să vă zic povestea acestei dimineţi de duminică.

Mă pregătesc pentru un examen şi, pentru a ieşi din starea pronunţată de relaxare, am decis să învăţ în parc - un compromis viabil, mi-am zis. Cel mai apropiat de mine e Parcul Rozelor, aşa că, odată ajunsă la destinaţie, am început să caut cel mai potrivit loc.

Mă aşez pe băncile de la intrarea de lângă Winners. Prea aproape - se aud schimburile de mingi de la antrenamentele de tenis. Nu vreau să suport un alt fel de picătură chinezească - mi-ar lua prea mult timp s-o integrez în fundalul sonor de ignorat. Merg mai departe şi găsesc o bancă la umbră. Nu se aud mingi - perfect. Încep să mă instalez, când îmi dau seama că sunt în spatele bucătăriei de la Winners şi că n-aş suporta să învăţ pe fundal de prăjeli (dacă aş fi vrut asta, aş fi stat acasă, să savurez mirosul generat de vecinii care îşi aerisesc bucătăria prin scara blocului). Bun, mai departe. Deja aud cam tare sunetul cascadei de la ceva staţie de epurare de pe Someş - prea puternic, plec mai departe şi rămân fără opţiuni: am ajuns la ultima bancă. Mă aşez şi-mi scot materialul de studiu. Aleg să ignor strigătele copiilor care se joacă în apa de la mini-fântâna arteziană şi ale celor care învaţă să se dea pe role. Încep să citesc şi, pe când intru în ritm, surpriză! Aud un sunet familiar - cineva bate o minge de baschet şi ştiu ce urmează - va arunca la coş, o va bate în continuare, deci mă va enerva la intervale de 15 secunde. Verific cine e sursa - tătic la 45 de ani, singur cu mingea. Observ ulterior că nevasta-sa plimbă un plod cu căruciorul în jurul terenului. El e prea gras să arunce mingea prea des, prin urmare decid că voi suporta acel sunel de fundal o dată pe minut. Deci sunt instalată oficial şi mă pun pe învăţat. Două ore mai târziu, umbra s-a dus complet şi trebuie să-mi caut alt loc. Fac traseul invers şi constat că ultima bancă liberă la umbră e în cealaltă parte a parcului, exact pe unde am intrat. Stau jos şi continuu să citesc. Totul merge bine, când, dintr-o dată, mă simt transportată la Mecca. Doar că nu e arabă ce aud, ci românească neaoşă: practic, în apropiere, se transmite la boxe sluba de duminică. Dintre toate gândurile care mi-au trecut prin mintea-mi păcătoasă, vă lansez doar câteva întrebări:
1. Oare preoţii şi cantorii îşi dau seama ce afoni fără pereche sunt? În calitate de connaisseur al show-urilor de talente gen American Idol, The Voice, X Factor etc., credeţi-mă că nu aşa se cântă o bucată muzicală (gen "Doamne, miluieşteeeee-neeeeee"). Să văd eu prima faţă bisericească care (da, am văzut cacofonia, dar o las acolo) trece de o audiţie de acel gen şi eu promit să-i cumpăr albumul cu Liturghia!
2. Vă închipuiţi cum e să vă cumpăraţi un apartament în zona Plopilor şi să nu te auzi om cu persoană în propria-ţi casă duminică dimineaţă, din cauza unor feţe bisericeşti zeloase? Jur că, dacă ar fi cazul meu, aş face plângere la Poliţia Comunitară, Primărie, Mitropolie, Consiliul Anti-Discriminare etc. Dar în primul rând la Poliţie, pentru că, dacă asta nu e deranjarea liniştii publice, atunci nu ştiu ce e. Sau te pomeneşti că şi-au scos autorizaţie pentru asta? În acest caz, invoc libertatea de conştiinţă.
3. Ce aţi prefera: un vecin care transmite slujba la boxe în tot cartierul timp de 2 ore sau un vecin care bagă manele în aceleaşi condiţii?