Mi se pare că viața cultural-sportivă a orașului s-a schimbat complet, în bine, de când avem Sala Sporturilor cea nouă. De la concertul inaugural al lui James Blunt (n-am filmări, dar îl voi păstra în suflet), am tot mers acolo, pentru diverse ocazii.
De exemplu, să revăd generația asta de aur din handbalul feminin (și-mi pare tare rău că interesele economice în țări mai sus-puse ne vor priva, probabil, de a vedea turneul de calificare la Olimpiadă în România, recte, la Cluj, în favoarea Danemarcei...):
Sau pentru Eros, care a fost aici și a făcut un show foarte frumos (ar fi meritat mai mult decât doar o jumătate de sală plină; poate dacă biletul ar fi fost mai ieftin și promovarea mai intensă...)! Am așteptat să cânte Piu Bella Cosa și am învățat că aia e piesa de final. Un artist prietenos și talentat (dar, totuși, îmbrăcat în trening - sau nu mă pricep eu la moda italiană?).
Sau pentru concertul lui Jose Carreras. E fascinant că unul dintre cei 3 mari tenori, celălalt tip, cum se zicea într-un episod din Seinfeld, a ajuns și în Cluj. Aici mărturisesc că am fost un pic dezamăgită. Nu de voce, care e senzațională pentru vârsta de 69 de ani și după o luptă cruntă cu leucemia, ci de atitudinea distantă. Toată lumea a observat că tenorul nu a interacționat deloc cu publicul (cred că și dacă n-am fi fost acolo, fix așa ar fi interpretat), nu a salutat, nu a mulțumit, a intrat și a ieșit de 10 ori și si-a luat rundele de aplauze... Un pic ciudat. Mai jos, cele 3 momente pe care le consider cele mai bune (cu The Impossible Dream mi se pare că s-a apropiat cel mai mult de noi, muritorii de rând...). Iar pentru cine se aștepta să audă Nessun Dorma... se pare că acea arie e doar a lui Pavarotti (deși, l-am ascultat și pe Marcel Pavel atacând-o cu curaj în aceeași Sală a Sporturilor:). Apropo, Carreras a cântat jumătate de spectacol, fiind ajutat copios de invitații lui.
Spectacolul anului pentru mine (și pentru multă altă lume cu care am vorbit) a fost Kings On Ice. Am fost întotdeauna fascinată de patinaj, am văzut toate competițiile importante, am învățat o tonă despre patinatori...și toate au fost răsplătite cu acest spectacol. Evgeni Plushenko a fost aici!!! Cu senzaționalul Philippe Candeloro (care a fost cel mai spectaculos din show), cu nu-așa-de-timid-cum-îl-credeam Tomas Verner, cu frumoasa-de-pică Kiira Korpi și cu frumosul ciudat Johnny Weir(d), care, cu look-ul lui androgin, mi se pare cel mai artist dintre toți. O încântare!
Ia uite cum se începe un spectacol:
Pe parcurs, am avut parte și de umor neințenționat - cei mai slabi prezentatori din lume aici i-am întâlnit. Vreau să revăd oricând spectacolul ăsta, minus ăia doi. Ia auziți cum ni se spune că Johnny Weir a fost campion al SUA la patinaj... să mori tu că nu la ping-pong! A, încă ceva: Edvin Marton e puțin invizibil în acest show - dacă a cântat 5 piese. Poate pe Stradivarius se poate cânta maxim 10 minute pe oră?!? :)
În februarie avem Fed Cup, în aprilie vine Lara Fabian... și cine mai știe... I love this city!
