Kilimanjaro - Ziua 7

20 decembrie 2022

Micul dejun l-am luat în afara cortului de masă, în aer liber. Pe masă ne așteptau câte 3 șervețele, semn că feedback-ul funcționează. Am mâncat ouă fierte, clătite (cred că nu voi mai face clătite acasă câteva luni bune), pâine prăjită cu miere, și ultimele două pliculețe din ceaiul adus de acasă. În jur, spectacole. Alte echipe țineau ceremonia bacșișului: echipa locală cântă, turiștii țin discursuri de mulțumire și le dau banii în plic, pe categorii de personal (cel mai puțin cărăușilor, cel mai mult la ghidului-șef). 

Apoi am trecut și noi printr-o repriză muzicală. Pe lângă cele două cântece pe care deja le știam, "Jambo Bwana" și "Kilimanjaro, Kilimanjaro", echipa a improvizat și altele. Au și un cântec deschis, cu strigături, la care fiecare poate să contribuie. De unde știm? Păi, din când în când mai înțelegeam câte ceva: Sebi, Lavinia (mă rog, ei îmi ziceau în toate felurile, cel mai des Lovenia), Romenia, Făgăraș, guacamole. Sper să pot descifra într-o zi înțelesul. Poate voi apela la un traducător și pentru cântecele astea - momentul cererii în căsătorie am reușit să-l descifrez cu ajutorul unei colege foarte drăguțe care vorbește swahili; dar n-am îndrăznit s-o pun prea mult la treabă pentru restul cântecelor... Noi i-am pus să cânte "We Will Rock You". Le-am mulțumit frumos pentru tot ce au făcut pentru noi. Mi-a venit să plâng că am ajuns aproape de final. Ce oameni faini! George a decis că bacșișul se anunță la sediul firmei. O decizie interesantă, care mi-a plăcut. Nu de alta, dar existau zvonuri că dacă nu le convine cât le-ai dat bacșiș, localnicii pot să-ți degradeze - din greșeală, desigur - bagajele până la sosirea în Moshi.

Ne-am făcut bagajele pentru ultima oară și, cum e tradiția, am donat echipei o parte din obiecte. Medicamente (acetazolamida rămasă, geluri, antibiotice, analgezice), săpun lichid, încărcător extern, buff-uri, mănuși, o căciulă, două bluze, șosete, pixuri, batoane proteice, pastă de dinți ș.a. George ne-a zis că membrii echipei și familiile lor contează pe generozitatea turiștilor. Ne-am putut da seama pe parcurs că aproape toți erau îmbrăcați cu haine de căpătat. Cel mai evident era la Machame, care a purtat tot timpul o căciulă alb cu roz, primită, fără îndoială, de la vreo turistă.

Într-un final, am pornit pe ultimul traseu. Iar am plecat ultimii :) 10 km prin junglă, la vale. Autan-ul a fost obligatoriu.

Am avut dureri moderate de genunchi și de tălpi/degete. Și o mare tristețe că ceva așa de frumos trebuie să se termine. 

George și Robert au fost, ca de obicei, parteneri de discuție încântători. Au folosit timpul rămas pentru a afla lucruri despre noi și despre lume. Cum e în România? Cât e salariul minim? Cât îți trebuie să poți trăi? Cât costă la restaurant o porție de cartofi prăjiți cu pui? (Au o intuiție extraordinară! Spun asta pentru că economiștii chiar au inventat un indice referitor prețul comparativ al burgerilor de la McDonalds în fiecare țară, ca proxi pentru PIB-ul per capita). Ce se întâmplă dacă te îmbolnăvești? Ce se întâmplă când ești prea bătrân și nu mai poți munci? Ei nu au pensii, deci fac mai mulți copii, cu speranța că unul dintre ei va avea grijă de părinți într-o zi. (Oricum, fac mai puțini decât pe vremuri, pentru că își dau seama că nu au resurse pentru 67 de milioane de suflete... Apropo, Tanzania avea doar 26 de milioane de locuitori în 1990, iar această creștere spectaculoasă, dar nesustenabilă a făcut-o pe președinta musulmană a țării să spună că e cazul să se vorbească despre contracepție).

Ne-am completat și noi informațiile pe care le aveam despre ei - Robert are 3 copii, George are 2. Le-am aflat și numele.

Oamenii ăștia ne-au spus că am fost jumătate clienți, jumătate familie. Și ei au fost la fel pentru noi. Ne va fi dor de ei și de țara asta magnetică, cu potențialul ei uman uriaș.

Pe parcurs, ne-am mai oprit să filmăm maimuțe, șoricei, plante uriașe...

Și, pas cu pas, am ajuns la gongul final. Ce trist că s-a terminat! Ce bine că s-a întâmplat!

Facilitățile de la poarta Mweka sunt foarte moderne. Toalete cu tron, dușuri, sală de așteptare, terasă, clădire nouă. 

Ne-am trecut în registrul călătorilor și ne-am distrat citind unele impresii de călătorie lăsate de turiști (marea majoritate erau lamentări despre cât a fost de greu, contrabalansate de mândria de a fi ajuns în vârf). Ne-am revăzut cu trupa în parcare. 

În parcare circulă tot felul de localnici care vor să-ți vândă brățări, tablouri, magneți. Unul i-a zis lui Sebi că-i plac bețele lui și i-a propus să i le dea în schimbul unui magnet. Când Sebi a râs, i-a făcut o ofertă mult mai bună: doi magneți.

A urmat o altă serie de cântece pe mașină. Lovenia, Sebi, Romania, Uhuru, Kilimanjaro, guacamole...

Am trecut pe lângă plantații de banane și de cafea. Am mai observat că au tuk-tuk-uri și ne-am gândit că ar fi interesant să ne petrecem a doua zi - ultima zi din acest concediu în Tanzania - dând un tur al împrejurimilor în tuk-tuk. L-am întrebat pe Robert cât ar costa să închiriem un tuk-tuk cu șofer pentru o zi. Ne-a spus că 20 de dolari plus benzina. Și că are și el tuk-tuk. Lucrurile s-au legat repede, și am stabilit că ne vom revedea a doua zi.

Ajunși la sediul Monkey Adventures, managerul ne-a dat chestionare de feedback și a ascultat sugestiile noastre. Am lăudat echipa, dar le-am sugerat să mai investească un pic în echipamente. De exemplu, să upgradeze cortul de masă. Sau toaleta (comparativ cu cea de la Follow Alice, a lor părea învechită). 

În fine, am primit de la George diplomele cu număr de înregistrare oficial dat de guvern, completate cu datele pe care le-am trecut noi în registrul de la Poarta Mweka (nume, vârstă, cel mai înalt punct atins pe traseu, ora și ziua când am ajuns pe vârf). 

Am făcut o poză în fața sediului firmei (cred că e important pentru viitorii clienți să vadă că Monkey Adventures chiar există și e firmă serioasă). Le-am sugerat să-și updateze pagina de Facebook, pentru că erau inactivi de vreo 18 luni (în aceeași zi au făcut o postare, apropo!).

Apoi ne-am reunit cu trupa pentru bacșiș. Am anunțat noi cu voce tare că le mulțumim și că le oferim bacșiș 600 de dolari (nimeni, nici măcar George, nu avea această informație), pe care ei urma să și-i împartă după niște procentaje bine stabilite în avans. Noi am fost un "grup" de doi, deci am mers pe limita superioară recomandată pe internet per persoană pentru bacșiș. Alți cunoscuți, care au fost în grup de 5-6, au dat 180-220$ de persoană. Ideea e ca localnicii să primească cam 600$ de la întregul grup de turiști. Ei se bazează pe banii ăștia, pentru că de la firmă primesc doar minimul legal. Ca să vă faceți o idee, un porter câștigă cam 7$ pe zi, iar ghidul-șef vreo 15. Cei care nu vorbesc engleză nu vor avea niciodată șansa să ajungă ghizi și vor avea mereu venituri reduse. Chiar dacă 300$ de persoană de turist e relativ mult, nu aveam cum să ne zgârcim față de oamenii ăștia care s-au dat peste cap să ne fie bine în cea mai frumoasă aventură a vieții noastre de până acum. Ne-a bucurat că Machame a venit să ne îmbrățișeze la final și să ne spună: "Thank you. Good tip".

Asante sana, băieți!

*

Un angajat al Monkey Adventures ne-a dus cu dubița la Chania Lodge. Ne-a ajutat să ne luăm bagajele și ne-a spus:

- Duș plăcut!

Nu cred că miroseam, dar e cea mai logică urare pe care i-o poți face cuiva după 7 zile pe munte.

*

Ne-am preluat bagajul lăsat la recepție cu o săptămână în urmă și ne-am luat camera în primire. Dușul a fost divin. Apoi am lenevit pentru restul zilei. Am mâncat prânzul la restaurant și am băut o bere Kilimanjaro. E o chestie să bei bere Kilimanjaro după ce ai fost pe Kilimanjaro, să știți!

Între timp, vedeam cupluri care aveau întâlnirea de orientare cu ghidul lor. Ne gândeam cu nostalgie că în urmă cu o săptămână eram noi în locul lor... Îi priveam cu înțelepciunea omului trecut prin viață, cum ar veni...

La piscină, Sebi a socializat cu un grup de olandezi între două vârste, înalți ca brazii, care au urcat în aceeași noapte cu noi. I-au spus că li s-a schimbat ora pornirii din 12:00 în 02:00 și că le-a luat 8 ore ascensiunea. N-am înțeles în zi de azi cum vine asta cu a porni mai târziu pe traseu în noaptea vârfului...

Am dormit ca bebelușii știind că vom petrece ultima zi explorând Moshi împreună cu Robert. La un moment dat, cochetasem cu ideea de a face un safari de 5 ore cu Joseph, doar că prețul de 500$ ni s-a părut mare și, în plus, nu aveam vaccinul de febră galbenă făcut, iar pentru safari e chiar recomandat.

Lala salama!

Kilimanjaro - Ziua 6

19 decembrie 2022

Când ne-am trezit din somnul campionilor, ne-am așezat la un debriefing cu George și Robert.

Ei ne-au spus în ce moment și-au dat seama cât de bine stăm pe urcare. Se pare că eram într-o pauză de hidratare, când i-am întrebat:

- Și, mai avem vreo 2 ore până la Stella Point? (Evident, noi ne ghidam după așteptarea că ar trebui să ajungem în vârf pe la 7-8, iar la Stella Point cu o oră mai devreme).

- Stella Point e după colț, cam la 20 de minute.

- Aaaa, OK. Și mai bine!

Atunci ei s-au întrebat în limba lor:

- Ăștia chiar nu-s obosiți?

Concluzia lor a fost că suntem puternici, că am venit pregătiți, că se vede experiența noastră de mers pe munte, că muntele ne iubește și că suntem clienți ușori.

La rândul nostru, le-am mărturisit că ne întrebam din când în când în limba noastră:

- Te doare capul?

- Nu.

- Nici pe mine.

- Oare nu trebuia să ne doară deja?

- Nu știu. Probabil nu suntem destul de sus.

Și am tot așteptat să ajungem la locul magic care ne va declanșa durerea de cap, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la Eliade. "N-am ajuns încă la țigănci"...

În timp ce așteptam să ajungem la țigănci, mi-a venit în minte o strategie pe care mi-o împărtășise George în primele zile: el nu merge pole, pole în noaptea vârfului. Dacă turiștii pot duce ritmul, merge repede, pentru că durerea de cap vine oricum și e mai ușor de îndurat dacă știi că deja ai făcut 60-70% din drum. Cu o zi înainte eu îl întrebasem care sunt șansele să nu ne doară deloc capul, și mi-a zis 1-2%. Deci am fost printre cei aleși. Apropo, se pare că pentru majoritatea trekkerilor, La Țigănci e la 5500 m altitudine.

Rezultă că am avut o experiență diferită de toți cei cu care am vorbit direct înainte de expediție (5 persoane). Toată lumea s-a plâns de ceva. Toți au avut dureri de cap, unii au vomat, unii s-au prăbușit. Unii au avut nevoie de strategii de automotivare - de exemplu, să mergi numai câte 3 pași, sau 10, după caz, și să faci pauză după fiecare set. Toți au avut în comun faptul că au ales un traseu de 5 sau 6 zile, nu de 7. Deci, sfatul meu este să uitați de Marangu 5 și Machame 6. Alegeți traseul de 7 zile, pentru că vă asigură aclimatizarea și odihna. Nu recomand 8 zile, pentru că diferența constă în a sta mai mult la Shira I, la 3610 m, ceea ce nu cred că face minuni pentru aclimatizare (iar tabăra e cea mai neinteresantă).

L-am întrebat pe Sebi dacă deunăzi era așa de hotărât că musai trebuie să ajungem amândoi în vârf, pentru că avea planul ăsta cu inelul. În principiu, da. Omul a purtat inelul prin lume timp de doi ani, inclusiv în excursia noastră precedentă în Tanzania, inclusiv dincolo de arcul polar în Norvegia, în câteva țări europene etc. și se cam săturase... Inelul meu a fost, deci, ca piticul lui Amelie :) Eu mă mir că nu m-am lovit de cutiuță nici acasă, nici în concedii... Oricum, am agreat că și-a ales cel mai potrivit moment posibil.

După cucerirea vârfului, ai un sentiment extraordinar de împlinire. Dar, pe undeva, te și gândești că ce-i mai bun e în trecut. Urmează coborârea, care nu e la fel de incitantă. Așa că trebuie să te resetezi mintal că trebuie să și cobori cu bine, să finalizezi misiunea...

Parte din recompensă e un prânz al campionilor: supă cremă de zucchini, plăcințele cu carne de vită, cu cartofi și cu ceapă (delicioase!), gogoși cu banane (yum!), pepene roșu.

Apoi urmează coborârea, mă rog, continuarea ei. Mai multă lume mi-a spus că a fost partea cea mai grea. Din vârf până la tabăra Barafu mă luase o durere serioasă de genunchi. Îmi mai revenisem un pic după acel pui de somn. În plus, mă tratasem cu diclofenac cremă, îmi pusesem o fașă elastică, și-mi luasem bocancii mai ușori. Dar drumul care a urmat a fost teribil... 7,5 km pe o cărare bolovănoasă, betonată parțial. Timpul estimat era de 4 ore, dar am făcut 4,5. Adică prima dată când, din cauza mea, am fost sub medie. Dar nu pot sublinia îndeajuns cât de nasol a fost acel drum. M-am enervat, de-a dreptul. Cimentul îi ajuta pe localnici la urcare - acel drum e folosit pentru reaprovizionare -, dar la coborâre nu am simțit niciun ajutor. Până la urmă era ciment ornat cu bolovani, care arătau ca niște alune uriașe într-o tabletă de ciocolată. Le-am spus ghizilor că cine le-a lucrat aici a fost un idiot. Simțeam durere la fiecare pas - și la genunchi, și la tălpi, și la degete. Ulterior am descoperit că aveam mici degerături la vârfurile degetelor de la picioare, datorate nopții vârfului. Într-adevăr, atunci am simțit că îmi e un pic frig la picioare, dar nu mi-am dat seama cât era de grav. Părea doar că îmi e frig ca în unele zile la schi, când ți-e un pic frig în clăpari, dar nu stai să te plângi. În orice caz, am ajuns să număr pașii. Am făcut pauze dese pentru a-mi mișca degetele și gleznele. M-am gândit la copiii bolnavi de cancer pentru care am inițiat campania pe Galantom, cerându-le oamenilor să contribuie cu 1 ban pentru fiecare metru pe care îl cucerim. Acei copii nu renunță și au un drum mult mai dur de parcurs. Pe scurt, am înțeles ce înseamnă pole, pole. Bețele au fost esențiale.

Pe drum, Robert voia să-și verifice informațiile despre geologie pe care le dobândise de la Sebi:

- Profesore Sebi, dacă am înțeles bine, aceste stânci au fost pietre aruncate în prima etapă a unei erupții? Iar ăsta e un câmp de lavă? Dar chestiile astea hexagonale cum au apărut? 

Și am ajuns, într-un final, în tabără. Altitudine: 3100 m. Se încheia, astfel, turul de forță care începuse la miezul nopții, cu ascensiunea spre Uhuru.

I-am invitat pe George și Robert să ia cina cu noi și am mai povestit.

Am decis să ne zicem mici secrete.

De exemplu, noi le-am spus că ne distrează teribil faptul că la fiecare masă, Jacob, ospătarul de serviciu, atunci când așează masa, scoate cu cea mai mare grijă din pachetul de șervețele fix UN șervețel pentru fiecare dintre noi, ca și când ar fi cea mai de preț avuție, iar apoi pleacă cu pachetul. Li s-a părut interesant și au întrebat câte șervețele ar fi acceptabile. Le-am zis că 3.

George ne-a spus că atunci când și-a chemat echipa în această tură le-a zis în felul următor:

- Am o veste bună și una rea. Vestea bună e că avem clienți. Avem 2 clienți. Vestea rea e că sunt români.

Se pare că precedenții turiști din România nu le-au făcut o impresie prea bună. Am dedus că erau distanți și condescendenți cu echipa. Și nu le-au dat niciodată ciocolată sau ceva de mâncare. De altfel, urmărindu-i îndeaproape, am înțeles cât de importantă e mâncarea pentru ei. Faptul că noi n-am mâncat pachețelul pe care l-am primit pentru noaptea vârfului și i l-am dat lui Jacob l-a bucurat foarte tare. O ciocolată e la fel de valoroasă cum era pentru noi pe vremea lui Ceaușescu. În ziua 5, Machame mi-a adus bagajul în cort și și-a strâns curajul să mă întrebe cu engleza lui limitată dacă pot să-i dau ceva dulce... Ca să nu mai vorbim că nimeni nu-i mai vizitase în cort și nu a mai gătit pentru ei. Ne-au spus că suntem buni ambasadori ai României. Și că echipa i-a întrebat dacă suntem foarte bogați, având în vedere că aveam ceva de mâncare pentru ei în fiecare zi.

Cina a fost supă cremă de cartofi, plus orez cu legume. Felul 2 nu mi-a picat bine, așa că am vărsat la ușa cortului, în timp ce mă aflam în cort... S-a auzit în toată tabăra, așa că Sebi a reacționat de la distanță:

- Ai reușit să ieși din cort?

- Da.

- Bine. Vezi, dacă n-ai vărsat la Stella Point, ca tot omul?

Machame a venit și a șters totul instantaneu.

*

În timpul cinei, George a deschis cu o imensă timiditate subiectul bacșișului. I-a luat vreo 3 minute să rostească acest cuvânt. Practic, îi era cam jenă să ceară bani. L-a ajutat într-un final Robert:

- Sebi și Lavinia au fost foarte documentați cu privire la toate aspectele până acum. Sunt sigur că sunt familiari și cu practicile legate de bacșiș...

Am oprit suspansul, confirmându-le că știm de bacșiș și că ne-am alocat o sumă pentru asta.

*

În ultima noapte, cu ocazia obișnuitei vizite nocturne la toaletă, am admirat pentru ultima dată cerul înstelat african. Și a început să se instaleze nostalgia.

Kilimanjaro - Noaptea vârfului

19 decembrie 2022

Trezirea oficială a fost la 23:30. Plecarea era programată pentru 00:30. Între timp, aveam micul dejun la miezul nopții. La cerere, am primit ouă fierte (eu) și ochiuri (Sebi), clătite și pâine prăjită. Am primit și un pachețel asemănător cu cel din primele zile - napolitană, ciocolată, muffin, suc.

După micul dejun am mai verificat încă o dată că avem tot ce ne trebuie pentru marele asalt. Pentru mine, pregătirea mentală a fost să ascult "Nessun dorma", în interpretarea lui Pavarotti - probabil cea mai frumoasă arie cântată vreodată. O voce atât de sublimă, încât mă face să plâng de fiecare dată. Catharsis. M-am asigurat înainte de plecare că am cântecul pe telefon. Nu găsesc ceva mai adecvat înaintea unei mari provocări. Și versurile se potrivesc: "în zori voi învinge". Ar trebui să ajungem pe vârf pe la 7-8 dimineața.

Pe la 00:30, George și Robert au început să ne dea târcoale cortului și să ne întrebe din două în două minute dacă suntem gata. Cu una, cu alta, ne-am moșmondit până la 00:44. Eram deja afară, complet echipați, iar singurul lucru pe care îl mai aveam de făcut era să-și pună Sebi parazăpezile. Chestiune de maxim un minut. Numai că la 00:44, George ne-a luat tare și a zis că trebuie să pornim ACUM și că nu mai e timp de parazăpezi. Mi s-a părut ciudată abordarea. Pleca trenul? Ne pierdeam culoarul de zbor? Nu înțeleg care a fost temerea lor și de ce și-au pierdut răbdarea. Tocmai luasem o jumătate de pastilă de acetazolamidă și simțeam și medicamentul și micul dejun în gât. Mi-ar fi plăcut să mai stăm o jumătate de oră, dar se pare că intraseră orele în sac. Starea generală nu era, deci, confortabilă, iar disconfortul era accentuat de vremea de afară: -4 grade în basecamp și prognoză de -13 pe vârf. Totuși, un element care mi-a sporit confortul a fost că au venit 3 ghizi cu noi, așa că mie mi-a dus Robert bagajul. George nu ducea nimic - el oricum a fost minimalist toată deplasarea -, iar Dula ducea tubul de oxigen.

Ce am purtat

• 3 straturi de pantaloni: baselayerul Columbia, baselayerul merinos și pantalonii de schi
• O pereche de șosete norvegiene. Le luasem de la Nootka și mi-au zis că n-am nevoie de alte șosete sub ele. După experiența cu linerele din zilele precedente am decis că o pereche de șosete îmi va fi de ajuns. Similar, Sebi a purtat doar o pereche, marca Everest 30.
• Bustieră, tricou merinos Made in Roșia Montană, bluză merinos tot de la ei, soft shell Kilimanjaro de la Hervis, geacă de schi Columbia, linere de mănuși din merionos de la AlpinExpe, mănuși cu un deget, pentru temperaturi joase, tot de la ei, buff merinos de la Roșia, căciulă merinos tot de la ei.

Am simțit că am nevoie de toate la început. Totuși, ne-am încălzit destul de repede și am urcat 3 ore doar cu mănușile-linere și abia apoi mi s-a făcut frig. Aveam încălzitoare de la Decathlon la noi (plicuri din alea de le plesnești și se încălzesc instant), dar nu le-am folosit.

A fost prima dată când l-am văzut pe George îmbrăcat de munte - până atunci a cam urcat în blugi și în teniși, ca un neserios. Spre deosebire de el, Robert a avut în fiecare zi echipament adecvat; e un om mai serios și mai așezat. Auzisem și de o strategie a unor ghizi să vină cu haine nepotrivite, ca să atragă un bacșiș mai mare de la turiști. Un turist din Cluj mi-a povestit că i-a dat ghidului bocancii lui noi și scumpi la final, apoi l-a întâlnit în Moshi când încerca să-i vândă. George nu a jucat o astfel de carte emoțională. Personalitatea lui de joker se potrivea bine cu ținutele lui precedente. Ne-a zis că are tot ce-i trebuie, dar așa se simte el bine. Pe frigul din summit night nu avea mănuși și nu-i era chiar bine. Mi-a zis că-i o alegere a ghizilor să urce fără mănuși: având în vedere că, de multe ori, turiștilor li se face rău, ei nu vor să piardă timp cu datul mănușilor jos, ci vor să poată acționa cât se poate de repede - să desfacă un fermoar, să te ajute să verși etc, etc. Una dintre strategiile pe care ne-au spus că le vor aplica pentru a se asigura că ne simțim bine va fi să ne întrebe cum ne cheamă, de unde suntem și alte întrebări simple. Se pare că atunci când se instalează răul de înălțime, unii oameni uită de sine.

La început, ghizii păreau cumva frustrați că suntem așa de în urma tuturor - frontalele grupurilor care au plecat înaintea noastră se vedeau ca niște licurici în depărtare, sus pe munte -, încât mi s-a părut că ritmul impus nu era pole, pole. Sebi era tot cu parazăpezile în mână, că nu s-a găsit un moment să-l lase să și le pună. Eu eram tot cu clătitele în gât și am început să mă bucur când în sfârșit am simțit că mi s-au așezat în stomac. Ca să susțin ritmul, am pornit lista de cântece pe care o pregătisem pe Spotify și am pus-o pe speaker. Aveam suficientă energie cât să cânt. George îmi tot zicea să-mi prezerv respirația. Măcar n-a trebuit să mă întrebe cum mă cheamă - dacă îmi aminteam versurile cântecelor, era clar că sunt încă în deplinătatea facultăților mintale. La "Waka, Waka" (care înseamnă light up în swahili), am cântat împreună.

Urcarea mergea bine. La întunericul de afară, nu prea observi multe. Eu mă uitam, pur și simplu, la pașii lui George și încercam să nu rămân în urmă. Sebi se oprea din când în când să privească cerul. Îi întreba pe băieți în ce parte din Moshi stau, ca și când și-ar fi putut identifica de pe munte luminițele casei lor. Era adorabil că se bucura ca un copil de splendoarea cerului, dar, după vreo două opriri, i-am zis să se minuneze mai puțin, pentru că ghizii nu par a avea chef de opriri. George și Robert au povestit între ei destul de mult și se mișcau ca un metronom. Singurele opriri pentru care nu mă simțeam oarecum mustrată erau cele pentru apă. După cum era de așteptat, la un moment dat apa a înghețat pe tubul de la camelbag, așa că a trebuit să recurgem la un alt sistem: deschideam rucsacul și turnam direct din camelbag (evitând tubul) în termosuri de câte ori aveam nevoie. La un moment dat, am îndrăznit să cerem o pauză de toaletă. Atunci a putut și Sebi să-și elibereze mâinile de parazăpezi. Cred că pauza ne-a fost acordată și pentru că începusem să prindem din urmă și să depășim câteva grupuri (estimez că erau vreo 10 grupuri pe drum în acel moment).

În mod suprinzător, după vreo 3 ore, George ne oprește și ne spune că Dula nu se simte bine și că trebuie să coboare. Șocant. Cum va ajunge Dula ghid, dacă i se face rău de la urcare? George a pus-o pe seama faptului că n-a mai urcat de o lună pe munte. Oricum, ciudat. George a preluat tubul de oxigen. 

Oare a fost un ritm nesustenabil? Nu de alta, dar la Stella Point am ajuns din urmă ultimul grup care mai era în fața noastră... Acest grup parcă își instalase tabăra: mâncau, își schimbau hainele, erau așezați confortabil. Noi ne-am oprit fix pentru 5 poze și am pornit mai departe. Prima poză are timestamp-ul  de 5:13. Stella Point este la altitudinea de 5756 m și este locul pe care firmele de trekking îl pomenesc drept un punct de cotitură pentru turiști. De aici mai sunt 45-60 de minute până în vârf, dar unii turiști vor să renunțe. Cam pe aici răul de înălțime începe să se manifeste plenar, iar unii au nevoie de toate încurajările din lume ca să continue. Unul dintre articolele pe care le-am citit zicea că la Stella Point ghizii sunt deschiși să te coboare, dar că te roagă să faci 2-3 pași în direcția bună, poate te răzgândești. Vlad Pop, unul dintre oamenii care mi-au povestit experiența lor pe Kilimanjaro, spune că, în ciuda experienței lui de atlet de anduranță, care include ultramaratonul arctic, la Stella Point a vărsat și a simțit că i-a fost foarte greu să continue. Nu știu cum, dar noi n-am avut nici pe dracu'. 

Așadar, am pornit imediat mai departe. Nu ne era foame, nu ne era sete, ci simțeam că vârful e aproape și că e puțin probabil să începem să ne simțim rău de acum încolo. George începuse să spună că vom câștiga competiția. Nu știam că era o competiție, dar e un sentiment plăcut să știi că vei ajunge primul pe vârf în ziua respectivă. De la Stella Point mai ai 700 de metri până la Vârful Uhuru. Drumul e destul de lejer. Practic, intri pe un platou, iar vârful te așteaptă la capătul lui, pe o margine de lume. Cu fiecare pas te apropii de semnul pe care ți l-ai setat ca obiectiv cu mult înainte de începerea excursiei. Când am văzut semnul din depărtate, am început să cântăm. La stânga și la dreapta de vedeau, la circa 100 de metri, ultimii ghețari maiestuoși de pe Kilimanjaro, care vor dispărea prin sublimare în următorii 10 ani. Robert ne-a zis că în urmă cu 20 de ani, când a urcat el prima dată pe vârf, acești ghețari erau la dreapta și la stânga cărării de azi. Adică drumul spre vârf trecea printre ghețari și-i puteai atinge. 

Soarele răsărea în spatele nostru, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă: nu doream să ajung în vârf pe întuneric. Voiam, totuși, niște poze faine. Am ajuns la 6:00, adică urcarea a durat în total 5 ore și 15 minute.

Sebi filma și zicea entuziasmat că suntem pe acoperișul Africii. Când am atins semnul, mi-am dat seama că aveam mici degerături la degete. Nasul era ud și înghețat. Nu mai conta. Am ajuns pe Uhuru Peak! 5895 m! Uhuru înseamnă Libertate. Așa te și simți - liber. Te simți ca un erou. Faci poze mentale. Înmagazinezi pe vecie sentimentul tactil pe care îl ai în acel moment. Și apoi te minunezi de măreția naturii. Ești și un gigant și un grăunte în același timp. Te simți privilegiat și norocos. Simți că poți realiza orice. Ești absolut fericit.

George și Robert au rămas câțiva pași în urma noastră și au început să cânte un cântec de felicitare. Sebi îi filma cu GoPro-ul. Apoi l-a rugat pe Robert să filmeze și pe mine m-a rugat să urc pe piatra de lângă semn, ca să avem amândoi loc în poză. Pe când m-am întors, el avea o cutie în mână. Cred că cu greu mi-aș putea închipui un loc mai bun pentru logodna noastră. Este, fără îndoială, cel mai impresionant loc în care am fost. Robert a început să cânte și a continuat să filmeze cu multă grijă. În film se vede cum George îl aude pe Robert izbucnind entuziast în urale, ceea ce îl determină să se întoarcă spre noi, să vadă ce se întâmplă. I s-a alăturat în cântec lui Robert. Momentul e surprins aici.

Grupurile care ne-au ajuns din urmă au asistat cuminți la eveniment. Ne-au lăsat să facem liniștiți poze. Și cu inelul, și cu steagul. Singuri și în cuplu. Încă o chestie care ne-a ieșit bine! Nu de alta, dar una dintre temerile mele era să nu ajungem în vârf împreună cu 50 de oameni și să nu apucăm să facem o poză ca lumea - căci, da, asta a fost experiența unora dintre oamenii cu care am vorbit sau pe care i-am urmărit pe YouTube.

Preocuparea cea mare a lui George era să facem poze și cu tricoul de la firma lui - se pare că e foarte dedicat. Ne-a zis că e o premieră în istoria firmei să aibă parte de o cerere în căsătorie, așa că a ținut să apară în 7 poze cu noi, ținând un tricou cu Monkey Adventures și cerându-mi să arăt inelul la cameră. A fost simpatic, dar am simțit că ședința asta foto îmi accentuează degerăturile.

Înainte de excursie, încercam să planific ce voi face pe vârf. Îmi închipuiam că voi dori să rămân acolo zeci de minute și nu înțelegeam de ce toate firmele ziceau în articole că vom petrece cam 15 minute pe vârf. Doar 15 minute după tot efortul ăsta?! Vlad Pop mi-a spus că el a stat 8 minute. Eu am pierdut un pic noțiunea timpului, dar am înțeles până la urmă că nu prea poți să stai prea mult acolo. Era teribil de frig. Am luat o piatră amintire (piatră piatră, pe lângă piatra de pe inel) - una pentru noi și una pentru Ada, care urcase cu o săptămână în urmă, dar a uitat să facă asta - și am început să coborâm. De altfel, după cum se vede pe filmare, unele grupuri care au ajuns după noi au plecat înaintea noastră.

Mergeam cu fața spre soare. Și priveam cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut vreodată.

Grupurile care încă urcau ne felicitau pentru atingerea vârfului, iar noi îi încurajam și le spuneam că sunt la o aruncătură de băț de obiectiv. 

- You can do it! Almost there! Well done! Good job! You're doing great!

Toate bune și frumoase, până când am ajuns din nou la Stella Point - unde am făcut și niște poze pe lumină -, iar apoi a urmat o coborâre pe care eu cam găsit-o dificilă. O coborâre prin nisipuri și pietrișuri mișcătoare. Muntele începuse să se dezghețe. Acum are tot sensul din lume faptul că am urcat noaptea. Dacă ai urca ziua, probabil că ți-ar aluneca piciorul înapoi la fiecare pas. Aș fi fost pierdută fără bețe! A, și mi-ar fi prins foarte bine o mască textilă (Robert avea una, deh! om pregătit!), pentru că am inhalat praf și cenușă vulcanică cât într-un an într-un oraș poluat. Am început să tușesc destul de mult. De altfel, tusea asta a persistat încă o lună după ce ne-am întors în țară. Am avut-o și noi, a avut-o și Ada, deci nu cred că e o coincidență.

Am ajuns înapoi în cort la 9:22 (am făcut un printscreen pe telefon), deci coborârea ne-a luat peste 3 ore. Dacă la urcare am fost cei mai rapizi, la coborâre ne-au ajuns din urmă vreo 3 grupuri. Trupa rămasă în tabără ne-a venit în întâmpinare cam cu 30 de minute înainte de încheierea traseului și ne-a luat toate bagajele. La sosirea în tabără ne-au cântat cântecele victoriei.

De la 10:00 la 11:00 am dormit somnul învingătorilor.

(va urma)

Kilimanjaro - Ziua 5

18 decembrie 2022

Traseu: Karanga (3995 m) > Barafu (4673 m)

Traseul din ziua 5 e de doar 4 km. Aș spune că a fost ca în prima zi: ușor și relaxant. Am plecat la 8:45 și am ajuns la 11:15. Barafu e ultima tabără înainte de asaltul vârfului. A fost relativ aglomerată. Tot felul de turiști treceau printre corturi, ceea ce nu s-a întâmplat până acum. Barafu înseamnă "gheață" în swahili.

Micul dejun a fost ce am comandat noi: ouă fierte, clătite, pâine prăjită, ceai.

Înainte de scurtul traseu pe care îl aveam de făcut, echipa ne-a pregătit tradiționalul moment artistic. Unor turiști li se cântă înainte de plecare, pentru noroc, altora în a doua zi dimineața... în cazul nostru, George a amânat momentul până când a găsit o zi fără stres și cu vreme bună de dimineață.

Nu are sens să povestesc cântecele; vă las să vă uitați pe canalul meu de YouTube. Știam deja Jambo Bwana (iar ei au fost foarte surprinși că știu versurile și le mai și înțeleg), dar nu știam cântecele specifice (și apropo, nici azi nu înțeleg ce zic oamenii ăia). Repertoriul echipei consta în: Jambo Bwana, Kilimanjaro, Churra și ceva cântec de laudă pentru turiști. Iar eu le-am zis că îi mai învăț ceva: We Will Rock You, de Queen. Ne-a ieșit destul de bine, așa cum intenționa Brian May - e un cântec cu un ritm pe care îl prinde repede oricine.

A fost și momentul pentru o serie de poze cu echipa, cu Kili în fundal.

Pe ansamblu, o dimineață foarte agreabilă.

Prânzul l-am luat în tabăra Barafu. Ne-am bucurat tare când am auzit că primim gulaș.

- Gulaș?! Mâncare tradițională de la noi din Transilvania! Una dintre mâncărurile noastre preferate. Hai să ne comparăm rețetele!

Și am așteptat cu nerăbdare să ni se aducă mâncarea. Sebi nu era în cortul de luat masa, ci stătea pe un scaun de camping în apropiere, bucurându-se de soare. Am strigat după el:

- Ghici ce e în gulașul tanzanian!

- Vită?

- Ăăă... poate, să zicem, da. E ceva carne.

- Cartofi?

- Da.

- Morcovi?

- Da.

- Ardei?

- Da.

- Ceapă?

- Da.

- Mno, e bun.

- Dar, stai! Ce altceva crezi că mai e aici?

- Ăăă... banane?

- Da. Astea-s bune. Oricum au gust de cartofi. Altceva?

- ...?

- Mazăre.

- Nu foarte inspirat...

- Auzi, nici nu e rău. Mai zi și altceva.

-...?

- Vinete.

- Nașpa.

- Și piesa de rezistență... spaghetti.

- Ceeee?!

- Un fel de tot ce mai avem la noi.

Scârba de pe fața lui Sebi când se servea cu "gulaș" e unul dintre cele mai amuzante momente pe care le-am prins pe cameră în excursia asta.

Le-am zis ghizilor să nu mai numească mâncarea asta gulaș. Să-i zică mai bine "tocană cu de toate". Și le-am zis cum se face gulașul la el acasă.

De remarcat că și azi George mi-a cărat bagajul pe jumătate de traseu, iar Machame i l-a cărat pe al lui. Machame auzise că la finalul zilei de obicei mă plâng de dureri în zona cervicală, așa că s-a gândit cum poate el să facă să mă simt mai confortabil. Dragul de Machame...

Ajunși așa de repede în tabără, a trebuit să ne planificăm atacarea vârfului. Ziua 5 o fi ușoară, dar e o zi fără noapte. Sau, mă rog, o zi cu o noapte cât se poate de activă.

În tabără, ne-am scăldat în soare (alternativa era să stăm în cort și să ne topim de căldură), am tras un pui de somn, mi-am creat un playlist pe Spotify pentru a mă motiva în timpul urcării, am scris în jurnal, am stat de vorbă cu cuplul de americani pe care i-am întâlnit la aeroport și la Lemosho Gate, ne-am încărcat bateriile de la panourile solare portabile (le-am încărcat și membrilor echipei telefoanele), am vorbit mult cu ghizii și... am mâncat des.

(aia din spate e toaleta din Africa aflată la cea mai mare înălțime)

Cina a fost la ora 17:00. A constat în supă de dovleac, macaroane cu sos de legume și ciuperci, și ananas proaspăt ca desert.

Am avut și un briefing important, despre ce ni se poate întâmpla în timpul ascensiunii: dureri de cap, amețeli, vărsături. Dacă ajungi să ai nevoie de tubul de oxigen, te coboară imediat, fără drept de negociere. Ghizii ne-au felicitat pentru traseul de până acum și ne-au spus că avem 80% șanse să ajungem în vârf. Mi s-a părut cam puțin. Mai ales că ei se laudă fiecare cu 97-98% rată de succes în turele lor. Să fim noi cei care le strică statistica? În orice caz, eu le-am zis că dacă unul dintre noi poate urca iar celălalt trebuie să se întoarcă, unul dintre ghizi să-l ajute pe cel care poate să continue. Sebi a zis că ambii trebuie să ajungem în vârf, "fără discuție".

Ca anecdotă, l-am întrebat și pe Dula ce rată de succes are. Cam 97%.

- OK, dacă ai urcat cam cu 100 de oameni, care sunt ăia 3 care nu au reușit?

- A fost odată un turist de vreo 75 de ani, care a venit cu copiii lui, o femeie și un bărbat. Copiii i-au spus în tabăra asta că ei nu mai vor să urce. Așa că n-a mai urcat nici el, deși și-ar fi dorit să încerce.

Eu le-aș fi zis:

- Fuckers, așteptați-mă aici noaptea asta. Ne vedem dimineață. N-am venit până aici să renunț fără a încerca măcar să ajung în vârf.

După ora 18:00 am avut program de voie, cu recomandarea de a dormi cât putem de mult, fără a ne gândi la ceas. După briefing, ne-am tot aranjat bagajele, așa că s-a făcut 19:30 până ne-am pus să dormim. Se pare că eu am dormit de la 21:00 la 22:00. Sebi n-a dormit deloc.

Trezirea oficială era programată pentru ora 23:00.

Kilimanjaro - Ziua 4

17 decembrie 2022

Traseu: Baranco (3900 m) > Karanga (3995 m)

Ne-am început ziua privind cum unul dintre ghețarii de pe Kilimanjaro ne arată pleata albă care i-a mai rămas, dintr-o coamă, probabil, foarte impresionantă în trecut.

Ne-am luat ceaiul cu vedere spre zăpezile de pe Kilimanjaro. Unul dintre momentele alea când știi că ești absolut fericit.

Am ajuns să realizăm că nopțile și diminețile pe Kilimanjaro sunt senine, pe când miezul zilei e capricios.

Micul dejun a constat în ouă fierte, clătite, crenvurști și ceai.

De purtat am purtat cam aceleași chestii ca în ziua precedentă. Cu mențiunea că dimineața am avut nevoie de geaca cea mai groasă, iar în timpul zilei am purtat niște mănuși mediu de groase de la Decathlon.

Nu știu cum s-a făcut, dar am tras mâța de coadă în mare stil (mă rog, am hrănit corbii), astfel că am fost ultimii care au plecat din tabără. Staff-ul nostru nu se atinge de cortul, bagajele și toaleta noastră până când nu le dăm OK-ul. Ei pot doar să demonteze cortul porterilor, cortul de masă și cortul ghizilor și să plece pe traseu înaintea noastră, astfel încât mâncarea și toaleta să ne aștepte în următoarea tabără. În practică, porterii ne-au depășit în fiecare zi, chiar dacă au plecat după noi. I-am surprins un pic în ziua 2, când am mers repede și i-am așteptat un pic să ne aducă bagajele și toaleta.

*

O parte din motivul întârzierii de dimineață a fost, pe lângă moșmondeala lui Sebi în a găsi cel mai bun mod de a ne împacheta lucrurile, și faptul că Robert m-a abordat să mă întrebe despre muzica tipului ăluia, Mercury. Robert vrea să învețe lucruri de lume. Așadar, i-am zis că am o singură piesă salvată pe telefon, "Barcelona". Știu că nu e piesa cel mai simplu de digerat, așa că am prefațat-o cu tot felul de informații. Că a fost menită să fie imnul Jocurilor Olimpice din 1992 de la Barcelona. Că Freddie a înregistrat-o cu doar câțiva ani înainte să moară. Că e cântată în duet cu o soprană catalană, Montserrat Caballe, care cântă în spaniolă. Că nu e la ordinea zilei ca un solist rock să-i țină piept unei soprane. Că piesa e ca o simfonie și că Freddie era destul de influențat de diverse elemente ale muzicii clasice. În fine, să înceapă cântecul. S-a prins omul că refrenul e Barceloooooona și l-a cântat cu mine. A ascultat toată piesa cu răbdare, iar la final a zis:

- Piesa asta nu seamănă deloc cu nimic din ce ascult eu, nici cu ce se difuzează în Tanzania.

Iar eu nu aveam alte piese mai reprezentative de arătat. Așa că Robert s-a îndepărtat zâmbind și zicând pentru sine:

- Freddie Mercury, din Zanzibar.

Ca și când s-ar fi minunat singur și ar fi zis:

- Am văzut-o, deci, și pe asta.

*

Poate a fost bine că am plecat ultimii. Unul dintre lucrurile neplăcute de pe traseu, pe care am reușit, astfel, să le evităm, este să aștepți ca alții din fața ta să urce pe Baranco Wall. Să mai facă un pas. Și încă un pas. Noi nu mai aveam pe nimeni în față, decât pe câte un porter întârziat din alte echipe. Cred că pe Baranco Wall începi să apreciezi ce înseamnă cu adevărat munca de porter și începi să te gândești că ești un vierme dacă nu îi ajuți pe oamenii ăștia cât poți tu cu un bacșiș bun la final. E una să urci cu un ghiozdan de 3-5 kg în spate, cum fac turiștii, și e cu totul altceva să cari 15 kg pe cap, cum fac porterii pentru tine.

A fost nevoie să ne folosim brațele pentru stabilitate în primele 15 minute ale urcării. Am trecut atunci pe la Kissing Rock, numită așa pentru că poți să treci de ea doar cu fața la ea, îmbrățișând-o (nu-i cine știe ce, deși George ne-a arătat poze cu alți turiști împietriți de frică. Probabil George a salvat pozele ca să marcheze momentele amuzante de la job). Apoi am urcat pas cu pas, în zig-zag, cei 300 m diferență de nivel. A urmat un pic de coborâre, pe o potecă cu pietre-obstacol și apoi încă o urcare la care am avut nevoie de mâini. 

Sus, pe platou, totul era înecat în ceață. George ne-a zis că n-am avut noroc să vedem panorama. Sebi a lăsat nesupravegheat literalmente două secunde un baton proteic cu ambalajul desfăcut, iar un corb cu gâtul alb i l-a furat cu o abilitate de hoț experimentat. Dacă cineva găsește un ambalaj cu scris în română, să știți că nu l-am aruncat noi... oricum, nu intenționat! De altfel, când, într-o tabără, vântul a luat un ambalaj de la o ciocolată Făgăraș pe care le-am dat-o porterilor, le-am zis să o ridice neapărat, că nu vreau să vină alți români și să constate cu tristețe că alți români au trecut pe acolo înaintea lor. Da, am încercat din răsputeri să respectăm muntele. Asta nu înseamnă că turiștii nu sunt nesimțiți. Am găsit prea multe ambalaje de bomboane, paie de suc, pliculețe de ceai etc. aruncate peste tot. În primele zile m-am oprit des și le-am ridicat. Le-am pus fie în buzunar, fie într-o pungă cu ziplock, care ne servea drept coș mobil de gunoi. George a zis că e "fenomenal" ce fac și că-mi mulțumește, dar m-a avertizat că pe drumul spre Uhuru, în noaptea supremă, vor fi multe gunoaie și n-ar trebui să le bag în seamă. Mai mult, am aflat că angajații firmelor de trekking, împreună cu diverși voluntari, fac două campanii de curățenie pe an, în noiembrie și în aprilie, adică în low season. Ceea ce mă îngrijorează. Dacă așa arată locurile după nici o lună de la curățenie, nu vreau să știu cum vor arăta după alte 5 luni... Și, să fie clar: localnicii sunt foarte grijulii - nu aruncă nimic și nu lasă nimic în urmă. Turiștii sunt nesimțiți. De exemplu, în mod normal, n-ar trebui să lași în urmă șervețele când îți iei pauza de toaletă în tufișuri, ci ar trebui să-ți iei gunoiul într-o pungă cu ziplock. Din păcate, e plin de urme de bipezi. Mă tem că în plin sezon, Kilimanjaro arată ca o mare toaletă publică. Sunt, totuși, 30000 de turiști care urcă muntele ăsta în fiecare an...

*

Pentru prima dată am avut dureri de tălpi pe coborâre. Am luat bețele, dar terenul cu pietre nu se preta la un astfel de sprijin. Mi-am dat seama că șosetele pe care le luasem ca linerele - niște șosete de compresie de alergare - erau nepotrivite. După ce le-am dat jos, a fost altă viață. Cred că am învățat, pe ansamblu, că nu-mi plac linerele și că o singură pereche de șosete - una și bună - ar trebui să fie destul. 

Au mai fost suișuri și coborâșuri pe traseu, dar în final am ajuns în tabără în cele 4 ore estimate oficial. 

În mod special am fost mândră de felul în care am urcat în 10 minute ultimul deal - o diferență de nivel de vreo 150 m -, în condițiile în care George estima că va dura peste 20 de minute. Motivația mea: să ajung la toaleta mea privată și să evit toaletele naturale de după stâncile din vale, unde stăteau turiștii în șir indian. George a fost mândru de mine. Se întreba cum am putut merge așa de repede. I-am spus că mi-am închipuit că sunt la antrenament la sală: 10-15 minute pe eliptică, înclinație 8, viteză 90-100. Și am mai avut un secret: George mi-a dus bagajul pe ultima porțiune. De altfel, se pare că ghizii au spus restului echipei că Lavinia e cu totul alt trekker când nu are bagaj în spate, la care porterul nostru Machame a propus ca Lavinia să fie ajutată să fie cel mai bun trekker posibil în fiecare zi și să i se care bagajul personal. Pentru a implementa această idee, el s-a oferit să care mai multe bagaje, mai exact să-i care rucsacul șefului George, pentru a-i permite acestuia să-mi care mie bagajul. Asta explică de ce George era azi liber ca pasărea cerului, fără rucsac. I-am zis că pot să-mi car singură bagajul pe ultima urcare, dar că nu aș vrea ca Machame să vadă că sacrificiul lui a fost în van, așa că musai să intrăm în tabără cu George cărând ceva, iar eu fără bagaj. 

Am ajuns, așadar, repede în tabără, pe la 13:00, și am avut timp de somn de amiază (mă rog, tentativă), de însemnări în jurmal, de plimbări prin tabără.

Prânzul a constat în pui prăjit cu cartofi prăjiți, plus salată de legume - totul aproape perfect, dacă legumele respective n-ar fi fost înecate în maioneză. Adică tocmai rezolvasem problema stomacului și a condimentelor, iar ei ne dau... maioneză. Am mâncat amândoi foarte puțin din salată, dar suficient cât să stăm aproape de toaletă. După masă, a venit bucătarul la noi trimis de ghizi (erau și ghizii acolo ca traducători) și i-am explicat că maioneza e un alt lucru contraindicat în cazurile de diaree. Le-am spus că în restaurantele din Europa ne-ar fi adus salata, iar separat ar fi adus oțetul, uleiul de măsline și poate și maioneza (așa cum ne-am adus ketchup în fiecare zi) și ne-am fi putut asezona salata după gust. După ce a zis că a redevenit învățăcel văzându-mă cum pregătesc guacamole, mi s-a părut că bucătarul a fost foarte receptiv la idee și că o va folosi pe viitor. 

Seara, la cină, am avut fasole în lipie africană, plus pește prăjit pentru mine (nimic pentru Sebi, care și-a donat porția echipei) și un excelent mango la desert.

Printre activitățile din tabără, am verificat situația toaletelor publice și pot confirma că e tragică, precum era mai jos (3 WC-uri turcești plus o chiuvetă neconectată la vreo sursă de apă, chiar dacă aici era un pârâu în apropiere).

Seara, în vale, se văd toate localitățile din regiune. În fața corturilor, în depărtare, se vede Meru, iar în spate, parcă la 2 pași, își arată capul Kili.

Semne vitale:

• Lavinia: oxigen 89, puls 83
• Sebi: oxigen 88, puls 98  

*

George și Robert au clevetit din nou toată ziua. Dar au vorbit mult și cu noi. Cea mai amuzantă conversație mi s-a părut asta:

- Robert, apa din izvoarele astea este potabilă?

- Pentru noi, localnicii, da. O bem direct. Pentru voi, turiștii, o fierbem.

- Mulțumim de grijă. Dar degeaba, dacă după aceea ne dați supă cu condimente...