Lupta pentru Rosia Montana e un razboi de uzura. Sa schimbam strategia!

Aveti mai jos textul scris de Radu Cocean, universitar clujean si o veche cunostinta de-ale mele din cercul debateri-lor, despre cum trebuie sa abordam rezistenta pe termen lung. Subscriu in totalitate.

***

Un scenariu plauzibil pentru ce se va intampla mai departe cu proiectul de lege propus de Guvern e urmatorul: oricare dintre cele doua camere va fi sesizata prima, va petrece 60 de zile lucratoare in discutii sterile, fara a lua o decizie concreta – adoptand, astfel, tacit proiectul (vezi, in acest sens, art. 89 din Regulamentul Senatului sau Art. 113 din Regulamentul Camerei Deputatilor). Acesta va fi pasat, ulterior, celeilalte camere, care va aloca un spatiu semnificativ dezbaterilor in comisii si in plen, si inapoi la comisii si inapoi in plen... Personal, cred ca se va discuta pe seama acestui proiect pana cand nu va mai interesa pe nimeni – si abia apoi se va trece la vot, intr-o tara complet desensibilizata fata de subiect.

In acest context, opozitia fata de proiect trebuie gandita ca o actiune cu bataie lunga. Protestul impotriva exploatarii aurului la Rosia Montana e un maraton, nu o cursa de 100 metri garduri... Spun asta pentru ca am vazut:

- cum, dupa modelul Bucuresti, se multiplica demonstratiile de protest – daca duminica trecuta, frecventa propusa era de una pe sapamana “Ne vedem duminica viitoare”, acum ele sunt zilnice;
- cum apar opinii ale unor activisti care, dupa 6 zile, incep sa-si piarda rabdarea – si vor o radicalizare a mesajului, “pentru a avea impact” (dand like-uri la fiecare branci cu jandarmii si aplaudand sosirea ultrasilor din galeriile de fotbal la demonstratii);
- cum se escaladeaza tonul in chemarile adresate catre populatie – daca in prima duminica manifestatiile au reprezentat “Proteste”, cele de duminica aceasta sunt “Mari adunari si marsuri” etc.

Sincer, ma intreb daca vom putea tine ritmul asta in crescendo al manifestatiilor, chiar si dupa ce se termina concediile si vacanta, chiar si dupa ce vine frigul si incep ploile. Ma intreb daca vom reusi sa tinem mass-media aproape, fara a fi fortati sa facem ceva “tot mai dramatic” in fiecare zi – sa nu uitam ca pe agenda publica apar permanent alte subiecte si, inevitabil, la un moment dat, in lipsa unei decizii reale in Parlament, proiectul de lege va deveni yesterday’s news. Ma intreb daca vom reusi sa-i tinem in piata pe toti cei care vor incepe sa se intrebe “are we there yet?”, dupa o saptamana, dupa o luna, dupa doua luni de proteste... in fine, ma intreb cum vor reactiona restul cetatenilor, implicati in problema doar la nivelul ca trec zilnic prin zonele de protest (sau, ma rog, le ocolesc zilnic, pentru ca sunt blocate) – cata rabdare vor mai avea, inainte sa inceapa sa injure online sau on-site, la vederea protestantilor asezati pe caldaram.

Asta e motivul pentru care viziunea mea asupra campaniei de salvare a proteste e putin diferita fata de apasarea la infinit a pedalei de acceleratie a manifestatiilor, pe care nu o consider fezabila ca strategie de lupta pe termen lung. ... nu ma intelegeti gresit: da, avem nevoie si de manifestatii de amploare – dar le putem gandi ca evenimente majore, cu o frecventa saptamanala: “duminica, de la ora 17, manifestam in centru”. In restul zilelor, putem sa ne axam pe:

- celule de permanenta: am putea amplasa corturi, ca birouri de informare si coordonare prin oras – nu doar in piete, ci si in cartiere. In aceste spatii, deschise publicului 24h/24 pentru discutii si acces la materiale informative, ar urma sa fie prezenti maxim 20-25 de manifestanti, permanent altii, prin rotatie - o cifra acceptabila si pentru orase in care e mai greu sa mobilizezi mii de oameni pe strazi, in fiecare zi. In acest fel, oricand, la orice ora (si la 6 dimineata, si la 18 seara) flacara protestului e vizibil mereu vie;

- diversificarea gamei de evenimente – sustinerea de concerte pentru cauza, prezentarea de filme documentare si expozitii de fotografie (in incinta facultatilor, a galeriilor din mall etc.) Mai ales in orasele mari, ar trebui sa realizam conexiunea cu oamenii de cultura ca lideri de opinie – ganditi-va, de exemplu, la impactul unui episod din Robotzii in care Mo “be din iazu’ cu cianuri”;

- ar trebui sa organizam gale de strangere de fonduri, pentru a putea demara campanii media clasice – doar asa o sa intram in contact si cu populatia rurala (adica cu peste 50% din Romania), din zone unde protestele noastre si Facebook-ul nu ajung, dar ajunge TVR-ul si Radio Romania Actualitati. Un clip video sau un spot audio, difuzate obsesiv la ora de maxima audienta, ne-ar ajuta sa promovam ideea simpla si nesofisticata ca proiectul asta nu e bun pentru tara;

- nu in ultimul rand, sa ne axam, in zilele in care nu sunt programate demonstratii de amploare, pe campanii de informare 1-on-1, din-usa-in-usa, prin care sa convingem, personal, alti cetateni. Nu de alta, dar, daca se ajunge la referendum, chiar toata lumea are un vot.

Stiu ca tot ceea ce propun mai sus presupune un plus de organizare, leadership si creativitate si e imposibil de aplicat pe modelul actual de organizare a evenimentelor – gen flash mob. O miscare populara pe termen lung e, insa, o lupta surda, de uzura si nu poate trai doar din entuziasm.