Phoenix, Iris şi restul lumii

Nu-s întreagă dacă într-un an nu merg la două concerte Iris. La modul ideal, văd şi Phoenix o dată. Condiţiile fiind îndeplinite, 2010 a fost un an bun. Dacă la anul ajung, în plus, şi la Bon Jovi, anul va fi fără egal...Următorul pas ar fi Green Day şi U2 într-un an...

Dar despre concertul Phoenix (23 noiembrie, Sala Sporturilor) vreau să vă spun. Au cântat în deschidere nişte puşti excelenţi - PhenomenOn - al căror nume nu se prea vedea pe afiş şi o trupă cu 40 de ani de experienţă - Riff - care, cu regret trebuie să spun, nu a lansat niciun hit (nici măcar un şlagăr...). Puştii hard rock de la PhenomenOn au fost mult mai tari decât Riff. Dup-aia au venit Phoenix. Melodia mea preferată de la ei e "Nunta", şi cred că au cântat-o prea devreme (prima după deschiderea cu varianta rock a Rapsodiei române). Concertul nu a fost cel mai bun din câte am văzut la ei, sala era doar pe jumătate plină, iar nişte bannere poziţionate neinspirat mi i-au ascuns tot timpul pe Covaci şi Ţăndărică. Dintre momentele de menţionat într-o cronică de concert, un tip către 60 de ani striga ca disperatul din spatele sălii "Timişoara!!!!" şi i s-a răspuns de pe scenă "De comandat comanzi la Mall; aici hotărâm noi". Şi au hotărât să nu cânte "Timişoara" la Cluj. La final, i-au chemat pe PhenomenOn pe scenă şi puştii cântau "Phoenix" ("Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaşte, curăţit prin jar,/Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,/Astazi ca şi mâine, pururi şi acum!") din tot sufletul în tandem cu Phoenix. Foarte frumos din partea seniorilor! La final, Covaci nu a iertat prezenţa insuficientă şi ne-a zis clar ca pe un reproş: "Şi data viitoare să fie sala plină, da?". Păi... poate lumea e învăţată cu concerte gratuite la festivalurile berii sau ale mall-urilor şi nu vor să dea 30, 50 sau 80 RON pe bilet?

În fine, acum nişte precizări literare. Toată lumea ştie cântecul "Fată verde". Dar câţi înţeleg cu adevărat ce urmează după "Fată verde cu părul pădure/Noaptea..."? Dacă vă uitaţi pe site-uri de versuri, vedeţi incredibila continuare "Noaptea miei ţese ie". Say what? Vi se pare logic? Precis nu. Atunci poate poetic? În următorul vers se vorbeşte de zburători. Aceeaşi persoană cu auzul fin a scris pe versuri.ro - "Zburători înaltă ie". Ca să rezum, un fan a transcris versurile cam aşa:

"Noaptea miei ţese ie
Zburători înaltă ie,
Noaptea miei ţese ie
Nimeni urma să nu ştie"

Un scurt mesaj: deci, dacă nu înţelegi, nu mai scrie dracului pe site-uri, zău! Noroc că sunt şi alţii, care dau varianta logică şi corectă (dar depinde pe care intri prima dată):

"Noaptea-n ei ţese ie
Zburătorii ca să vie,
Noaptea-n ei ţese ie
Nimeni urma să le-o ştie

(refrenul se leagă de "Cu ochii negri, ochi de ţigan/Noaptea-n ei ţese ie...")

Ce bine ar fi ca stenograful să citească şi el şi să aibă un a-ha moment...

Că tot suntem la clarificări, piesa "În umbra marelui urs" e, de fapt, "În umbra marelui URSS". Doar aşa cuvintele au sens. Fuga din ţară, comunism, remember? În fine.

Şi dacă tot am deschis capitolul clarificări, Dan Spătaru zice în cântecul lui "drumurile noastre POATE", nu "drumurile noastre TOATE". Nu de alta, dar de unde să afirme el cu certitudine că drumurile lui şi ale domniţei se vor întâlni vreodată (apropo, "vreodată" e nedefinit-interogativ, de unde potrivirea cu POATE)?

A, iar Voltaj în "Eu cu mine" nu zic "Pun piesa noastră, TE RIDIC şi o ascult la nesfârşit" - că doar e un cântec despre singurătate, pierdere şi despărţire -, ci zic "Pun piesa noastră PE REPEAT şi o ascult la nesfârşit". Are sens, nu? I rest my case.

Norişor la primul concurs

Votaţi-o pe Norişor în concursul MagiCat, la acest link. De pe fiecare calculator se poate vota o dată pe zi. Mulţumesc!

Norişor pe Facebook

Este timpul ca Norişor să-şi găsească motănel. Eu aş prefera British sau Turkish Angora sau Siamez. Ca să-i cresc şansele, am creat următorul profil: Norişor


Cu ocazia asta am aflat că pe Yahoo copiii îşi pot crea conturi numai după ce părinţii plătesc 50 de cenţi (sau dacă îşi falsifică data naşterii); pe Gmail crearea unui ID de email e condiţionată de posesia unui număr de mobil; iar pe Facebook trebuie să ai peste 13 ani ca să-ţi poţi face pagină. Prin urmare, întreb: cum poate să aibă fata lui Cerebel cont pe Facebook? :)

Serbia, Bosnia, Croaţia...

Dacă tot a început şcoala, este cazul să scriu compunerea obligatorie cu titlul "Cum mi-am petrecut vacanţa". Recunosc din start că am avut nevoie de poze pentru a-mi aminti anumite momente (după cum am mai zis, modul în care s-a încheiat concediul ăsta m-a făcut să-mi blochez amintirile). S-o luăm cu începutul. Ne-a luat foarte mult timp să ieşim din ţară, pentru că a trebuit s-o lăsăm pe Norişor la Lupeni. În prima zi am făcut distanţa Lupeni-Mostar în 15 ore. Mi-am dorit să vizitez Mostarul, pentru că e un oraş al reconcilierii şi era şi bine poziţionat pentru traseul nostru - e la 60 min de graniţa cu Croaţia, la 90 min de Dubrovnik. Să luăm ţările pe rând. Am aşteptat cu nerăbdare prima vizită în Serbia. Nu ştiu de unde mi se trage - poate de la Belodedic şi Bregovic - dar am o mare simpatie pentru sârbi. În primii kilometri de după graniţă însă, am dat de nişte drumuri de ţară şi sate ce păreau pustii. Peisajul s-a schimbat rapid, şi am avut impresia că sunt din nou în Banat. Caracteristice atât pentru Banatul nostru, cât şi pentru al sârbilor par a fi satele cu spaţii largi între case: între case şi şosea mai există o porţiune de cca 10 metri, de obicei cu iarbă şi copaci, unde copiii se pot juca în voie. Primul şoc este apariţia chirilicelor. Din fericire, indicatoarele sunt atât în alfabetul chirilic, cât şi în cel latin, deci nu te poţi pierde. Apoi remarci că toate intersecţiile sunt dotate cu giratorii largi şi te gândeşti că sistemul ăsta duce, probabil, la evitarea a multe accidente. Serbia nu mi s-a părut deloc diferită faţă de România, până când am ajuns la Novi Sad. Indicatoarele ne-au îndrumat spre oraşul nou (GPS-ul nu-şi dădea seama unde ne aflam), care mi-a amintit, culmea, de Marakesh, cu blocurile noi şi trandafirii. Apoi, dintr-o dată, ajungi în primul loc cu adevărat spectaculos: podul peste Dunăre de la Novi Sad, pod liber - Most Sloboda (sau ceva de genul). Păcat că nu te poţi opri pe pod să admiri peisajul... După Novi Sad a urmat o porţiune de 30 km de drum relativ prost - până la Ruma. Mă temeam ca drumurile naţionale să nu fie la fel de proaste. Şi nu-s. Un alt moment spectaculos şi neaşteptat a fost când am trecut podul peste Sava în Sabac. De-a dreptul surprinzător, pentru că Sava părea mai mare decât Dunărea! Restul călătoriei prin Serbia ne-a relevat nişte sate foarte frumoase, cu case aranjate, având toate gazon amenajat în curte. Parcă ceva mai bine decât în România. Cu toate astea, nu aş avea ce să recomand turiştilor. Serbia îmi pare o ţară de tranzit şi atât. Aş fi curioasă să aflu care sunt cele mai mari atracţii turistice, în afară de Belgrad. Apropo, nu am ajuns în centrul Belgradului, deci nu mă pot pronunţa definitiv, însă, din câte am văzut, oraşul mi s-a părut obosit, gri şi parcă tot în comunism. Repet, probabil nu am destule informaţii ca să mă pronunţ. Oricum, prin comparaţie, Sarajevo este un oraş nou/reconstruit şi vibrant. În Serbia am oprit doar o dată pentru benzină la dus şi o dată pentru un sandwich la întors. Am plătit cu cardul şi uite aşa habar n-am cum arată dinarii. Şi am doar o vagă impresie cât valorează... Parcă 100 fac un euro... Pe nesimţite am ajuns în Bosnia. Iniţial am confundat punctul de trecere a frontierei cu o benzinărie. Graniţa naturală e râul Drina. E interesant să te uiţi de pe un mal pe altul în altă ţară... Până la Sarajevo am avut impresia că străbat un lung drum spre Beliş. Pe alocuri, parcă traversam păşunile alpine din Austria. Practic, până la Sarajevo, Bosnia va da oricărui român umblat prin zonele noastre de munte senzaţii de deja vu. Am pus clar eticheta de ţară pastorală. Singurul lucru ieşit din comun în acel peisaj montan ce părea românesc a fost o moschee. De fapt, o moschee cu termopane. Descrierea se schimbă odată cu Sarajevo. Peisajul devine mai spectaculos. În ceea ce priveşte peisajul citadin, minaretele moscheelor îţi pot crea oarecare disonanţe cognitive: atâtea moschei într-un oraş în rest 100% european! De fapt, un oraş european nou, cu multe clădiri de birouri - tipul oţel şi sticlă. Din loc în loc, femei musulmane poartă hainele tradiţionale. Curios lucru, mi-am amintit mai degrabă de Rabat decât de Istanbul. Dacă vreţi să dormiţi vreodată în Sarajevo, vă recomand Hotel Merona. La 50 de euro, petreci o noapte în ceea ce pare a fi castelul Şeherezadei. Pentru mine a fost compensaţia de care am avut nevoie/pe care am meritat-o după ultimele zile petrecute forţat în Croaţia. Conceptul pentru Hotelul Merona e inedit: un spa ce ocupă un etaj dintr-o clădire de birouri, iar noaptea poţi închiria camere simple sau părţi din spa, inclusiv jacuzzi-ul, baia turcească, sauna etc. Noi am luat o cameră obişnuită, iar baia turcească şi sauna au fost din partea casei. Singurul dezavantaj este că s-ar putea să aveţi probleme în a-l găsi. Noi am avut noroc: am găsit un localnic care nu ştia unde e hotelul, dar a sunat la numărul de contact pe care îl notasem şi deci am primit indicaţiile telefonic. Asta e o lecţie şi pentru viitor. Dacă ai telefonul hotelului, cu siguranţă localnicii se vor oferi să sune pentru tine. Partea cu adevărat spectaculoasă a Bosniei este între Sarajevo şi Mostar. Între cele două puncte e un drum european impecabil, pe care îl străbaţi în 2h30 min. Iar peisajul te lasă fără cuvinte. Viaducte, căi ferate ce trec prin munte, apa incredibil de clară a Neretvei şi un defileu cu stânci care îţi iau respiraţia. În fine, destinaţia finală a primei zile - Mostar. Un oraş din 1001 de nopţi. Am găsit cazare în 15 minute, probabil din noroc: am urmat reclama stradală către o pensiune, iar proprietara ne-a recomandat pensiunea unui prieten, întrucât a ei era full. Am fost mulţumită: 35 de euro, mic dejun inclus. Locaţia: 5 minute de mers pe jos de Vechiul Pos (Stari Most), simbolul oraşului. Unul dintre cele mai frumoase momente din concediu a fost vizitarea Stari Most şi a îmrejurimilor. Podul ăsta e plin de istorie. Şi e foarte important şi în istoria recentă. Am văzut filme cu bombardarea lui (în 1992, cred) şi am văzut şi filmul reconstrucţiei lui (courtesy of Prince Charles). Întreaga zonă e plină de cafenele şic şi răcoroase şi de magazine de suveniruri, care te transpun în lumea arabă. De exemplu, găseşti aici eşarfe şi genţi exact ca în Maroc (mi-am luat în sfârşit o geantă multicoloră de pânză, la care visam încă din Essaouira...). Important pentru turiste: toată zona e pavată cu pietre rotunde alunecoase, deci nu vă luaţi tocuri! Toată istoria locului mi se pare impresionantă. De exemplu, am văzut poze de la 1800, în care zona podului era populată de magazinele turcilor. Evident, în poze apăreau şi turcii: cu şalvari şi turbane, exact ca în cărţile de istorie şi de poveşti. Poate ar trebui să menţionez aici că pe vremea dominaţiei turce Bosnia a obţinut o ieşire de 9 km la Adriatică. Deci, de ştiut pentru turişti: ca să ajungi la Dubrovnik, treci prin Bosnia, aşa că aveţi nevoie de paşaport. Am pozat podul din toate părţile; enjoy! Pentru mine, Stari Most este simbolul întregii BiH (de fapt, Mostar e capitala Herzegovinei). M-aş fi aşteptat ca telefonul să-mi indice ca imagine podul (pentru că în fiecare ţară îmi indică un monument semnificativ). Se pare că, totuşi, BiH îi e necunoscută, iar imaginea pe care o afişa era un peisaj de deal, cu copaci şi căpiţe. Ceea ce, de altfel, este foarte relevant pentru Bosnia. La întoarcere, ne-am bucurat de exact un astfel de peisaj (am ales un alt traseu decât la dus). De menţionat că la nici o oră distanţă de Mostar treci printr-un sătuc cu moştenire arhitecturală interesantă - Pocitelj. Iar pentru creştini, Medjugoje e la 30 km distanţă (ca să vă scutesc de Google search, în anii 80, Fecioara Maria s-ar fi arătat aici unui grup de 6 copii - ori mare minune, ori mari mincinoşi -, şi de atunci Medjugorje e un loc important de pelerinaj). În concluzie, consider că nu mi-am încheiat socotelile cu Bosnia. M-aş întoarce să vizitez Sarajevo şi aş dormi la Hotel Merona, şi aş campa undeva pe malul imensului lac cu apă incredibil de albastră (cam cum e Plitvice) din zona Jablanica. Mi-ar plăcea mult să petrec câteva zile în munţii Bosniei, dar încă s-ar putea să fie periculos din cauza minelor antipersonale (din câte ştiu, nu peste tot s-a încheiat curăţenia). Poate data viitoare învăţ şi care e treaba cu moneda lor - KM (marcă convertibilă), că de data asta m-am descurcat cu euro şi cardul. Să nu uit o chestie care m-a sâcâit în Bosnia: pe indicatoare nu sunt trecute distanţele până la diverse localităţi. Deci veţi vedea indicatoare pe care scrie Sarajevo, dar nu veţi şti cât mai este până acolo... Şi, în sfârşit, Croaţia. Având în vedere că singura zonă de coastă pe care n-am văzut-o este cea dintre Zadar şi Split, mă consider un mic expert în materie de Croaţia. De exemplu, am dormit în destul case de croaţi ca să am o imagine de ansamblu în legătură cu stilul de viaţă şi nivelul de trai şi să pot afirma cu certitudine că, în ultimii doi ani, Croaţia s-a cam scumpit pentru turistul de rând. Prima cazare am avut-o în Nemira, lângă Omis. Un apartament de cca 45 mp, cu balcon cu vedere spre mare, 45 euro. Mi-a plăcut foarte mult acolo. A fost cea mai bună cazare pe care am avut-o în Croaţia anul ăsta. Cât eram cazaţi la Nemira am vizitat Splitul (mi-a plăcut mult faptul că cetatea veche e locuită, deci oraşul e viu) şi am făcut plajă în diverese locuri. Aş menţiona Promanja ca potrivită pentru familiile cu copii mici, întrucât pe plajă (a se citi o fâşie de 5x50 m de pietricele) sunt şi copaci, deci poţi sta la umbră toată ziua, dacă vrei. Am mai vizitat Makarska, Stara Baska şi Brela. Staţiuni de fiţe, cică (da, sunt mai scumpe, dar asta nu înseamnă pentru mine fiţe). Următoarea cazare a fost în Slano - un colţ de paradis pe care cred că noi l-am descoperit. Vroiam să fim mai aproape de Dubrovnik, dar nu foarte departe de drumul spre Mostar, deci ne-am oprit în Slano, la 30 km de Dubrovnik. Adevărul e că nici n-am avut multe opţiuni. Dacă în Omis şi Makarska Riviera treci dintr-o localitate în alta, pe măsură ce mergi spre sud, localităţile se răresc. La un moment dat, am ajuns într-o localitate trecută pe hartă - Luka - compusă din fix 4 case şi un mini port... Prin comparaţie, Slano e mărişor. Are un hotel de 5 stele, unul de 3, două biserici cu valoare istorică şi două centre cu câte 3 restaurante. Ne-am cazat în casa unei familii şi am primit jumătate de parter - o cameră mare, cu hol, bucătărie şi baie pentru 40 de euro/noapte. Casa era în pădure, dar şi la 75 m de mare. Oricum, pe ansamblu, Slano a fost cam prea liniştit pentru mine. În timpul cazării la Slano am vizitat Dubrovnikul, al cărui centru mi-a plăcut foarte mult. De fapt, momentul meu preferat din tot concediul a fost turul de 50 min cu barca în exteriorul cetăţii. Mai mult fără voia noastră, ne-am întors la Dubrovnik în timp ce aşteptam ca maşina să ne fie dusă în service. Tot problema cu maşina ne-a făcut să ajungem şi în Cavtat, cea mai sudică staţiune din Croaţia. De altfel, o staţiune pe care aş recomanda-o. Dacă aveţi bani, merită să vă cazaţi la Hotel Croaţia, unde puteţi face baie atât în mare (plaja este formată din porţiuni de beton amenajate în stâncă) sau într-o piscină superbă. În rest, zeci de restaurante, iar ca spectacol, meciuri de polo în mare. După ce m-am împăcat cu ideea că maşina se va repara când vor dori cei de la service, am putut să mă relaxez. O chestie tare pe care am făcut-o a fost că am închiriat biciclete şi am vizitat service-ul din Cilipi (9 km faţă de Cavtat) unde se afla maşina. Cu atât mai tare cu cât nu mă mai dădusem cu bicicleta de peste 10 ani, iar acum am mers pe teren accidentat. Ce mai merită menţionat e că mi-a plăcut servirea în toate restaurantele din Croaţia în care am fost în acest concediu. Preţurile, însă, au fost mult mai mari decât mi le aminteam - o masă pentru doi constând dintr-un fel principal (spaghette sau grătar, de exemplu), cu apă şi o salată egal 20 euro. Din motive obiective, nu-mi propun să ajung prea curând înapoi în Croaţia. Mi-ar plăcea în schimb o tură de Bosnia+Muntenegru, respectiv una de Grecia+Macedonia, mai ales că am auzit multe lucruri frumoase despre lacul Ohrid. Înainte să închei, câteva indicaţii de călătorie: porţiunea Haţeg-Caransebeş e excelentă, dar, dacă o luaţi apoi spre Timişoara, trosonul este gâtuit de lucrări în desfăşurare, drumul are doar o bandă pe alocuri şi trebuie să staţi la semafoarele temporare. Noi am ieşit din ţară prin Jimbolia, pentru că am vrut să evităm Belgradul. Prin urmare, traseul pe care l-am făcut a fost Jimbolia-Zrenjanin-Novi Sad-Ruma-Sabac-Vlasenica-Han Pijesak-Sokolac-Sarajevo-Jablanica-Mostar. Prin urmare, am fost doar pe drumuri europene şi naţionale. La Ruma am ratat intrarea pe autostrada spre Croaţia, iar în Vlasenica, un orăşel bosniac, am mers după intuiţie în lipsa indicatoarelor şi ne-am trezit la Han Piejsak - staţiune de ski, se pare - în timp ce intenţia noastră era să mergem spre Kladanj şi deci să intrăm mai repede pe drumul european spre Sarajevo. La retur am încercat şi câteva bucăţi de autostradă, dar, pe ansamblu, am mers mai prost, pentru că am reuşit să facem doar distanţa Sarajevo-Lupeni într-o zi. Traseul de întoarcere a fost Cavtat-Dubrovnik-Metkovic-Mostar-Jablanica-Sarajevo-Kladanj (deci direcţia Tuzla)-Orasje-autostrada A3 până la Belgrad-Pancevo-Vrsac-Moravita-Deta-Reşiţa-Caransebeş-Haţeg-Lupeni-Cluj. De reţinut că poţi întâlni cozi semnificative la graniţa de după Orasje, înainte de intrarea pe autostrada spre Belgrad. Respectiva autostradă e impecabilă la croaţi şi cam obosită la sârbi, unde limita e 120 în loc de 130; oricum, eşti taxat separat, de fiecare ţară. Iar Belgradul n-a fost aşa de rău. Dacă te uiţi după indicatoare, găseşti uşor drumul spre Vrsac, deci spre România. Desigur, Sebi nu se lua după ce citeam eu pe indicatoare, ci după ce vedea pe GPS. De unde a rezultat că am văzut mai mult din Belgrad decât era nevoie şi am pierdut, probabil, 30 min. În rest, ne-am mai rătăcit în localitatea sârbă la graniţa cu România, dar am întrebat şi am găsit Moraviţa, spre care nu erau indicatoare. Aş mai remarca faptul că tronsonul Deta-Haţeg prin Reşiţa e excelent. Cât despre diversele avertismente legate de radare în spaţiul ex-iugoslav, am văzut 3-5 echipaje în fiecare ţară. Doar că am mers mereu cu limita legală, deci n-aveam de ce să ne facem griji.

Recuperări

Au trecut vreo 6 săptămâni peste mine, cu nunţi şi înmormântări, întămplări banale, dar şi cu unele remarcabile. Nu ştiu exact de unde să încep.

De exemplu, la întoarcerea din Croaţia, cu 4 zile întârziere faţă de plan, aş fi scris cu revoltă despre odiseea reparării maşinii. Din fericire, aproape mi-a trecut. Oricum, m-am maturizat mult în zilele cât am avut maşina stricată, mi-a crescut rezistenţa la frustrare.

Poate aş fi scris şi despre concediu (adică de perioada dinainte de incidentul cu maşina), cronologic, amplu şi cu poze. Dar parcă e prea departe în timp. De fapt, am trecut repede peste amintirea concediului şi nici măcar nu m-am mai uitat la poze. Când voi avea timp să mă uit, voi pune şi pe blog.

Între timp, Norişor a împlinit un an. I-am luat crap şi am vrut să fac un colaj de fotografii. Iar problema timpului.

În apărarea mea, timpul pe care nu-l dedic scrisului îl dedic amenajărilor interioare. Estimez că până la începutul lui decembrie voi avea fiecare lucru din casă la locul lui. Cum proiectele de construcţii/amenajări sar mai întotdeauna din deadline, toleranţa mea pentru încheierea proiectului se întinde până la Crăciun.

Apropo, de Crăciun+ziua mea+Revelion m-aş duce la Viena şi Bratislava. Totuşi, parcă am o strângere de inimă când mă gândesc la un concediu în care să plec cu maşina proprie...

Să închei cu ceva de interes general. În Bosnia am fost urmăriţi de poliţie (prima dată când am văzut flash-urile, am crezut că am dat peste un român căruia nu-i convine cum conducem) şi traşi pe dreapta pentru nişte becuri (poziţii, frâne, nu ştiu exact care) nefuncţionale. Cum aveam becuri de rezervă şi am promis să le reparăm în Sarajevo (să ne înţelegem, conversaţia a fost bilingvă - fiecare parte în limba ei; din fericire, siguranţa se zice la fel), ne-au lăsat să plecăm. Problema cu schimbatul siguranţei a fost că am scos-o şi pe cea responsabilă de radio. Codul pe care îl aveam în acte nu corespundea, iar la service au cerut 100 RON ca să descopere codul. Soluţia din care poate învăţa toată lumea e că pe Club Ford, pe net, poţi găsi un progrămel care îţi generează codul radio în funcţie de ceva serie (a şasiului, oare?). Deci, oricum, informaţia e putere.

Croatia...

Voi scrie alta data despre ce frumoasa e Bosnia si ce parti din Croatia imi plac cel mai mult. Acum postez din lamentare si ca sa-mi umplu timpul pana cand voi afla, in service, de ce mi s-a oprit motorul in mers si cand scap din Dubrovnik/Cavtat. Datorita unei retele gratuite din acest loc de cazare fortuit, am aflat de pe forumuri 12 cauze posibile pentru problema mea: senzor axa cu came, releu, pompa injectie, injectoarele, valva de relanti, bujiije, turbina unghi variabil, valva modificare unghi, cureaua de distributie, debitometrul, clapeta de acceleratie, alternatorul. Din toate astea nu inteleg decat ca nu-i bine sa ai apa in benzina. Imi pun pe lista de dorinte sa invat intr-o zi cum functioneaza automobilul. Am mai citit si de multe diagnoze gresite. Sper sa nu fie cazul si sa nu fie o distractie exagerat de scumpa. De cand stau aici, platformistul a mai fost solicitat la 3 cazuri. Deci shit happens... Oare cum o sa-i zic in croata sa testeze toate cauzele?

Ruşine asumată

Ar trebui să încep povestea asta de departe. Şi anume, cu faptul că am primit loc de parcare.A durat doi ani şi a fost nevoie de 3 cereri, dar mi l-am dorit cu adevărat şi am insistat. Am insistat pentru că m-am săturat de toţi oligofrenii de cartier care îmi ziceau că unde parcam era locul lor primit de sora, fratele, copilul sau primit de la Ştefan cel Mare (sau de la Glad şi Menumorut?). Ca să obţin locul de parcare, am pozat locurile nemarcate din faţa blocului, am făcut cerere să se marcheze şi să mi se acorde unul dintre ele.

Deci, după atâta luptă, evident că m-am ataşat de locul de parcare. Îmi place să vin seara acasă şi să nu-mi fac griji pentru unde voi parca.

În seara asta am venit cu autobuzul de la cursul de bosu (va trebui să zic odată şi povestea cu apucatul de sport, care va include şi definiţia bosu-lui) şi mi-am găsit maşina parcată ca pe vremuri - jumate pe trotuar, jumate în drum. Primul gând a fost "Cine a îndrăznit să-mi ia locul? O să-i ridic ştergătoarele. Ba nu, îi las un bilet persuasiv...". Îmi întorc privirea cu jind spre mult iubitul meu loc de parcare şi constat că nu e cazul să-mi fac planuri. Locul meu e gol. Deci hop în maşină să-l luăm în stăpânire! Schema de mai jos făcută cu talent în Paint arată configuraţia locului. Pe mine m-am marcat cu un punct negru, şi m-am imortalizat în primele momente ale episodului pe care vroiam de la început să vi-l povestesc.

Deci, eu cu căpşorul meu, în maşina mea reprezentată aici cu albastru, încercam să intru pe locul meu de parcare, marcat evident pe desen. Chenarele roşii sunt maşini care îngustau aleea. La locul faptei, vreo 5-6 vlăjgani (minori şi cu coşuri, presupun, deşi nu pot garanta, că era întuneric). Mi-am zis (sau alter ego-ul mi-a zis): "Chiar vrei să faci parcare cu spatele, între 2 maşini, cu atâta audienţă? Şi dat fiind istoricul tău de fix 4 parcări de acest gen reuşite în toate timpurile?". Şi mi-am răspuns: "Mă simt norocoasă. Plus că pot face faţă oricăror comentarii. Ba chiar sunt mai tare decât ei la comentarii". Şi deci purced. Înaintez, marşarier, prima tentativă. Ratare cu jumate de maşină. Nu-i nimic, era de aşteptat. Manevre. A doua tentativă. Cam la fel. A treia. Vine un taxi şi îmi dă impresia că îl blochez. Deci plec spre capătul aleii (tot înainte, cum eram în poziţia iniţială). Deci dau impresia că dau bir cu fugiţii. Taxiul nu mai vine. Deci eu stau în maşină şi mă uit în spate şi probabil dau impresia audienţei că nu ştiu ce să fac. La un moment dat, îmi vine mintea femeii şofer cea de pe urmă. Aşa că întorc la capătul aleii, mă poziţionez cu faţa spre locul de parcare şi marchez (cu linie punctată - traseul câştigător). Apoi trag aer în piept şi mă pregătesc psihologic pentru a trece cu demnitate pe lângă public.



Culmea, publicul nu îndrăzneşte să spună nimic. Când deja sunt în scara blocului, aud un "E bine acolo" şi ceva râsete înăbuşite. Nu mai sunt în raza lor vizuală, deci n-are sens să mă întorc. Mă mulţumesc doar să zic pentru mine: "Măi, puştiulică, când vei conduce tu o maşină - şi nu pe a lui tat-tu, mai vorbim. Şi pentru repetat, îmi voi alege mai bine momentele".

End of story.

Croaţia via Bosnia

Sunt la 3 zile distanţă de plecarea spre Croaţia. În sudul Croaţiei, cu maşina. Vreau să merg prin Serbia şi să dorm prima noapte în Bosnia, probabil la Mostar. Vreun sfat de călătorie?

Customer care de România

După episodul de la salon, ţuşti în maşină direcţia Baia Mare. Mirele rezervase locuri la Pensiunea Pictorilor pentru toţi oaspeţii din afara localităţii. Ajungem şi noi şi văd o oarecare aglomeraţie la recepţia minusculă. Văd o domniţă ce părea de-a casei şi-i zic că am venit pentru nuntă, la familia Meteş. Fata trage aer în piept, răsuflă greu şi-mi zâmbeşte - cu o ofuscare vizibilă concomitentă - "Îmi pare rău, sunteţi prea mulţi". "Cum adică...?". "Păi nu s-au rezervat destule camere. Mă duc s-o chem pe şefa". 15 minute mai târziu, eram tot calmă şi tot o aşteptam pe şefa. Prietenii noştri care prinseseră o cameră pentru că au venit mai devreme coborau deja, gata de nuntă. Evident, puteam folosi camera lor ca să ne schimbăm. Dar ce urma să facem seara? Se va rezolva situaţia până atunci? "Lasă că vine şefa şi ne rezolvă", zic. Între timp, intru în vorbă cu o altă domnişoară care era în plus. "La nunta lui Călin?", întreb. La care ea - "...nu, a lui Cipri...". Aha! Deci sunt două nunţi. Or fi mutat o cameră de la una la alta. Las' că vine şefa şi ne rezolvă. Şi vine şefa. Şi-i zic de rezervarea pe numele Meteş. Iar domnişoara îi zice de nunta familiei Grumaz. "Grumaz? Ce Grumaz? Numai domnu Meteş o făcut rezervare!". "No, îmi zic, cealaltă nuntă e în plus. Ne cazează". Doar că după o analiză mai atentă, patroana observă că s-au dat camerele de-a valma, că mirii n-au făcut tabel şi că "Asta este!". Şi pleacă, ridicând o mână în sus a neputinţă şi enervare. Eu am zis că nu plec până nu aud un "Îmi pare rău. Am încurcat borcanele, dar vă recomand pensiunea X, din apropiere". Dar ea nu mai avea chef de conversaţie şi interacţiune umană. Prin urmare, folosesc Google Maps pe mobil şi găsesc numărul Pensiunii Ideal, aflată la 300 m distanţă pe hartă. Ne-am cazat la Ideal şi a fost impecabil. Cei 40 de lei în plus faţă de Pictorilor se justifică prin condiţii (gen aer condiţionat, amenajare, amabilitatea personalului). Iar ca fapt divers, familia Meteş revervase toată pensiunea şi plătise în avans. Problema a fost că oamenii veneau şi spuneau "Bună ziua. Am venit la nuntă". Şi recepţionista le dădea cheia direct, fără să întrebe, de exemplu, "La ce nuntă? Din partea dlui Meteş?". Cel mai mult mi-a plăcut naturaleţea patroanei care a hotărât să nu-şi mai bată capul.

Tanti Piri

De vreo 4 ani mă tund la salonul Elle de pe Potaissa. Am încercat mai mulţi stilişti şi mi-au plăcut toţi. Mi-au plăcut până la punctul la care le dădeam mână liberă să mă tundă cum vor. Sâmbătă am avut nuntă şi, combinată cu nevoia de a mă tunde, m-am prezentat la salon. Aveam programare cu o "tanti" (efectiv aşa mi s-a zis de la Recepţie). N-am reţinut numele. Nu Fifi, dar clar cu doi i pe undeva.

Ajung şi trecem la treabă. Zic că vreau să tăiem cam 5 cm din lungime, adică părul să rămână cu 10 cm buni peste nivelul umerilor. Doar că-l vreau în scări. Nu în două, cum era înainte, ci în mai multe. Comandă notată, trecem la treabă. Doamna se apucă din spate, unde eu n-am pic de vizibilitate. Nu-i nimic, am încredere. La un moment dat, doamna coafeză (o doamnă de vreo 45 de ani), vine cu foarfeca înspre nivelul umerilor şi spre în faţă. Să înlemnesc, nu alta! Urma să-mi taie părul din lateral cu un cm peste nivelul umerilor. Pesemne îmi vede ochii cât cepele şi-mi zice "Vara e cald. Nu vreţi să transpiraţi. Deci se va vedea o schimbare. Şi, oricum, dacă nu vă place, părul creşte." Noroc cu nunta din Baia Mare şi cu graba, că nu ştiu cum aş fi reacţionat în condiţii normale. Evident, raisoneurul din mine îmi zicea că părul tăiat e bun tăiat, deci degeaba mă isterizez. Am reuşit doar să-mi salvez părul din faţă, pe care tanti Piri - căci am aflat într-un final numele - l-ar fi tăiat în scări şi breton. Am zis că nu vreau, iar ea, compătimitoare, cumva, mi-a zis, strângând din buze şi dând din cap "Bine... ". Oricum, a ţinut să-mi recomande că am nevoie de şuviţe deschise, că doar aşa aş arăta "muuult mai bine". Noroc cu nunta din Baia Mare, repet. După două ore chiar am fost scăpată de clopoţel. Dacă mai stăteam, ajungeam direct la tortul mirilor...

Freza pentru nunta n-a fost rea, că doar fixativul poate face minuni pe termen scurt. Problema e că abia peste un an voi avea frizura pe care mi-am dorit-o. În rest, oamenii observă schimbarea şi îmi spun că arăt diferit. Cică în bine. Pierderea mea că nu mi-am făcut şi breton şi şuviţe deschise. Să fi văzut atunci complimente!

"O localitate din judeţul Alba" vs. "Accidentul de la Tuzla"

Între timp a trecut multă apă pe Mureş, dar în urmă cu 2-3 săptămâni au fost inundaţii serioase în Alba. Mă uitam la ştiri (la ProTV şi Antena 1, cred) şi se spunea chiar că "într-o localitate din judeţul Alba o casă a fost distrusă de ape" şi că bătrâna care locuia în acea casă a murit luată de ape. Mă uitam la imagini şi încercam să ghicesc unde putea fi localizată povestea. Şi mă gândeam că e bine de cei din Ocna-Mureş, că aproape întotdeauna au fost feriţi de inundaţii. Mă gândeam mai ales la zona dintre centru, spital, Ciunga etc. Numai că a doua oară, dimineaţa, văd ştirea din nou şi aud precizarea că acea localitate din judeţul Alba e Uioara de Jos (aka Ciunga), cartier al Ocnei-Mureş. Cuuuum? Ciunga, adică la 200m de casa alor mei? Fir-ar profesorii de jurnalism să fie! Cum n-au predat ei ca lumea legea morţilor pe kilometru! Bine că dacă vorbiţi de nu ştiu ce orăşel chinez, îi ziceţi numele şi precizaţi că e în nord-vest sau sud-est, dar de Uioara n-aţi putut spune?!

A, mai apoi, accident aviatic la Tuzla. Credeţi că oamenii din Tuzla ştiu unde e Ocna-Mureş sau Floreştiul? Atunci eu oare ar trebui să ştiu unde e Tuzla? Oare nu e bine pentru privitorul de rând să se precizeze de judeţul Constanţa? Dar nu-i nimic, că dacă mă va prinde dorul să scriu ştiri şi când s-o întâmpla ceva la Fărău, nu vă zic unde e. Ce, mai puneţi mâna şi învăţaţi!

Comentarii

Din când în când citesc presa locală. Constat că mulţi autori mi-au fost studenţi. De alţii n-am auzit niciodată, deci presupun că sunt prea tineri ca să-mi fi fost studenţi. Paranteza fiind încheiată, azi m-a atras titlul din newsletterul Time4News ce zicea "Jocurile piramidale revin la Cluj". De citit aici. Cu comentarii cu tot, vă rog.

Şi am citit şi comentariile şi mă declar neutră. Şi în neutralitatea mea, am vrut să postez un comentariu şi sistemul tot nu mă lăsa. Cică numele nu e corect. Dar să ştiţi că mă cheamă şi Maria, şi Lavinia, şi Florea. Deci nu înţeleg de unde discriminarea. Prin urmare, cât timp mă suportă propriul blog, iată cum am vrut să comentez:

[Avem asa: tabara care critica un articol slab documentat si tabara participantilor la seminariile despre care vorbeste articolul. Evident, articolul e doar un ciot, o schita, desi ar fi putut iesi o ancheta de toata frumusetea. Dar, cu toate lipsurile lui, articolul nu pare a fi departe atunci cand vorbeste de spalare de creiere. Cum se face ca doi absolventi de seminarii/membri ai comunitatii folosesc "noi va iubim pe toti" in comentarii? Pare o fraza dintr-un proces de reeducare (religioasa, mai ales).]

Locul 3!!!

Bravooooo!


În sfârşit! Mă bucur că au sunat foarte bine (Ovi m-a suprins)!

E bine că a câştigat Germania, că altă ţară oricum nu avea bani de organizare:)

Porno TIFF

Că TIFF-ul are plăceri cam perverse – ştiam . Un exemplu clasic e hiper-mediatizarea acum câţiva ani a unui film ca „9 Songs” care e tot numai sex explicit şi care a făcut sală plină la Republica. Eu nu l-am văzut, dar nimeni nu mi-a putut povesti acţiunea... În rest, câteva filme cu sex gay explicit pe ici pe colo. „Datorită” acestei felii de meniu, TIFF-ul e un loc în care, în fiecare an, onaniştii/voyeuriştii şi/sau impotenţii care se ascund în camera sau biroul lor (uneori, dacă biroul e în Parlament, intimitatea e distrusă) să se uite la filme porno pot să iasă la lumină, să vizioneze în public şi să se pretindă esteţi, cinefili cultivaţi etc. Dar asta o ştiam. Ce nu ştiam, însă, e până unde merge abjecţia. Dar am aflat! O să încerc să nu o perpetuez dând prea multe detalii; dar tot trebuie să vă ajut să vă faceţi o părere proprie. Deci, povestea.

Am mers la Victoria pentru filmul „Nothing Personal” din Competiţie. În sală, 3 membri ai juriului. Bun venit de la Chirilov, care ne spune că filmul a luat premii. Şi că vom vedea bonus şi un scurt metraj din secţiunea „Umbre”, înainte de filmul pentru care am venit. Apoi, un tip din echipa TIFF prezintă scurt metrajul. „Vigilencia”, din Spania. „Un film fără dialoguri; avem doar regizorul şi camera sa”. „No, deci să vedem şi sper să nu mi se facă frică”, îmi zic. Şi începe. Voi rezuma, pentru binele tuturor. Avem două camere: una în care sunt 3 bărbaţi în costum, care poarta fiecare pe tot capul o mască de plastic cu câte o gaură de cheie în loc de ochi şi gură; şi cealaltă, în care avem o scenă de sex anal pe freeze între un manechin/statuie reprezentând un bătrân gol ce stă în picioare şi o femeie cu mască pe o masă. Apare şi regizorul - un bătrân decrepit machiat şi holbat -, care filmează câte un minut, din toate unghiurile posibile scena din camera cu femeia, şi pe freeze şi în acţiune, apoi merge în cealaltă cameră, şi foloseşte obiectivul camerei pentru a filma şi realiza o scenă de masturbare şi una de sex oral cu unul dintre bărbaţii cu mască. Şi să vă gândiţi că toate scenele durau câte un minut din fiecare unghi posibil.

Deci asta e creaţia artistică care m-a făcut să reacţionez cu voce tare. După primele 2 minute am zis „Na, deci toţi oligofrenii pot să filmeze ceva şi să ajungă la TIFF”. Apoi diverse altele, aplicând, totuşi, cea mai strictă cenzură de care am fost în stare... „Ce porcărie incredibilă!”, „Poate lui Chirilov îi place asta?! Ce simţ artistic desăvârşit!”, „Păi acum înţeleg de ce l-au dat înainte de filmul din competiţie. Cine ar mai fi stat la chestia asta?”. De fapt asta era întrebarea esenţială. Oamenii acceptă tot ce li se dă, orice s-ar da? Doar pentru că e într-un festival de film? Pentru că încercăm să găsim un sens artistic, că doar nişte specialişti au selectat atent creaţiiie artistice? Şi dacă nu înţelegem, noi suntem ăia proşti? Pentru că împăratul nu poate fi gol? Sau pentru că supuşii sunt prea timizi să-i spună? N-am suportat insulta până la final, aşa că mi-am verificat mailul pe mobil. Şi mă gândeam dacă nu ar trebui să iau o poziţie publică la sfârşit. Să mă ridic şi să le spun că suntem batjocoriţi pe faţă şi pe toate părţile. Şi apoi m-am gândit că majoritatea oamenilor din sală ar fi de acord cu mine... şi dup-aia? Nu puteam să le zic să protestăm împreună, să plecăm sau să facă orice altceva. Dacă nu aveam ce acţiune să propun, nu m-am mai ridicat. Am mai observat însă că foarte mulţi indivizi erau trecuţi pe generic. Şi am zis pentru cei din jur că doar îţi trebuie o armată de oameni să faci capodopera cultă a mâncătorilor de porno pe pâine...

La final, era o linişte ruşinoasă (şi/sau ruşinată?), imperturbabilă. Iar eu am zis „Bravo, bravo!” pentru toată sala, într-un mod pe care l-am intenţionat cât se poate de ironic. Şi, surpriză! Vreo doi inidivizi au început să aplaude. Nu mai mult de 3 secunde. Nu ştiu dacă pe mine sau filmul. În a doua variantă, îmi permit să cred că ei erau pornofilii sub acoperire de care vorbeam.

În rest, filmul din competiţie a fost nici prea prea, nici foarte foarte.

PS: Eu rămân un fan al acestui festival. Încă. Dacă n-aş fi prea revoltată, poate aş avea răbdare să laud lirismul şi dimensiunea de thriller cu accente ilare din „Cum mi-am petrecut sfârşitul verii” (Rusia, categoria Supernova)... Poate altă dată.

Eurovision 2010 live

Îmi place să fac în fiecare an lucrul ăsta. So share this moment:)!

22.12: 1. Azerbaijan, "Drip Drop". Veni, vidi, vici. Putem opri concursul acum, avem deja câştigătorul. Asta e o super piesă şi cred că o s-o auzim pe radiouri.

22.16: 2. Spania. Whatever...NEXT!

22.18: 3. Norvegia. Un frumuşel care nu prea ştie să cânte. Cântec bisericesc. Sau imnul naţional?! NEXT!

22.22: 4. Moldova. Ceva dance. Parcă am auzit deja piesa pe radiouri (sună foarte familiar). De ascultat pe terase vara asta.

22.26: 5. Cipru. Un Kris Allen irlandez importat de o ţară mai caldă. Când am auzit prima dată piesa, am fost uimită de engleza tipului. Apoi am auzit că a fost achiziţionat pe net. Un cântec drăguţ. Life Will Be Better in Spring...De dat jos de pe net. Cu bani, evident.

22.31: 6. Bosnia&Herţegovina. O piesă pop-rock ce nu displace.

22.34: 7. Belgia. Încă un Kris Allen. Dar, măi baiatule, cine te-a îmbrăcat? Dar, mai grav, cine te-a pieptănat?

22.38: 8. Serbia. Cântec de Bregovic, interpret... deosebit. Vorba Geaninei Corondan, nu trece neobservat băiatul ăsta. Cântec de pus la petreceri. Ha, ha, Leonard Miron a zis să nu votaţi dacă nu v-a plăcut frizura. Chiar, mi-a plăcut ce comentarii răuţe şi amuzante au făcut ăştia doi la semifinala 2 (pe prima n-am văzut-o).

22.44: 9. Belarus. Middle range.

22.47: 10. Irlanda. Imnul Norvegiei transformat în cântec de dragoste. Îmi place flautul. De votat de 40+. Şi de pus pe o coloană sonoră.

22.52: 11. Grecia: Tom Jones tânăr meets Ricky Martin meets ansamblul Gorjului, beau uzo şi sparg farfurii.

22.56: 12. UK: Highschool musical go home!

23.00: 13. Georgia. O foarte bună cântăreaţă. Şi o fată foarte frumoasă. Piesă de top 5?

23.04: 14. Turcia. Piesă rock foarte agreabilă. Ritmul refrenului va fi copiat de maneliştii de pretutindeni. Top 10.

23.08: 15. Albania. Nu îmi place în mod deosebit. Dar trebuie să menţionez un gând necontrolat pe care l-am avut: cu genul ăsta cântece se câştigă Eurovisionul. Ceva ce nu va fi în discoteci, nici pe terase, ci poate pe unele radiouri.

23.13: 16. Islanda. O voce foarte bună. Parcă e tot piesa anterioară?

23.16: 17. Ucraina. Încă o voce foarte bună. Mesaj potrivit contextului. Un pic de soul, un pic de rock şi o fată blondă. O ţinem pe listă.

23.19: 18. Franţa. Mult mai tare decât Coco Jambo! Ce-om mai cânta şi ce-om mai dansa toată vara! Şi ar trebui să se folosească în tribune la Cupa Mondială. Iar când joacă Franţa, să zică "Allez Les Bleus, allez!". Cel mai catchy de până acum. Şi haka! O plăcere vinovată. Aproape că i-aş vota:)

23.26: 19. Paula Seling şi Ovi. Foarte buni. Măcar top 10 ar fi de bun-simţ, Europa!

23.29: 20. Rusia. Noroc cu geopolitica, băieţi, că n-aveţi ce căuta aici. Poate dacă aş vorbi rusă, aş înţelege mai bine...

23.32: 21. Armenia. Angelina Jolie mai şi cântă? Despre legenda sâmburelui de caisă? Pe bune? Foarte faine inflexiunile orientale din refren. Miss Eurovision.

23.36: 22. Germania. Lena, "Satellite". Ştiam piesa asta din Austria. Era pe locul 1 în topul Viva. Fata asta a câştigat la ea acasa de nicăieri. Vedetă peste noapte. Cu versuri extradeştepte pe ici pe colo ("am purtat ieri chiloţi albaştri pentru tine"...). Ritmul e catchy. Printre favoriţi.

23.42: 23. Portugalia. Nu prea are cine să voteze piesa asta. Şi nici de ce.

23.46: 24. Israel. Am văzut că l-a durut, n-am empatizat. So... NEXT!

23.48: 25. Danemarca. Altă piesă croită pentru concursul ăsta. Singurul loc în care îi stă bine. Voci bune şi geopolitică favorabilă. Top 5.

LOST

Ieri am văzut finalul serialului LOST. Am privit cu nerăbdare şi încordare fiecare secundă. Ardeam de nerăbdare să se termine, căci mi s-a părut o porcărie fără margini. Serialul ăsta a început acum 6 ani şi a devenit un fenomen mondial. Episodul pilot e, probabil, unul dintre cele mai bune făcute vreodată. Acum 6 ani aveam prieteni care stăteau nopţile să ajungă la zi cu episoadele (a se remarca figura de stil folosită). Acum 6 ani, LOST mi s-a părut excepţional. Am urmărit primele două serii cu sufletul la gură. Credeam că e cel mai bun serial făcut vreodată. Între timp a apărut Prison Break şi LOST a căzut pe locul doi. Şi totuşi, cum se schimbă lucrurile! Cred că am început să-mi pierd interesul în seria care Jack, un pic lunatic, e convins că trebuie să se întoarcă pe insulă. Declinul a culminat (sunt o sursă de antiteze oximoronice astăzi!) cu seriile 5 şi 6. Dacă nu era destul de greu de înghiţit călătoria în timp, ni se introduce şi personajul fumului negru reîncarnat în Locke. Say what??!!

Slavă lui Jacob că scenariştii s-au oprit, în sfârşit. Deznodământul cred că a prins doar la cei cu o toleranţă absolută la absurd. Erau morţi? De când? S-au reunit în biserică, adică într-un loc special? Adică în Rai? Michael şi fiu-său unde sunt, dacă tot au venit şi Libby şi blonda lui Sayid şi toţi ceilalţi? Aţi rămas şi voi cu întrebări sau doar mie mi-e greu? În Dallas s-a dovedit că JR (ori cineva din familie) a visat câteva sezoane. Oare de câte sezoane bătea câmpii LOST? Oricum, un lucru e clar pentru mine: când un serial ce începe în lumea reală se intersectează cu lumea duşmanilor lui Harry Potter, they LOST me.

Cărţi

Cum din când în când mi se îndeplineşte visul de a avea week end de 3 zile, am avut, în sfârşit, timp să citesc. Vreau să împărtăşesc cu voi două tituri care m-au încântat (ambele sunt din colecţia Cotidianul).

1. Interpret de maladii, de Jhumpa Lahiri. E o colecţie de 9 povestiri având în prim plan diverşi eroi ai anonimatului. Sunt oameni simpli, în întâmplări simple, care capătă însă valenţe deosebite pentru ei. Toate personajele sunt indieni, autoarea însăşi fiind indiancă stabilită în SUA. Veţi citi cărtica asta pe nerăsuflate şi cred că veţi fi încântaţi. E genul de carte pe care vreau s-o scriu şi eu atunci când îmi voi face debutul în beletristică.

2. Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder. E o carte aproape epistolară, în care unei fetiţe de 14 ani i se povesteşte toată filosofia lumii, drept cadou pentru aniversarea de 15 ani. Pe lângă descrierea într-un mod extrem de accesibil a evoluţiei gândirii filosofice, avem parte şi de un fir de roman detectiv, în care adolescenta încearcă să afle cine este profesorul ei de filosofie. Firul te conduce în locuri oarecum nebănuite... În primul rând, e o carte care îţi completează cultura generală. Dacă nu vă plăcea filosofia dinainte, nu ştiu dacă vă veţi converti, însă, cu siguranţă, după ce citiţi cartea asta, puteţi exprima o opinie educată (sau cât de cât mai întemeiată). Eu m-am regăsit în filosofia secolului XX, începând cu precursoru-i Nietzsche (apropo, peste Nietzsche şi Heidegger se sare într-o singură frază. Oare de ce?). În rest, prefer să rămân la logică (să-i mulţumim lui Aristotel pentru asta) şi să-mi găsesc propriul sens al existenţei (cum zicea Sartre). Voi hramul cărui filosof îl purtaţi?

Am visat frumos

Am aşteptat meciul Viborg-Oltchim cu multă încredere şi speranţă. Chiar credeam că putem scoate un rezultat bun şi că putem câştiga Liga Campionilor. După 15 minute, însă, îmi doream să scoatem un egal. După prima repriză, îmi doream să nu pierdem la mai mult de 3 goluri. În repriza a doua îmi doream să nu fie mai mult de 5. Apoi mi-am cam pierdut speranţa. În seara asta e returul şi avem nevoie de o minune. Dacă ea se produce, ar fi fabulos. Ar fi ca şi când, spartan fiind, ai câştiga bătălia de la Termopile. Altfel, va fi, pentru mine, ca finala Milan-Steaua din 1989...

Roşia Montana

Unul dintre dezavantajele în a nu-ţi citi emailul prea des e că unele mesaje le citeşti prea târziu...

De exemplu, acesta:

[Duminică, 25 aprilie, ora 13.00, se va declanşa campania naţională – Zi de luptă pentru Roşia Montană - ediţia 2010.

Campania va cuprinde evenimente periodice destinate informării publicului cu privire la importanţa protejării valorilor de patrimoniu şi de mediu la Roşia Montană. Primul asemenea eveniment de duminca 25 aprilie, ora 13.00, se va desfăşura sub sloganul “Vino să-i dăm Roşia lui Videanu".

Evenimentele de duminică se vor petrece concomitent la Bucureşti, Constanţa, Cluj şi Ploieşti şi îi vor fi dedicate ministrului economiei, domnul Adriean Videanu. Domnia-sa a câştigat atenţia iniţiatorilor campaniei prin abnegaţia şi agresivitatea de care a dat dovadă în apărarea intereselor companiei canadiene care doreşte să extragă aurul de la Roşia cu preţul distrugerii acesteia. Pentru ministrul Videanu istoria naţională, protecţia mediului şi sănătatea celor mulţi nu au nici o valoare atunci când în joc sunt miliarde de euro destinate celor câţiva aleşi.

La Bucureşti evenimentul va avea loc în Herăstrău, la intrarea dinspre Piaţa de Gaulle. Pentru Constanţa organizatorii au solicitat un spaţiu în faţă la City Park Mall, iar la Ploieşti, în zona centrală.

Iniţiatorii acestei etape a campaniei sunt asociaţiile: Alburnus Maior, AltPHel, ActiveWatch - Agenţia de Monitorizare a Presei, Centrul pentru Resurse Civice, Miliţia Spirituală, Ecopolis, Re.Generation, Salvaţi Dunărea şi Delta, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, "Salvaţi Vama Veche". Acţiunea este sprijinită de o coaliţie de peste 140 de organizaţii naţionale şi internaţionale preocupate de soarta Roşia Montană.

Vino să-i dăm Roşia lui Videanu! ]

A fost cineva? Aveţi reacţii? Poze?

Cred că ăsta e un moment destul de bun ca oricare altul să zic ce guvern de idioţi avem. A tunat şi s-au adunat. După ce unii i-au votat... De la forfetar, la a-i face pe ţărani PFA, la a ne sinucide cu Gold Corporation. Bravo, bravo, bravo! Note maxime la toate. Mai ales la măsuri anticriză! Ştiţi ce, Videanu şi alţii? Faceţi bine şi otrăviţi mediul la mama dvs. în judeţ, nu la mine! Dacă cianură vă trebuie, punem mână de la mână...

Survivor

Anul trecut aveam o mica obsesie: The Amazing Race. Cum gasesam ocazia, cum aduceam vorba. La training, la masa cu prietenii, oriunde. In acea vreme ma uitam si la Survivor (si nu, nu vorbesc de tipul ala de pe Discovery), dar aveam clar un alt favorit. Totusi, cu timpul, Survivor a inceput sa ma cucereasca. Pentru jocul social. Pentru dinamica grupurilor. Am ajuns la un punct in care, cand sunt intr-un grup de oameni, ma gandesc pe cine as vota primul la Survivor, cu cine m-as alia si pana unde, cine ar vota pentru mine sa-mi dea milionul de dolari... Pe de alta parte, nu-mi fac iluzii ca as participa vreodata la Survivor. Cred ca n-as suporta foamea. In plus, Sebi imi zice ca as iesi prima afara din tribul meu (ca razbunare, i-am zis ca daca am juca vreodata impreuna, i-as da votul meu...). Cred ca am prea putina toleranta la prosti si la ceea ce bunica mea numeste "inchipuiti". Numai ca prostii si inchipuitii au obiceiul de a se aduna. Deci, nu-mi ramane decat jocul imaginar. Iar daca ar fi sa particip vreodata la un reality show, acela ar fi The Amazing Race.

Pentru cunoscatori, cu cine tineti in Survivor 20: Heros vs. Villans?

Poker face

Am descoperit la inceputul anului pokerul in varianta Texas Hold'em si de atunci am un nou joc de carti preferat. Am observat si in cercul de cunoscuti aceeasi pasiune. Eu incerc sa ma limitez la o seara de poker pe saptamana, pentru ca nu imi place sa pierd des:). Bine, de obicei la o masa de 6-8 sunt in primii 3, daca nu chiar castig turneul, dar mi se intampla sa si pierd. Cea mai importanta lectie invatata a fost sa nu ma imbat cu apa rece cu chinta sau culoare. Cineva poate sa aiba un full. Am observat insa cum te cuprinde adrenalina cand ai o mana buna. In acele momente trebuie, pe de o parte, sa te stapanesti din a rade in barba, iar pe de alta - sa-i faci pe altii sa vina cu tine si sa mareasca miza. Nu ajunge sa ai o mana buna; trebuie sa mai fie cineva la masa care sa creada ca are o mana mai buna decat tine. Oricum, hotart lucru, pokerul e un excelent test de psihologie si de admitere la teatru:)

Adam Lambert

Ştiţi cine este Adam Lambert? Nu? Hai să facem un pariu că peste 2 ani o să ştie toată lumea cine e, iar în 15 ani o să fie înscris în galeria artiştiştilor internaţionali emblematici. Ca să vă explic: băiatul ăsta e un talentat descoperit de American Idol. Un cântăreţ care poate lua o piesă pe care ai auzit-o de 1000 de ori şi s-o transforme în ceva original şi memorabil. Ca, de exemplu, Believe de Cher sau Crying de Aerosmith.

Adam Lambert e un star rock, un gigant în devenire. N-a câştigat Idolul şi pentru asta s-au vehiculat două explicaţii: 1. înainte de finală s-au publicat nişte poze cu el sărutând un bărbat, iar America profundă nu era gata să voteze un idol gay; 2. celălalt finalist a beneficiat de un sprijin neverosimil din partea oamenilor din statul lui - în medie, fiecare a votat de 19 ori (mda, şi mie-mi miroase a fraudă).

Ideea e că abia aştept primul album al lui Adam, primul videoclip, primele compoziţii, primele colaborări. Mai jos, nişte înregistrări din concurs.

Cryin'



Black or White



Ok, se pare că au dispărut toate înregistrările bune de pe You Tube (cele din concurs, zic)...ce ţi-e şi cu legea drepturilor de autor...

Ar trebui să vedeţi şi Mad World (Tears for Fears)...

Ştiri despre Noor

Cred că o să-mi fac o rubrică lunară în care să descriu faptele de drăgălăşenie ale lui Noor, să pun poze şi filmuleţe cu ea. Apropo, am primit o cameră foto foarte mişto de ziua mea şi am suficientă memorie pentru mii de poze cu Norişor (which is short for Noor:).

Pe scurt, nu există zi în care Noor să nu facă vreo chestie notabilă. Ba chiar aş putea crea blogul lui Noor. În fiecare zi e incredibil de dulce. De exemplu, în modul în care mă trezeşte pentru a-i da mâncare, în modul în care se cuibăreşte în braţe sau pe piept pentru a primi afecţiune sau pentru a dormi, în modul în care se joacă fascinată cu fiecare bucată de celofan, în modul în care încearcă să prindă bilele la snooker sau la fotbal la televizor etc.

Un episod notabil a fost că draga de ea a intrat în călduri la doar 5 luni (asta ar veni la 14 ani, în timp omenesc). Evident mieuna ca toţi dracii şi nu ştiam ce are. Din fericire, a doua zi era programată la veterinar pentru un vaccin şi a primit la pachet şi o injecţie anti-călduri. I-a trecut în circa două zile. Între timp, tigrişorul de pluş Joly a încercat s-o consoleze urcându-se pe ea. Dar a dezamăgit-o. Am luat şi o decizie etică - de a o lăsa să facă un rând de pui. Iar pentru asta o să-i găsesc un motan persan.

A, da, între timp am dus-o şi de revelion la Vişeu cu noi.

Iacată nişte poze pe care le am la îndemână.

Noutăţi

Deci, ca lucruri pe care le-am ţinut pentru mine, cu scopul subliminal de a le împărtăşi (fiecare constituind subiectul unui post ulterior): I love Noor, Adam Lambert, Texas Holdem, Survivor.

3 filme şi toate 3...

...de văzut. În ordinea în care am avut eu onoarea:

1. Avatar. Dacă aş face un interviu cu James Cameron, prima întrebare pe care i-aş pune-o ar fi "Dle Cameron, aveţi pisici, nu-i aşa?". Pentru că e evident din film. Na'vi sunt o combinaţie de oameni cu pisici. Irisul, urechile, profilul, coada, mişcările - toate sunt de pisică. Filmul e o utopie înduioşătoare, dar filme ca Gamer şi Surrogates au mai ştirbit din originalitatea ideii de a-ţi controla corpul la distanţă. În rest, efecte speciale foarte bune şi potenţial de trilogie. Va fi, foarte probabil, cel mai bine vândut film din istorie. Şi merită.

2. The Invention of Lying. Un scenariu genial, distribuţie excelentă, o comedie intelectuală, care m-a surprins prin idee. Şi ce idee simplă! (Aş fi vrut să scriu eu scenariul la filmul ăsta). Zice aşa: într-o lume în care nimeni n-a minţit şi toată lumea răspunde sincer la întrebări, cel care spune prima minciună devine profet şi nimeni nu pune la îndoială nimic din ce zice. A, da, profetul devine şi putred de bogat şi se alege cu ce femeie vrea el. O altă abordare despre invenţia lui Dumnezeu.

3. Holmes. Un film cu doi actori excelenţi. Mie Robert Downey Jr. mi s-a părut British get beget. Doar că mai frumos. Scenariul, abordarea, efectele sunt toate actuale. Şi mă bucur că m-am prins de una dintre crime înainte de elucidarea ei (cea cu ploaia falsă).

Alte recomandări pe anul ăsta?